19 iunie 2014

Şcoala în cetate sau de ce nu avem reformă în educaţie

Recentul Eurobarometru despre educaţie şi calificări (Special Eurobarometer 417. “European area of skills and qualifications”, la http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_417_en.pdf) confirmă ceea am spus, în repetate rânduri: reforma educaţiei nu poate fi decât o reformă culturală şi orice discuţie despre calitatea educaţiei este, în primul rând şi esenţialmente, una despre valori, principii, reprezentări şi mentalităţi. 

Conform barometrului mai sus menţionat, românii sunt foarte mulţumiţi de sistemul educaţional - chiar dacă avem rezultate constant slabe la evaluările naţioale şi internaţionale iar în statisticile referitoare la ţintele EU2020 stăm prost la toate cele trei capitole de creştere („inteligenţă”, „durabilitate”, „incluziune” – v. Country Fact Sheet 2013 la http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/informat/country2012/country_ro_en.pdf ). De exemplu:
  • avem o şcoală bună, care oferă posibilitatea dobândirii competenţelor esenţiale: aproape 80% dintre noi credem că şcoala oferă competenţele necesare găsirii unui loc de muncă corespunzător calificării obţinute (deşi statisticile despre destinaţia absolvenţilor spun altceva);
  • 88% dintre noi suntem mulţumiţi de educaţia primită în şcoală (chiar dacă doar 51% dintre noi suntem mulţumiţi de formarea profesională şi 30% de cea universitară);
  • considerăm că există şanse mici să obţinem competenţele necesare în afara şcolii (în mediu informal şi nonformal), nici chiar călătorind, trăind sau muncind peste hotare;
  • considerăm puţin importantă atât existenţa unui mediu de învăţare care stimulează creativitatea şi curiozitatea elevilor, cât şi experienţa practică de muncă într-o firmă sau într-o altă organizaţie; 
  • doar 7% dintre noi am auzit de Cadrul European al Calificărilor (EQF) şi putem corela propriul nivel de calificare cu EQF;
Prietenii de pe Facebook spun că, probabil, e o greşeală de metodologie sau de eşantionare, dar eu cred că aceste cifre reflectă realitatea. Este vorba de mentalul colectiv care explică de ce nu avem o reformă reală: dacă aproape toată lumea (repet, 88% dintre noi) este mulţumită de şcoală, la ce bun să o mai schimbăm? 

Dintre profesori, o minoritate dar din ce în ce mai numeroasă, sunt „pesimiştii” – apatici sau în pragul revoltei. Ei merg pe drumul minimei rezistenţe şi susţin că fac, în continuare, ceea ce trebuie (chiar dacă acest „ceea ce trebuie” este din ce în ce mai mic). Fără speranţă, aşteptând cu nerăbdare pensia , ei sunt victimele ultimilor 25 de ani: dese schimbări vopsite ca „reforme”, dar care nu schimbă, până la urmă, nimic; preţuirea, în vorbe, a şcolii dar, când e vorba de finanţare, ne facem că plouă; clamarea competenţei dar promovarea pe baze de pile şi apartenenţă politică şi, ca „încununare”, un prestigiu social al profesorului care tinde spre zero. 

Majoritatea o constituie „tradiţionalii” – care susţin (activ sau pasiv) rolurile clasice ale şcolii, ale elevilor, ale profesorilor, chiar întoarceri în trecut, la diferite „epoci de aur”, haretiene sau comuniste, opunându-se, de regulă, din principiu, oricăror schimbări, invocând tradiţiile „centenare”, vechimea, gradele şi diplomele obţinute. De cele mai multe ori, reprezentanţii acestei categorii ocupă şi funcţiile de conducere din şcoli, inspectorate şi ministere, tot ei ajungând şi prin parlament. Nu trebuie neglijat nici faptul că această abordare este suţinută şi de o majoritate a părinţilor, care caută învăţători şi profesori care îi „muncesc” pe copii, cu multe teme pentru acasă şi concursuri nenumărate,totul pentru a creşte acel faimos „bagaj de cunoştinţe”, considerat absolut necesar pentru a ajunge într-un liceu „bun” şi o facultate aşişderea. Întâlnirea între aceste categorii complementare (de profesori şi părinţi) nu este o problemă, ele fiind majoritare, această situaţie perpetuând şi întărind „non-reforma”.

Există şi o minoritate „revoluţionară” în rândul profesorilor, din ce în ce mai conştientă de faptul că societatea secolului XXI nu se poate construi cu o şcoală de secol XIX, care participă la formări, derulează proiecte, chiar încearcă, cu încăpăţânare, cu disperare chiar, să „facă diferenţa” la nivel local, de multe ori în ciuda piedicilor puse de sistem şi de colegii de breaslă „majoritari” sau „pesimişti”. Văd, de asemenea (ce-i drept, mai mult pe reţelele de socializare), din ce în ce mai mulţi tineri, părinţi la rândul lor dar şi fără copii, foarte educaţi (în sensul bun al cuvântului, nu neapărat cu „bagaj...”), care au studiat în ţară dar şi „afară”, care sunt adepţii noilor medii de socializare şi noilor tehnologii educaţionale, care propun şi susţin proiecte, concepte, abordări, metode şi tehnici noi, dar care nu au, încă, un debuşeu constant. 

Marea problemă este, însă, faptul că cele două categorii (care, împreună, ar putea atinge acea „masă critică” pentru schimbare de care se vorbeşte atât), nu se întâlnesc! Pe de o parte, tinerii educaţi de care vorbeam (părinţi sau nu) trăiesc în marile metropole, în cartiere „selecte”, şi au acces mai ales la şcolile de „fiţe” (publice şi private), în care cultura dominantă este cea conservatoare – cu frustări de ambele părţi - de unde şi înmulţirea „talibanilor” homeschooling-ului şi unschooling-ului. Pe de altă parte, profesorii „revoluţionari” lucrează, de regulă izolaţi, de foarte multe ori în şcoli „grele”, cu copii proveniţi din medii defavorizate şi cu dificultăţi de învăţare, adesea în mediul rural, şi cu părinţi care fie împărtăşesc cultura conservatoare, fie sunt marginalizaţi. 

Ca urmare, nu este îndeplinită niciuna dintre cele două condiţii esenţiale pentru orice schimbare: nu există nici presiunea externă pentru schimbare (v. „Barometrul” de mai sus – populaţia, părinţii dar şi angajatorii fiind fericiţi cu sistemul şcolar actual), dar nici nemulţumirea faţă de rezultate, în interiorul sistemului (pentru că cei care doresc schimbarea nu se întâlnesc, în timp ce oponenţii reformei colaborează constant). Pe această bază, problema devine cum putem aduce împreună cele două categorii revoluţionare (profesorii din interior şi tinerii educaţi din afara şcolii), care ar putea deveni motorul schimbării culturale absolut necesare pentru o reformă adevărată în educaţie. Soluţia ar fi, cred eu, să ducem proiectele inovatoare doar acolo unde merită şi sunt binevenite, chiar dacă aceasta înseamnă să mergem la ţară, în „ţigănie”, acolo unde nu răsar olimpici pe toate drumurile şi unde nu lucrăm cu „elite”. Altfel, rîndurile „revoluţionarilor” se vor subţia, iar cele ale „pesimiştilor” se vor îngroşa...

02 iunie 2014

“Politică” şi “politici” în educaţie – sau: “eu pentru cine votez” ?

Europarlamentarele au arătat, încă o dată, că educaţia nu este un subiect de campanie electorală, indiferent de miza alegerilor. Lipsa de interes pentru educaţie (şi, implicit, pentru politicile publice din domeniu) se asociază (lucru dovedit ştiinţific!) cu lipsa de educaţie, fapt care devine cu atât mai îngrijorător cu cât generaţiile educate exclusiv în perioada post-loviluţionară au ajuns, deja, la putere.

Chiar dacă ne lăudăm (sau nu) cu schimbările din sistemul educaţional, adevărata reformă încă se lasă aşteptată (v. şi postările anterioare despre “schimbare fără reformă” sau despre “direcţia” acestor schimbări). Niciuna dintre schimbările intenţionate (cu sens reformator sau retrograd) nu a avut timp să se impună şi, în esenţă, sistemul de învăţământ a rămas acelaşi ca la sfârşitul secolului trecut.

Dovada? Testul lui Jan Jukes (invocat şi cu alte prilejuri): să considerăm o persoană care lucra într-un birou şi s-a pensionat acum 20 de ani. Dacă ar reveni acum la “vechiul” loc de muncă ar vedea multe schimbări, de la fax şi telefonie mobilă, până la reţele de calculatoare şi acces instantaneu la informaţie. Să luăm în considerare aceeaşi persoană, care s-ar întoarce în şcoala pe care a absolvit-o acum 40 sau 50 de ani. Ar vedea puţine schimbări în modul de organizare şi funcţionare a instituţiei şcolare: aceeaşi structură organizaţională (aceleaşi niveluri de învăţământ, aceeaşi arhitectură şi structură curriculară şi disciplinară, aceleaşi clădiri, aceleaşi săli de clasă, aceeaşi tablă cu cretă şi chiar aceleaşi bănci). Din perspectiva experienţei personale, constat că în şcoala primară se studiază aceleaşi texte pe care le-am studiat şi eu, acum 50 de ani, că metodele zise “moderne”, de predare, sunt aceleaşi ca acum 40 de ani (când eram în liceu), că programa de pedagogie pentru definitivat este, în linii mari, aceeaşi ca acum 30 de ani (când mi-am dat eu “definitivatul”). Şcoala a rămas, în esenţă, centrată pe profesor (şi nu pe educabil), pe nevoile instituţiei şcolare (nu pe cele ale societăţii).

În plan politic constatăm, însă, un discurs contradictoriu (atunci când nu e de-a dreptul cinic şi mincinos). De exemplu:
  • Recunoaştem că multe şcoli (de fapt, majoritatea lor) nu oferă o educaţie corepunzătoare, dar avem cel mai mic procent din PIB şi din cheltuielile publice alocat educaţiei (la nivelul UE).
  • Spunem că descentralizăm sistemul, dar nevoia compulsivă de control, precum şi viziunea paternalistă asupra statului, fac ca legislaţia să devină din ce în ce mai stufoasă dar şi mai ... inutilă. De exemplu, metodologia de peste 40 de pagini privind înscrierea copiilor în clasa pregătitoare este anulată din start de două articole care permit inspectoratelor şcolare să o încalce – bineînţeles, numai în cazuri justificate, atunci când un elev anume trebuie să ajungă într-o şcoală anume sau la o învăţătoare anume...
  • Capitalizăm politic pe seama olimpicilor şi a copiilor emigranţilor (care, nu-i aşa, sunt înscrişi în clase superioare celor din România), dar ne doar exact în pix de cei aproape 100.000 de copii în afara şcolii.
  • Spunem că vrem un învăţământ performant şi echitabil, dar creăm un sistem de finanţare care permite “compensări” de la săraci la bogaţi şi de la şcolile bine administrate la cele prost conduse.
  • Recunoaştem că sistemul de evaluare (inclusiv examenele naţionale), este vetust, dar a început o campanie de scoatere a Româniai din PISA şi din alte evaluări internaţionale (da, da – răii aceia care nu ne lasă să facem noi eşantionul de şcoli...).

La acest dublu discurs s-a ajuns, în mod firesc, zic eu, pentru că, mizându-se pe faptul că “mulţi vede puţini cunoaşte”, a interesat mai mult valoarea politică, electorală (deci pe termen scurt) a educaţiei şi, pe cale de consecinţă, nimeni nu a mai fost interesat de politici care să dureze. Mai mult, din motive strict politicianiste, marea majoritate a măsurilor cu potenţial reformator au fost implementate cu jumătăţi de măsură, în dauna intereselor, pe termen lung, ale beneficiarilor de educaţie:
  • Nu am profesionalizat cariera profesorală prin masteratul didactic (deşi este prevăzut în lege) - ca să nu supărăm universităţile – cu o imensă forţă politică dar şi financiară.
  • Am menţinut un sistem centralizat, birocratic şi inflexibil de “mişcare a personalului” (deşi vorbim, de ani buni, de descentralizare) - ca să nu supărăm sindicatele (este hilar că, pe măsură ce “decentralizăm” , metodologia de mişcare a personalului capătă un număr din ce în ce mai mare de pagini...).
  • Deşi avem formulă de finanţare per capita, închidem ochii când primarii schimbă destinaţia banilor pentru educaţie, câmd îi alocă preferenţial sau când spun că banii sunt alocaţi şcolilor din mărinimia lor (chiar dacă vin de la bugetul central) – aceasta ca să nu-i supărăm pe aleşii locali care sunt tartorii oricăror alegeri.
  • Deşi vorbim de calitatea educaţiei, inspectorii generali sunt deranjaţi de faptul că noile niveluri de învăţământ, specializări sau calificări trebuie evaluate pentru a fi autorizate – ceea ce face ca alocarea cifrelor de şcolarizare să nu mai fie (numai) în pixul lor de oameni politici.
  • Cu un învăţământ obligatoriu de 11 ani, prin lege, rămânem cu clasa a IX-a şi a X-a exclusiv la liceu (şi cu un examen naţional de selecţie în plin învăţământ obligatoriu), pentru a nu-i supăra pe directorii liceeleor şi pe profesorii de liceu – cu toate că ştim de ani de zile că rata abandonului creşte dramatic după clasa a VIII-a.
  • Lăcrimăm de mila bieţilor elevi care trebuie să “îndure” camerele video la examenele naţionale – ca să-i mulţumim pe elevii pentru care e important să ia bacalaureatul (deşi nu contează cum) şi pe părinţii acestora (alegători dispuşi să dea şpagă pentru ca Goe să treacă clasa).
  • Repetăm obsesiv că “ne-am săturat de atâta reformă”, când este clar că am avut multe schimbări, dar reformă – ioc!

Trist este că şi corpul profesoral achisează la aceste măsuri luate cu scop vădit electoral, din perspectiva avantajelor imediate – mai mulţi bani pentru universităţi, promisiuni, niciodată îndeplinite, de creşteri salariale, o oarecare stabilitate şi siguranţă a locului de muncă, micile satisfacţii legate de premiile la mulţimea de concursuri fără noimă etc., dar fără să se gândească că, pe termen lung, îşi pot pierde locul de muncă. Este vizibilă creşteriea neîncrederii în educaţie şi a lehamitei generale din societate. Acestă lehamite faţă de învăţământul public se manifestă prin segregarea din ce în ce mai pronunţată a şcolilor prin rezultate (un loc la o şcoală “bună” a ajus să coste sute şi chiar mii de euro, inclusiv pentru mutaţia pe buletin!), prin orientarea părinţilor cu bani spre învăţământul privat, prin creşterea numărului de “talibani” ai homeschooling-ului şi, nu în ultimul rând, prin modul în care mulţi profesori, părinţi şi elevi au înţeles să se “pregătească” pentru evaluările naţionale (mai ales cele de la clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a) şi pentru simulările examenelor naţionale.

Deci, cu cine votăm?