27 august 2014

Afară din cutie!

Discuţiile, reluate la nesfârşit, despre teme de interes - “pregătitoarea”, Bacalaureatul, manualele digitale etc., arată cât de tributari suntem “gândirii în cutie”. Doar un mic exemplu: se spune că, din toamnă, copiii vor face 4 ore de sport pe săptamană – ceea ce este OK pentru sănătatea şi dezvoltarea lor. Dar de unde le luăm, ca să nu depăşim numărul “legal” de ore admis pentru clasa respectivă? De aici, discuţia o ia razna: nu poţi lua orele de la Limba română pentru că nu-l poţi învăţa pe copil să scrie şi să citească fără “X” ore pe săptămână, nici de la matematică, nici de la oricare altă disciplină. În plus, fiecare dintre noi, profesorii, ne plângem de orarul prea încărcat al copiilor - mai ales când sunt ai noştri, personali -, dar întotdeauna spunem că avem prea puţine la disciplina pe care o predam...  

Discuţia ajunge în absurd, pentru că poţi “băga” în orarul copilului 4 ore pe săptămână la fiecare disciplină doar daca scazi numărul disciplinelor – şi discuţia se relansează, în acelaşi registru: ce discipline să scoţi? Mai mult, un lider sindical mi-a spus că, având în vedere că fiecare oră, în plus sau în minus, indiferent de disciplină sau de clasă, înseamnă câteva mii de profesori, în plus sau în minus, la nivel naţional, el se opune, din principiu, oricărei modificări în planul de învăţământ – şi discuţia se încheie, de regulă, aici.

În această fundatură logică ajungem tocmai din cauza “gândirii în cutie”, încercând să rezolvăm problema în cadrul existent - cu discipline foarte “disciplinate” (înguste), cu majoritatea profesorilor capabili să predea doar una sau două discipline şi gândind doar în termeni de conţinuturi (nu de obiective sau rezultate). Deci, gândim că educaţia matematică se face numai la disciplina “Matematică”, educaţia istorică numai la “Istorie”, educaţia muzicală şi artistică numai la “Muzică” şi “Desen” etc.

“Afară din cutie” ar însemna (pornind de la constatarea lui Einstein că “nu poţi rezolva o problemă gândind la fel ca atunci când ai formulat-o”) să combinăm, de exemplu, biologia cu geografia şi cu educaţia fizică, făcând o excursie în Piatra Craiului, pentru a studia Floarea de Colţ. Sau să combinăm muzica cu limba română, cu limbile moderne şi cu educaţia fizică în 4 ore pe săptamană de “expresivitate verbală şi corporală”. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât experienţa umană nu este separată în cutii, sertare şi “domenii de cunoaştere”, ci globală, sincretică: când îţi numeri banii din portofel înainte de a merge la cumpărături, gândeşti în termeni economici, dar şi istorici (istorie personală şi locală), chiar şi geografici (ca să vezi de unde cumperi mai ieftin) sau antropologici (când ai anumite preferinţe gastronomice sau vestimentare). Am mai dat un astfel de exemplu, corelat cu distincţia păguboasa între “curricular” şi “extracurricular”, referitor la “Ghibstock” – un festival rock organizat de o şcoală (http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/04/curricular-versus-extracurricular.html): tot ce se întâmplă în şcoală trebuie să fie “curricular” – adică să urmărească ţinte curriculare, care să ducă la acele rezultate scontate ale educaţiei numite “competenţe” (generale sau specifice), cu toate componentele aferente (“ştiu-pot-vreau”).

Aşa cum am mai spus, nu e nevoie nici de legi, nici de OUG ca să faci reformă (înţeleasă ca schimbare culturală): am văzut învaţătoare care, doar cu 10 coli de hârtie, nişte sfoară şi 10 carlige de rufe, fac lecţii mult mai atractive şi creează un mediu de învăţare mult mai prietenos – dar “afară din cutie” - decât profesori care lucrează cu calculatoare de ultimă generaţie, pe table şi cu softuri “deştepte” – dar "în cutie”. Desigur (şi aici vedem altă “fundătură” în care pot sfârşi discuţiile despre educaţie), cum îi poţi cere să iasă din cutie, unui profesor prost plătit, care lucrează în sistemul şcolar care "beneficiază" de cel mai mic procent din PIB alocat, din toată UE?

Am observat, însă, semne încurajatoare (v. şi postarea http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/06/scoala-in-cetate-sau-de-ce-nu-avem.html). Există directori “luminaţi” (şi nu sunt puţini, credeţi-mă), care ar putea strânge profesori pe măsură, iar şcolile lor să adune, apoi, părinţi şi copii dornici de “altceva”. Soluţia este simplă, chiar dacă riscantă: descentralizarea financiară şi privind resursele umane, care ar permite agregarea şi, apoi, extinderea acestei “educaţii altfel”. Paralel, cred că şcoala ar trebui să iasă şi ea “din cutie”, în lume, în societate: zidurile academismului, superbia intelectualului “pur”, dar izolat, devin toxice în situaţia în care “singura certitudine este că ziua de mâine ne va surprinde pe toţi”.

Şi nu e greu – voi da un exemplu din alt domeniu (“show business”), anume curentul numit “social music” (“muzica socială”), pentru care fiecare eveniment artistic devine unul  comunitar: de exemplu, artiştii ies să cânte, în stradă, între oameni, după fiecare concert (v. Jon Batiste şi trupa “Stay Human”: https://www.youtube.com/watch?v=CuzBwtUSUts, https://www.youtube.com/watch?v=dlxXCBPBnus, https://www.youtube.com/watch?v=RV86-W01h5w).

Pe de altă parte, dincolo de talentul incontestabil şi de disponibilitatea multor profesori, dincolo de revolta unor părinţi şi elevi, această schimbare (care, trebuie să recunoaştem, este una de paradigmă), necesită gândire pe termen lung, consens politic şi resurse considerabile. Iar, pentru a le obţine, sunt necesare trei condiţii simple, pe care noi, cei care băgăm votul în urnă, trebuie să le îndeplinim: 1. Să vrem; 2. Să ne întâlnim, cei care vrem; 3. Să vrem atât de mult încât cei pe care îi votăm să nu mai aibă încotro şi să discute, în campaniile lor electorale, nu despre cât de "răi" sunt “ăilalţi”, ci despre cum putem educa oameni (cetăţeni şi contribuabili) mai buni, mai frumoşi şi mai inteligenţi. 

14 august 2014

Istoria se repetă: “România are atâta noroc, încât nu-i trebuie oameni de stat”

Aceste vorbe ale lui P.P. Carp mi-au fost readuse în minte de o carte citită (mea culpa, cu întârziere), în primele două zile de concediu - anume  „"Germanofilii” – Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial", a lui Lucian Boia, apărută în 2009.

Catea readuce în discuţie "dreptatea" poziţiei României de a intra în Primul Război Mondial de partea Antantei, din perspectIva celor care (ulterior şi doar pentru că Antanta a învins) au fost consideraţi "trădători" (printre alţii, au făcut puşcărie din acest motiv Arghezi şi Slavici), doar pentru că au susţinut intrarea în război de partea Puterilor Centrale şi considerau Rusia un pericol mult mai mare pentru România decât Austro-Ungaria, iar situaţia românilor din Basarabia mult mai grea decât a celor din Transilvania sau Bucovina. O bună parte din elita intelectuală a ţării susţinea această poziţie, lista celor cu vederi “germanofile” fiind foarte lungă – şi prezentată, de Boia, de la A – de exemplu, Grigore Antipa -, la Z – Duiliu Zamfirescu.

Ceea  ce am învăţat din această carte (cu “dovezi”), este că majoritatea celor care aveau altă poziţie decât cea oficială nu erau nici mai puţin intelectuali, nici mai puţin patrioţi decât  “antantofilii” şi că argumentele lor erau solide. Ba mai mult, victoria Antantei nu a fost sigură decât pe la mijlocul lui 1918 şi, în esenţă, nimeni nu s-a gândit la o succesiune de evenimente care să ducă, simultan, la întregirea României şi în vest şi în est, pentru că nimeni nu a putut anticipa evenimentele care l-au determinat pe Carp să facă declaraţia din titul acestei postări: căderea rapidă a Rusiei (să ne amintim, unirea Basarabiei s-a făcut când cea mai mare parte a României era sub ocupaţie germană şi noi semnam pacea separată cu Puterile Centrale...) şi victoria ulterioară a Antantei  (care a permis România Mare).

Ca urmare, doar evenimentele ulterioare, cursul sinuos şi, adesea, surpinzător al istoriei, au dat dreptate „antantofililor” şi nu neapărat „vizionarismul”, argumentele şi calităţile intelectuale. Chiar putem spune că,  pe termen lung, cei care se temeau de Rusia au avut dreptate (România fiind ocupata de trupele ruseşti şi "beneficiind" de regimul comunist importat de acolo o jumătate de secol), chiar dacă, pe termen scurt, implicarea de partea Antantei a dus la crearea României Mari. Ca urmare (un citat, chiar cuvintele care încheie cartea): "E de altfel o întrebare cu răspunsuri multiple [...] dacă au avut sau nu dreptate, ori, mai probabil, dacă au avut şi n-au avut în acelaşi timp" (s.n.). Chiar Lucian Boia prezenta, într-o emisiune la TV, un scenariu posibil (chiar dacă avertiza că e doar un exerciţiu intelectual), în care victoria Puterilor Centrale ne-ar fi ferit şi de Hitler şi de Stalin iar UE ar fi apărut mai devreme, chiar dacă numai în Europa Cetrală, ca urmare a „federalizării” Autro-Ungariei (teorie deja vehiculată în epocă).

De ce aceste gâduri? Pentru că istoria se repetă. România, luată de val, a scăpat de Ceauşescu (dar nu de comunism, mai ales în mentalităţi), a intrat în NATO şi în UE - dar nu pentru că ar fi avut mari conducători, ci doar un mare noroc, pe care nu-l înţelegem şi, parcă dinadins, încercăm să-l anulăm prin lipsă de viziune şi politcianism tembel. Mai mult, din cauza resurecţiei imperialismului rusesc, România (împreună cu Polonia) recapătă o importanţă strategică globală, de care nu ştim, încă, să profităm.

Unul dintre motivele acestei situaţii este, cred eu, lipsă de educaţie politică elementară şi, în general, lipsa oricărui interes (demonstrat de cei 25 de ani de schimbări fără reformă) pentru dezvoltarea gândirii critice prin educaţia şcolară. Educaţia pentru diferenţă, dialog şi interculturalitate (frumoase vorbe, nu-i aşa?) ar trebui să aibă, ca o componentă esenţială, studiul critic al istoriei în şcoală. Din pacate, avem de-a face, şi după căderea comunismului, cu o interpretare unică a istoriei, văzută ca drum conştient şi drept spre realizarea idealurilor naţionale etc... (vă sună cunoscut, nu-i aşa?) după cum şi în ştiinţe se merge doar pe adevături unice şi viziuni unilaterale. Iar cei care susţin altceva sunt incompetenţi, deci vinovaţi, deci periculoşi, deci trebuind a fi pedepsiţi  (v. şi postarea anterioară - http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/07/scoala-romaneasca-de-la-greseala.html ). Un alt exemplu: sunt foarte multe voci care se împotrivesc  „relaxării” convenţiilor gramaticale, evidenţiată inclusiv prin ediţiile succesive ale DOOM şi ale Gramaticii Academiei, şi care cer, sus şi tare, reguli clare şi, mai ales, unice („de ce să acceptăm mai multe forme de plural pentru „nivel”?”). Şi, încă un exemplu, ca întrebare "pour les connaisseurs" - profesori de matematică: ce note i-aţi da unui elev care spune că dintr-un punct exeterior unei drepte nu se poate duce nicio dreaptă paralelă sau se pot duce o infinitate de drepte paralele?

Un alt lucru pe care l-am învăţat  din această carte (de fapt, mi l-am reamintit), este că nu întotdeauna o operă ştiinţifică sau artistică importantă este garanţia unui caracter deosebit, destul de mulţi „germanofili” devenind „antantofili” sau viceversa, în funcţie de cum bătea vântul. Un alt citat din lucrarea lui Boia, când analizează soarta lui Slavici: „Dacă la scriitori precum Sadoveanu sau Rebreanu se constată uşor un deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un „surplus de caracter””. La fel cum istoria este prezentată unilateral în manuale, marii artişti şi creatori sunt, de asemenea, idealizaţi. De exemplu, pornind de la „versatilitatea” unui Sadoveanu, care a fost, cu convingere, „în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparţial”, ajungem să credem că, dacă a scris frumos, şi comportamentul lui „extra artistic” a fost corect. La fel se întâmplă, acum, cu Adrian Păunescu sau cu Dinu Săraru, de exemplu: dacă îndrăzneşti să spui ceva împotriva opţiunilor lor politice, ţi se răspunde, cu ţâfnă, că au fost „mari scriitori” – ceea ce, e adevărat. Dar, ce are una cu alta?

Aici, mi-am adus aminte şi de ceea ce spune Howard Gardner despre importanţa caracterelor în conceperea şi relizarea unui proiect – indiferent de felul acestuia (naţional, eduaţional, politic, ş.a.m.d.). Or, noi caractere adevărate nu prea avem în viaţa politică şi, nota bene, toţi liderii politici actuali sunt produsul şcolii româneşti, unii dintre ei chiar ai şcolii „libere”, post-decembristă!


În concluzie, dacă educaţia civică şi istorică (dar şi cea ştiinţifică, artistică, morală ...), ar fi critică şi ar trece dincolo de simpla îndoctrinare, poate şi dialogul politic ar trece, şi el, dincolo de "bapamătii" iar noi am trăi, cu toţii, mai bine.