18 septembrie 2014

Obsesia controlului (2): de la gând la faptă

Așa cum am promis, revin, în completarea postării de acum câteva zile (http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/09/obsesia-controlului.html), cu un studiu de caz despre cum se desfășoară un astfel de control, pe care îl consider în afara statului de drept - și voi încerca să argumentez acest punct de vedere.

În primul rând, multe ”organe” de control nu au, practic, bază legală: activitatea lor este, de regulă, reglementată de unul-două paragrafe obscure dintr-un act normativ – fără a fi clare limitele autorității: lipsesc regulamentele de funcționare și procedurile publice (opozabile celui controlat). Deci, ele pot controla orice, oricând, oricât și oricum, transparența actului de administrație publică devenind, astfel, o glumă proastă. Iată și argumente (bazate experiența personală):
  • ”Organele” pot controla orice: cer tone de documente și situații sintetice, pe baza unei tematici foarte vagi şi generale, fără a invoca vreun motiv și fără nicio logică internă. De exemplu, la un moment dat, ni s-au cerut informații despre un fost demnitar, tocmai mazilit. În schimb, nu era cunoscută legislația specifică: pe lângă cele 17.000 de pagini solicitate, au cerut copii după toate actele normative relevante (încă un bilblioraft).
  • ”Organele” pot controla oricând: am fost informați vineri, după terminarea orelor de program, că va începe luni controlul.
  • ”Organele” pot controla oricât: în actul de informare trimis ni s-a spus, doar, că acel control va avea o durată ”rezonabilă”. A durat 7 luni (plus încă 2, până am primit răspunsul la contestație).
  • ”Organele” pot controla oricum: timp de 7 săptămâni, ni s-au cerut circa 15.000 de pagini de documente (din totalul de 17.000), verbal, de pe o zi pe alta, și a fost supărare mare atunci când li s-a cerut controlorilor ca documentele să fie solicitate în scris, cu termen de rezolvare (aşa cum scrie la lege). În plus, controlorii au evitat sistematic să stea de vorbă sau să ceară informații de la conducerea instituției. Au stat de vorba numai cu angajații ”de rând” care au fost interogați ore în șir, doar-doar or scăpa ceva compromițător la adresa conducerii (care trebuia ”rasă”...). 
În afara caracterului arbitrar al inițierii și derulării controlului, consider că au fost încălcate și drepturi constituționale fundamentale:
  • Dreptul la apărare. Când, în sfârșit, controlorii au considerat că au găsit ceva, raportul a fost finalizat fără a oferi presupușilor vinovați șansa de a se apăra, de a explica, de a aduce dovezi sau argumente.
  • Dreptul la petiționare. Raportul de control nu este contestabil, pentru că se afirmă că nu este act administrativ: controlorii au doar „suspiciuni”, care vor fi direcționate către organele legitime (deși, uneori, luați de val, mai scriu prin raport că există încălcări ale legii, nu doar suspiciuni). Ca urmare, pe lângă încalcarea dreptului la petiționare, este recunoscut, implicit, și faptul că respectivul control este ilegitim. În plus, controlorii au fost foarte nervoși că am îndrăznit să contestăm, chiar și în această situație, concluziile raportului. Și nu ar recunoaște, nici în ruptul capului, că ar putea, și ei, să greșească...
  • Prezumția de nevinovăție. Cei vizaţi (pe drept sau pe nedrept) trebuie, ulterior, să-și dovedească nevinovăția, chiar dacă raportul nu stabilește vinovății. Folosirea „prezumției de vinovăție” este dovedită şi de faptul că, pe de o parte, nu am văzut raport care să afirme că nu s-au constatat abateri și, pe de altă parte, pentru că ”stăm până găsim ceva, nu se poate să nu găsim ceva” (au stat, repet, 7 luni). Ca urmare, dacă sunt găsite nereguli (pentru că, evident, nimeni nu e perfect), pentru a-și justifica salariul și timpul pierdut, controlorii fac din țânțar armăsar: de exemplu, o eroare de pontaj transformată în „infracţiunea de fals intelectual”. 
Mai mult decât atât: acest tip de control este inutil și nu rezolvă nimic, în afara presiunii puse pe capul celor controlați. Toată procedura este reluată, ulterior, de data asta de organele legitime de control, care sunt (?) sau se simt datoare să verifice respectivele „supiciuni”. Deci, „alţi bani – altă distracţie”, oamenii fiind plimbați, ani de zile (cu nervii şi supărarea de rigoare), ca ”să dea cu subsemnatul” pe la diverse alte „organe”. Ca urmare, controlul este costisitor – câteva sute de mii de lei la instituția controlată (până la 25% din timpul de muncă la nivel de instituție) plus salariile controlorilor, plus banii cheltuiți de celelalte instituții și ”organe” care vor reface/continua controlul. 

Ca alt efect pervers (pe lângă pierderea încrederii cetățeanului în instituțiile democratice ale statului, deja amintită), mai apare și pierderea respectului cetățeanului față de aceste instituții. Așa cum statul își tratează cetățenii, așa cum controlorii tratează instituțiile controlate, cu un dispreț suveran, așa tratează și cetățeanul toate instituțiile statului. Oamenii vor respecta statul numai în măsura în care instituțiile statului îl vor respecta pe cetățean și îl vor apăra de abuzuri. Dar ”mai avem mult până departe”, pentru că, de exemplu, nu poți respecta ”aleșii neamului”, atunci când vezi cum sunt tratați părinții unor copii cu dizabilități în Senatul României, la Comisia pentru învățământ: li s-a spus, textual, că ”Nu aveți voie să vorbiți în fața unui senator al României!” (http://ro-vertical.blogspot.ro/2014/09/da-vorbesc-in-fata-unui-senator-al.html). Speram că această mentalitate de vechil, pe care am întâlnit-o la securiștii și la aparatul de partid, înainte și după ’89 (fiind preluată și de mulți ”controlori”), și care echivalează ”șeful”, respectiv ”controlorul”, cu ”stăpânul”, aparține trecutului. Dar, se pare că nu...

În sfârșit, un astfel de control, care deturnează resursele de la activitatea normală a organizației, este, în plus, irelevant pentru funcționarea și dezvoltarea instituțională și dovedește lipsa totală de preocupare pentru îmbunătățirea activității. Cu o astfel de mentalitate, statul nici nu mai este interesat ca lucrurile să meargă bine: el dă legi, cetățenii trebuie să le respecte pentru că, altfel, vine controlul, să caute greșeli și să pedepsească vinovați, numai astfel statul putându-și dovedi potența. 

Toate aceste mentalități își au originea și în ”trecutul” nostru educațional. Tarele educaționale ale vechilor comuniști și securiști reapar la ”tinerii lupi” care populează partidele politice și ”organele” de control – semn că au avut parte de aceeași educație. Dar, despre acest aspect, în episodul următor.

11 septembrie 2014

Obsesia controlului

Într-o postare mai veche - Şcoala românească, de la „greşeala vinovată”  la „culpa universală” (http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/07/scoala-romaneasca-de-la-greseala.html), încercând să-mi explic de ce întotdeauna greşeala este asociată cu vina iar vina cu pedeapsa, şi de ce întotdeauna “ceilalţi” sunt de vină, am descoperit că o parte din “vină” (deci, vedeţi, şi eu sunt tributar acestui model...) aparţine sistemul educaţional, care consideră că greşeala e “rea” (şi caută să te ferească de greşeli, deşi greşeala este o parte esenţială a oricărui proces de învăţare...), cel care greşteşte fiind vinovat, iar cel vinovat trebuie să plătească, trebuie pedepsit. Ca un corolar – noi nu trebuie să greşim niciodată şi, dacă o facem, alţii sunt de vină...

Această metalitate, potenţată de relativismul moral și asociată cu lipsa unei culturi autentice a democraţiei (să ne gândim câţi ani a fost cu adevărat democrație în România, în ultima sută de ani...), creează ceea ce am numit „obsesia controlului”. La toate nivelurile de decizie, cei de ”butoane” simt nevoia compulsivă de a avea un control absolut asupra procesului decizional: „controlul mă ajută să ajung şi să mă menţin la putere”; „controlul se realizează prin oamenii puşi de mine şi care fac numai ce spun eu”; ”controlul ajută la corectarea greșelilor”; „controlul rezolvă problemele”.

În primul rând, există convingerea nestrămutată că, prin control, sunt rezolvate probleme. Iar cauzele acestor probleme (conform raţionamentului ilustrat) sunt „greşeli” (făcute, desigur, cu „vină”), pentru care cei vinovaţi trebuie pedepsiţi. Conform acestei gândiri, nu pot exista cauze obiective ale problemelor, ci numai „vinovaţi”: sunt inundaţii, de vină e şeful de la Apele Române care, în loc să fie la datorie, este în concediu; cade un avion – arătăm cu degetul către instituţii şi, mai ales, către şefii, care, chipurile, „nu şi-au făcut treaba”. Ca efect, în loc să ne solidarizăm în faţa nenorocirilor, ne scuzăm, acuzându-ne, în acelaşi timp, unii pe alţii - cu urmările ştiute: ineficiență, ură şi neîncredere instituţionalizată. Mai mult, când nu poate fi constatată o vină, se „sapă” cât este nevoie („stăm până găsim ceva” - cum mi-a spus, textual, un „controlor”) – sau, mai grav, se inventează vina şi vinovaţii, pentru că o instituție de control este lăudată nu pentru că a rezolvat probleme ci pentru că a găsit vinovați (cu sau fără vină). Apoi se raportează, glorios, „mi-am făcut datoria, am găsit vinovaţii” - nici vorbă de sprijin sau măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii (dimpotrivă: aceste „controale” perturbă grav, de regulă, funcționarea instituțiilor/organizaților controlate - vezi și postarea următoare - ”episodul 2”). 

Cel mai important, ceilalţi sunt întotdeauna vinovaţi: când eu sunt la putere, cei dinaintea mea au făcut greşeli/sunt vinovaţi; când sunt în opoziţie, cei de la putere merg din greşeală în greşeală, până când noi, cei buni, cei drepţi şi cei cinstiţi ajungem la putere. Ca urmare, de fiecare dată când se schimbă guvernul, sunt declanşate valuri de controale, care țintesc conducerile instituțiilor publice, care caută şi, evident, găsesc „vinovaţii de serviciu”, şi care se încheie cu înlocuirea oamenilor „lor” cu oamenii „noştri” la conducerea acelor instituţii. Schimbările respective, constat, aduc în funcţii diverse personaje care, dincolo de „competența” profesională, sunt dispuși la orice compromis (legal sau moral).

Ca o urmare firească a acestei beții a controlului, s-au înmulțit „organele” – din ce în ce mai multe, mai multe chiar decât pe timpul comunismului. În afară celor necesare, utile și legitime (care, dacă ar fi depolitizate, chiar ar face treabă bună), s-au înmulţit „Corpurile de control” (ale Primului Ministru, ale Ministerelor şi multe altele),  puse să facă „treaba murdară” descrisă mai sus.

Să fim bine înțeleși: nu sunt împotriva controlului în sine, realizat de instituțiile legitime ale statului: spre deosebire de aceste ”organe” politizate și fără atribuții clare, Curtea de Conturi, de exemplu (şi mă refer strict la procedură şi la modul în care te poţi raporta la rezultate) lucrează altfel:  eşti anunţat dinainte cu săptămâni sau chiar luni; misiunea de control este clar delimitată, inclusiv în timp; documentele şi persoanele implicate sunt şi ele cât de cât precizate; dacă apar „piste” noi de control, eşti notificat în scris şi ai timp să prezinţi documente şi alte dovezi; draftul de raport îţi este prezentat şi ai ocazia să aduci contra-argumente și puncte de vedere proprii; raportul de control este contestabil. Foarte important, toate aceste elemente de procedură sunt legiferate şi te poţi raporta la ele pentru a judeca dacă cei care vin în control acţionează legal sau nu.

După părerea mea,  aceste ”corpuri de control” sunt nocive – fiind nelegitime (din punctul de vedere al statului de drept, încălcând mai multe principii de drept), inutile (din punctul de vedere al „interesului public”) și parazitare (consumând, inutil, resurse publice). Voi încerca, într-o postare viitoare, să ilustrez cele spuse cu argumente concrete - un studiu de caz bazat pe experiența personală (și instituțională) cu cu un astfel de ”organ”.

Concluzia (mea, personală, ca om care am trăit mai mult de jumătate de viață în comunism): această obsesie a controlului nu face decât să decredibilizeze instituțiile publice, întorcându-se, ca un bumerang, în capul Guvernului,  șubrezind totodată esența democrației, anume încrederea în această formă de guvernare. Cetățenii, care știu că aceste controale sunt comandate politic, își pierd încrederea și în instituțiile legitime de control. Și este greu să-ți păstrezi acestă încredere, atunci când aceiași oameni lucrează, la cumul, de exemplu, și la instituțiile legitime ale statului, și la un astfel de ”corp”, care, se știe, vine să ”te radă” la comanda politică. La fel, ce încredere mai poți avea în statul care îți pune microfoane și în baie și-ți ascultă non-stop convorbirile, doar-doar o afla ceva compromițător despre tine.

Cu neîncrederea generalizată în instituțiile statului, oamenii vor ajunge să prefere un regim totalitar: un dictator ”luminat”, binevoitor, singurul care ne mai ”poate” salva, pentru că, iată, mereu (mai ales, la fiecare schimbare de guvern) apar valuri de corupți. Mă tem, din ce în ce mai mult, că ne îndreptăm spre momentul în care ţările occidentale vor reîncepe să acorde azil politic refugiaţilor din România.