Şcoala românească, de la „greşeala vinovată” la „culpa universală”

Ultimele dezbateri „cu spume” pe teme de învăţământ (bacul, modificările LEN etc.) au scos în evidenţă, încă o dată, anumite probleme de fond, culturale (care ţin de valori, norme, reprezentări, mentalităţi, moduri de gândire), care au legătură directă cu modul în care facem educaţia. Un exemplu relevant mi se pare modelul omniprezent, aproape unic, de discuţie publică: „celalalt a greşit: deci e vinovat, deci trebuie pedepsit”.

„Celălalt” este prima componentă a acestui model.  Eu, ca individ, noi ca familie, grup, organizaţie, instituţie, partid politic, guvern sau naţiune am/avem întotdeauna dreptate, iar intenţiile şi acţiunile mele/noastre sunt raţionale, motivate, juste şi curate. Întotdeauna ceilalţi îmi (ne) crează probleme: sunt  iraţionali, răi, imorali, infractori sau murdari. Această mentalitate explică şi popularitatea „teoriilor conspiraţiei”, care, evident, îi au, ca actori, pe „ceilalţi” – din interior (ungurii, evreii, ţiganii, masonii, comuniştii, securiştii, liberalii, pesediştii , pedeliştii etc.) şi din exterior (ruşii, americanii, chinezii, nemţii, francezii, englezii , masonii, ţiganii, unguri, evreii etc.). Când nu avem o ţintă clară, „complotul” este modalitatea privilegiată de a da vina pe celalalt la modul impersonal.

Întotdeauna „ceilalţi” sunt asociaţi cu „greşeala”. Subiectul individual sau colectiv (eu/noi) este, întotdeauna, asociat cu „dreptatea”, cu „raţiunea”, dar şi cu infailibilitatea: dacă avem idei diferite, eu am întotdeauna dreptate, iar tu nu, deci tu greşeşti. Dacă lucrurile nu merg bine, scuza universală este „greşeala celorlalţi”. Câţi profesori, medici, meseriaşi, funcţionari, politicieni sau oameni de pe stradă aţi văzut sau aţi auzit recunoscând în spaţiul public că au greşit? Chiar şoferul suprins de poliţist trecând pe roşu arată cu degetul spre becul ars, spre pomul care a mascat semaforul, spre alt şofer care l-a distras sau chiar spre poliţist – care se afla în locul şi la momentul nepotrivit. Sau, alt exemplu, iarna, care îi ia prin surprindere, de fiecare dată, pe edili.

„Vina” este, întotdeauna, urmarea  logică a „greşelii”. Niciodată cel care greşeşte nu este bănuit de bune intenţii sau de utilizarea metodei „încercare şi eliminarea erorilor” pentru rezolvarea problemei. Nu, întotdeauna, acest „altul” care greşeşte este „în culpă”. Luăm ca exemplu discuţia despre educaţie, în care fiecare subiect arată cu degetul în oricare altă direcţie decât propriul „piept de aramă”, atunci când este vorba de „greaşeală” şi „vină”: grădiniţa e de vină că în clasa I elevii nu au deprinderile necesare; învăţătorii sunt de vină că elevii nu ştiu să utilizeze fracţiile în clasa a V-a; gimnaziile sunt de vină că lasă elevi din ce în ce mai slab pregătiţi să intre în liceu; liceele sunt de vină că trimit absolvenţi analfabeţi în universităţi; universităţile sunt de vină pentru că grădiniţele şi şcolile nu au profesori bine pregătiţi; părinţii sunt de vină că elevii nu-şi fac temele şi nu învaţă; scoala, în general, este de vină pentru că absolvenţii nu deţin competenţele necesare; societatea este de vină pentru că-i desconsideră pe profesori; guvernul e de vină pentru că nu alocă bani suficienţi petru o educaţie de calitate etc.

În alt registru, întotdeauna „vechea guvernare” (comunistă, fesenistă, cederistă, pedeseristă, băsistă) este de vină pentru că a greşit, întotdeauna cu rea intenţie, inclusiv pentru că plouă sau e secetă.  Şi, cu cât cei consideraţi vinovaţi sunt mai puţini, cu atât capacitatea acestora de a ne uni „împotrivă” este mai mare. Din 1989 încoace, toate evenimente care au contat s-au bazat pe unirea „contra” unei persoane şi pe programele politice „anti”: „Jos Ceauşescu!”, „Jos Iliescu!” (de două ori!) şi „Jos Băsescu!” au fost „liantul” naţiunii în ultimii 25 de ani. Şi, de aici, nu a mai fost decât un pas până la transformarea minorităţilor în ţapi ispăşitori şi la folosirea urii faţă de celalalt ca armă politică.

„Pedeapsa” este urmarea firească.  Căutarea dar şi pedepsirea vinovaţilor (pentru orice) a ajuns sport naţional inclusiv la nivel instituţional: nenumăratele „corpuri” de control vin cu intenţia clară de a găsi „nereguli” şi „ilegalităţi”, stau cu lunile şi „ling” zeci de mii de pagini şi nu pleacă până nu găsesc  greşeli şi vinovaţi, pe care îi supun, victorioşi, oprobiului public şi pedepsei (divine sau umane). Nu contează că se consumă resurse publice însemnate şi că se perturbă însăşi funcţionarea statului: important este să pedepsim vinovaţii. Care este vina? Chiar nu mai contează, întrucât suntem într-o logică aiuritoare: ne bucurăm când vedem răul, ne simţim bine când descoperim sau inventăm vinovăţii, plăcerea supremă fiind atunci când putem pedepsi!

În acest cadru de gândire, a recunoaşte vina înseamnă slăbiciune. Un om puternic nu greşeşte niciodată! Are întotdeauna dreptate!  Cu orice preţ! Chiar minţind! Ca ilustrare, pot indica un fenomen curios, constatat la diferite programe de formare. Atunci când se cere auto-analiza prin identificarea puntelor tari şi a celor slabe din propria activitate, cursanţii identifică, în marea majoritate a cazurilor, „defecte” şi „puncte slabe” care sunt, de fapt, calităţi. De exemplu, întrebând directorii de şcoli: „Ce v-aţi reproşa în activitatea proprie de director?”, răspunsurile sunt de genul „sunt prea exigent”, „sunt prea punctual”, „nu am cedat la presiuni” („şi de-aia m-au schimbat...”), „sunt mult prea politicos şi răbdător”, „imi pasă mai mult de oameni decât de ce îmi cere inspectoratul” etc.

De fiecare dată când avem o problemă – în economie, în educaţie, în sănătate, în viaţa politică, în cultură - de fapt, peste tot - în loc să analizăm cauzele şi să acţionăm pentru soluţionarea problemei, căutăm vinovaţii (desigur, nu în propria ogradă). Efectul pervers al acestei situaţii este relativizarea şi universalizarea greşelii şi a vinovăţiei: dacă fiecare îl auză pe celălalt, pe cale de consecinţă, toţi suntem supuşi greşelii, deci vinovaţi. De exemplu, la vot, chiar nu mai contează că primarul / parlamentarul pe care îl votez este un infractor dovedit pentru că, nu-i aşa, toţi suntem vinovaţi şi complici în vinovăţie.

Aceste distorsiuni culturale au, cred eu, şi cauze educaţionale.

În primul rând, este vorba de modul în care este evaluată greşeala: greşeala este rea, de-aia mergem la şcoală, să învăţăm pentru a nu greşi. S-a uitat complet rolul greşelii ca sursă esenţială de învăţare: vreau sa-l văd şi eu pe cel care nu s-a julit niciodată, învăţând să meargă cu bicicleta, sau care nu a luat nicio gură de apă, învăţând să înoate! Greşeala este firească în învăţare, iar şcoala are, printre altele şi acest rol de a-i lăsa pe educabili să facă greşeli într-un mediu sigur, cu condiţia să înveţe din aceste greşeli. Însă, întregul sistem de evaluare, de la grădiniţă până la universitate, este focalizat pe „greşeala rea”. Chiar notarea asociată evaluării este bazată pe greşeală: se SCAD puncte pentru greşeli, nu se ADAUGĂ pentru ce ai făcut bine. Mai mult decât atât, greşeala este asociată nu cu o acţiune eronată ci cu o calitate personală (absentă sau insuficient dezvoltată): nu-i spunem elevului: „raţionamentul tău nu e corect” sau „soluţia ta la problemă nu e bună”, ci „nu ştii să gândeşti”,  „eşti prost”, „eşti leneş” etc., deci greşeala este asociată cu o vină personală şi urmată de devalorizarea celui care învaţă. 

Vina pentru greşeală este urmată de victoria pedepsei: nota proastă! Nici nu se pune problema să-i dăm elevului timp şi resurse  să înveţe din greşeală, nici să-l ghidăm pentru a remedia sau a evita greşeala. Ne oprim la pedeapsă, inclusiv prin transformarea în pedepse a singurelor posibilităţi legale (tardive, ineficiente etc. dar reale) de a corecta greşelile – anume „corigenţa” şi „repetenţia”. Ba chiar folosim „nota” ca pedeapsă pură, nelegată de rezultatele învăţării: dăm nota 1 pentru copiat, nota 3 pentru „neatenţie” la ore, dăm un extemporal „fulger” dacă clasa este indisciplinată! „Prinderea” elevului că a greşit a devenit scopul evaluării, pasul următor fiind, firesc, provocarea deliberată a greşelii (cu vina şi pedeapsa asociate), acest  lucru fiind realizat, de exemplu, prin formularea neclară sau întortocheată a cerinţelor la diferite examene şi concursuri sau prin cantitatea exagerată de teme pentru acasă. 

Ca revers, cine are note mari, înseamnă că nu a greşit, deci este - şi ajunge să se creadă - infailibil, cu efectele enunţate mai sus, efecte exacerbate şi de carcaterul excesiv de competitiv al învăţării din şcoală, care adaugă sentimentului de infailibilitate şi relativismul moral: nota 10 şi victoria cu orice preţ (chiar dând mită, copiind etc.).

În acest context, zic eu, nu ar trebui să ne mai mire faptul că adultul trecut prin şcoală are deja interiorizată această cultură a recompensei şi a pedepsei:  scopul evaluării este să găsească greşeli, să stabilească vinovăţii pentru greşeli şi să pedepsească.  În acest context de evaluare, prezent pe întreg parcursul şcolarităţii, este firească dezvoltarea şi interiorizarea unor mijloace de autoapărare, cel mai comod fiind pasarea greşelii (cu vina şi pedeapsa asociate) spre „celălalt”. Ca urmare, fugim de orice situaţie de evaluare a propriilor acţiuni sau rezultate (în schimb, când îi evaluăm pe alţii, suntem „necruţători”), considerăm că nu greşim niciodată şi că, întotdeauna, ceilalţi greşesc, ceilalţi sunt vinovaţi şi ceilalţi trebuie pedepsiţi.  Acest lucru este evident şi în comportamentul nostru chiar dacă nu conştientizăm acest lucru, indiferent dacă suntem profesori (facem elevilor noştri ceea ce profesorii noştri ne-au făcut nouă), medici, meseriaşi, funcţionari, politicieni sau oameni de pe stradă ....

„Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” sau ce vor „beneficiarii” de la educaţie

În ultimele două posturi pe blog „m-am luat” de profesori, pentru că nu întotdeauna susţin reformarea profundă a educaţiei (şi am fost înjurat pentru aceasta). Acum, mă „iau” de părinţi şi de elevi, pentru acelaşi motiv, pornind de la opiniile exprimate privind rezultatele la bac sau recentele schimbări ale Legii Educaţiei Naţionale.

Am constatat, de exemplu, că cele două tabere care contează, „conservatorii/conformiştii”, respectiv „reformiştii”, sunt mult mai clar conturate şi mai active în spaţiul public decât în cazul profesorilor. „Conformiştii” sunt şi aici majoritari şi au fost selectaţi sau se autoselectează, explicit, dar mai ales implicit, în asociaţiile reprezentative ale elevilor şi ale părinţilor.

Cum s-a ajuns aici? Simplu: în sistemul românesc a fi elev „bun” înseamnă a avea note mari. Ai note mari doar dacă repeţi ce spune profesorul şi faci, în general ce ţi se cere la şcoală, deci te conformezi. Elevii buni, lăudaţi permanent de profesori, îşi dezvoltă continuu stima de sine, dar cresc şi în ochii celorlalţi. Elevii „ne-buni” cu stimă de sine scăzută, nu se vor bucura de preţuirea celorlalţi şi, evident, pentru că nu vor simţi şcoala ca fiind „a lor”, nici nu vor voi să o reprezinte.  Pe cale de consecinţă, cei care ajung să reprezinte elevii / studenţii, sunt elevi / studenţi, indiscutabil buni, frumoşi şi inteligenţi dar, de regulă, conformişti.

Această situaţie se repetă şi în cazul părinţilor: părinţii elevilor „buni” dobândesc un prestigiu sporit în rândul profesorilor şi al părinţilor şi ajung, aşadar, în organismele reprezentative ale părinţilor. Analizând ceea ce aşteaptă „boborul” majoritar (adicătelea „Conu’ Leonida”) de la şcoală, de la educaţie, am constatat că visul de aur al părintelui român, replicat inclusiv prin asociaţiile reprezentative, este studiul la un liceu bun („bun” însemnând că are numai elevi „buni” în sensul de mai sus), care conduce, obligatoriu, spre învăţământul superior, care duce, la rândul lui, către o slujbă de birou, de preferinţă la stat (adică pe bani publici). Mai mult decât atât, lupta pentru o „scoală” bună ajunge să îmbrace forme nu tocmai legale şi morale, fiecare părinte dorind ca propriul copil să fie considerat elev „bun” (= cu note mari), cu orice preţ. Ca exemplu: opţiunea clară a părinţilor pentru şcoli fără romi şi fără copii cu dizabilităţi (inclusiv prin mutaţii fictive de domiciliu sau prin şpagă pe faţă). Am întâlnit chiar activişti pentru drepturile minorităţilor care, când a fost vorba de proprii copii, au preferat şcoli fără romi...

Ce înseamnă acest lucru: părinţii, elevii şi studenţii conformişti  gândesc “inside the box” şi, ca urmare, susţin vechiul sistem (“în care se făcea carte, dom’le!”). Sunt cei care consideră educaţia bună doar pentru că aşa au trăit-o ei („şi uite unde am ajuns”!) şi consideră că “mai mult” înseamnă “mai bine”: mai multă „carte”, mai multe teme pentru acasă, mai multe concursuri, mai multă disciplină în şcoali, mai mulţi bani pentru şcoală etc., dar fără a se gândi la o schimbare de practici educaţionale şi în experienţele de învăţare oferite copiilor. Şi, chiar dacă se ajunge la protest, acesta nu depăşeşte stadiul „revoltei în genunchi”.

Minoritatea cuprinde, de regulă părinţii (dar şi elevii/studenţii) care mai ştiu câte ceva „de pe afară” sau din alte sisteme şcolare şi care, mai ales, sunt conştienţi de schimbările sociale. Ei ar fi dorit schimbarea sistemului, dar, pentru că sunt minoritari şi mai mult contemplativi (ne-militanţi), şi-au cam pierdut speranţa şi se îndereaptă spre şcoli private, spre studii “afară” sau spre homeschooling, unschooling, “educaţia liberă” etc. Deci, „reformiştii”, chiar dacă gândesc „out of the box”, sunt contra sistemului formal de educaţie, în general. Ca urmare, în rândul „beneficiarilor” situaţia este şi mai neagră: dacă, în rândul profesorilor, există o minoritate „reformistă” care acţionează şi împinge lucrurile în direcţia reformei, în rândul părinţilor şi al elevilor această minoritate „reformistă” nu doreşte schimbarea sistemului ci desfiinţarea lui!

Acest lucru este vizibil, de exemplu, în discuţiile despre bacalaureat, examen căruia i se acordă, zic eu, o importanţă nemeritat de mare. Ambele tabere de „beneficiari” sunt de acord că schimbarea nu e bună, doar urmarea fiind diferită: „conformiştii” spun că „era mai bine înainte”, în timp ce „reformiştii” au găsit un argument în plus la: „să ne cărăm, naibii, cu toţii de aici”. Aceasta pentru că, la noi, bacul este singura cale spre învăţământul superior (repet, „visul de aur” al oricărui elev „bun” şi părinte de elev „bun”), iar eşecul şi neprezentarea la bac sunt echivalate, în discursul public, cu eşecul în viaţă. Discutăm la nesfârşit dacă ne trebuie două sau trei sesiuni de bac, dar nu ne întrebăm: „Este, oare, bacul necesar?” sau chiar „Este bacul singura cale prin care am putea ajunge în învăţământul superior?”. Pentru a vedea utilitatea bacului, ar fi interesant de văzut şi cum se corelează, de exemplu, nota la bac cu notele la intrare în / ieşire din facultate, cu nivelul salariului / venitului la 10 ani de la terminarea liceului etc. Dar noi nu avem bani pentru cercetare („un moft”!) şi continuăm acest învârtit (sau „învârteală”?) în jurul cozii.

Nicio „tabără”, însă, nu se gândeşte că va trebui să trăiască într-o societate condusă de copiii şi tinerii care sunt în şcoală acum. În acest context, mi-am amintit un editorial, de acum câteva decenii, din Bild Zeitung. Iată ce scria editorialistul: „Mergând cu autobuzul, am întâlnit o mamă cu un copil de vreo 6-7 anişori, pe care îl lăsa să facă absolut ce dorea şi cui dorea. În momentul în care copilul m-a scuipat, am rugat-o frumos pe mama acestuia să-l reţină de la asemenea gesturi. Mama mi-a răspuns că nu poate, pentru că este adepta educaţiei libere. Atunci am scuipat-o pe mama respectivă, spunându-i că şi eu am beneficiat de „educaţie liberă”!”