13 mai 2015

Dacă ar fi după mine ...

Că se incinse iar poporul cum că ”se dă” o nouă lege a educației, iar același popor încins încă mai trăiește cu convingerea că lege = reformă, am început să fiu întrebat ”dar tu ce zici despre asta, că doar te declarași că susții reforma?”. Iar eu răspund: ”dacă ar fi după mine ...” și încep să povestesc. Deci, ca să tai coada pisicii, dacă ar fi după mine:

  • Aș vrea, întâi. să văd cum ar trebui să arate educația, pornind de la niște întrebări simple, care s-au tooooot pus, dar care nu și-au găsit răspuns: de ce, pentru ce și pentru cine facem educație. Pe acestă bază, aș elabora niște ”profiluri de ieșire” din sistemul formal de educație, pe niveluri de vârstă.
  • Pornind de la aceste profiluri, aș face o diagnoză a celor care ies din sistem la nivelurile respective (utilizând diferite date și rezultatele evaluărilor naționale și internaționale) ca să măsor ecartul între ”ceea ce este” și ceea ce consider că ”ar trebui să fie” ( = profilurile de ieșire).
  • Apoi, aș vedea ce schimbări ar fi necesare - inclusiv și mai ales dacă este sau nu necesar un nou pachet legislativ. Cum am mai spus, pentru ca reforma să se producă, în sfârșit (v., de exemplu, http://deceeducatia.blogspot.ro/2015/05/lege-si-tocmeala-in-educatie.html), nu cred că sunt necesare schimbări legislative majore ci, mai degrabă, schimbări culturale.
  • Dacă, totuși, văd că așa nu mai merge și că legislația devine o barieră în calea schimbărilor necesare și dorite, numai atunci aș veni cu o nouă lege generală a educației.
  • Apoi, aș schimba radical structura acestei legi fundamentale pentru educație. Legile educației realizate după 1990 cuprind, pe lângă prevederi legale necesare, și non-reglementări (de tipul ”de regulă...”) și aspecte procedurale, care ar trebui reglate la nivel inferior de act normativ (sau chiar deloc, conform principiului subsidiarității). Deci, legea ar trebui, oricum, să fie mult mai scurtă și mult mai exactă în formulări.
  • L-aș pune pe ”cel care învață” în fruntea legii: educația ca drept constituțional și serviciu social - chiar ca serviciu universal (cel puțin pentru educația necesară și definită de societate ca obligatorie). Atenție: am spus ”educație obligatorie”, nu ”învățământ obligatoriu”: va fi legiferată posibilitatea educației în sistem formal (deci, prin instituții școlare), dar și pe cale nonformală și informală (deci, inclusiv prin ”homeschooling”) - dar cu un control strict al respectării tuturor drepturilor copilului educat pe altă celea decât cea formală - conform Convenției cu privire la Drepturile Copilului art. 28 și 29 (foarte interesant General Comment 1 (2001): The Aims Of Education, al ONU, privind art. 29 din Convenție).
  • Apoi, aș defini ceea ce este dator să facă statul pentru respectarea acestui drept și pentru furnizarea serviciilor educaționale - inclusiv cum îl va sprijin pe beneficiar să învețe pe tot parcursul vieții (”lifelong learning”) din toate situațiile de viață (”life-wide learning”), împletind viața cu învățarea (”life-embedded learning”) și oferind o învățare relevantă pentru viață (”life-relevant learning”).
  • Aș statua modul de definire a rezultatelor așteptate pentru fiecare nivel educațional (cine și cum definește ”profilurile de ieșire” și curriculumul care duce la aceste profiluri de ieșire) și sistemul de răspundere publică pentru aceste rezultate: cine răspunde de producerea acestor rezultate și cum sunt ele evaluate (deci, sistemul național de evaluare pentru rezultatele învățării, pentru profesori și pentru instituțiile de educație). Desigur, evaluare preponderent formativă, de progres, a valorii adăugate și nu a rezultatrelor brute. Tot aici, aș defini structura sistemului național de date și indicatori.
  • Aș proclama principiul subsidiarității, ca principiu fundamental în organizarea și funcționarea organizațiilor de educație, cu libertate maximă oferită acestora, în planificarea, organizarea și derularea procesului de educație, dar cu condiția obținerii rezultatelor așteptate - evaluate independent. În treacăt fie spus, ar dispărea ideea de alternativă educațională, pentru că fiecare școală va fi liberă să îmbrățișeze orice alternativă pedagogică, să adopte orice structură disciplinară/nondisciplinară, să/și definească ”planul de învățământ”, orarul etc.- repet, cu condiția atingerii rezultatelor scontate, pentru fiecare etapă curriculară și cu acordul deplin al beneficiarilor.  
  • Aș defini modul de obținere și de alocare a resurselor financiare necesare obținerii rezultatelor așteptate: bugetul educației > 6%  din PIB; finanțarea prin granturi stabilite pe baza unei formule de finanțare; statuarea principiului că finanțarea aparține celui care învață și nu școlii. Având în vedere că profesorul este resursa esențială, care generează rezultatele așteptate ale învățării, aș defini salariul de intrare în învățământ la 90% PIB/locuitor/lună și salariul mediu la 120% din PIB/locuitor/lună.
  • Pentru profesori aș mai defini doar calificarea necesară și aș clarifica ce înseamnă ”cariera profesorală”. Pentru celelalte elemente de management al resurselor umane, ar urma să se aplice legislația comună (codul civil și legislația muncii).
Toate aceste lucruri le-aș dezbate public, consistent, cel puțin 6 luni, printr-un ”document de principii”. După dezbatere, documentul rezultat ar fi transmis juriștilor, pentru codificare. Apoi, din nou dezbatere, pe textul juridic. 

Nu în ultimul rând, aplicarea noii legi nu ar fi ”otova”: dispozițiile finale și tranzitorii ar prevedea clar o perioadă de tranziție în aplicare (inclusiv pentru a ajunge la nivelurile salariale menționate mai sus), pe măsură ce sistemul în ansamblul lui, instituțiile și oamenii din sistem dobândesc capacitatea de a lucra altfel. Totodată, vor fi necesari câțiva ani pentru pilotarea noilor elemente curriculare și privind evaluarea, vor fi necesare resurse suplimentare pentru sprijinirea tranziției (informare, consiliere, consultanță, formare, monitorizare etc.). 

Dar nu cred că se va întâmpla așa, întrucât cultura dominantă - etatistă, centrată pe instituții și bazată pe infailibilitatea statului în fața cetățeanului și pe prezumția de vinovăție a cetățeanului în fața statului - va genera tot o lege stufoasă, care va încerca să reglementeze la nivel național toate situațiile previzibile - lucru, de altfel, imposibil, fiind apoi necesare alte zeci de modificări ulterioare.

Și ar mai fi multe de visat - dar mă opresc aici, pentru că nu am timp de pierdut și, oricum, nu e după mine...

03 mai 2015

Lege și tocmeală în educație

În ultimul timp, devine tot mai vizibil curentul de opinie, care susține necesitatea înlocuirii Legii Educației acum în vigoare – lege, reamintesc, aprobată cu multe scârțâieli în 2011, dar nici până azi aplicată în litera și spiritul ei și, mai mult, modificată de țșpe ori prin ordonanțe de urgență și chiar prin legislația subsecventă. 

Desigur – Legea actuală este departe de a fi pe gustul meu, pentru că: 
  • este mult prea lungă și încremenește în prevederi legale constrângătoare un domeniu extrem de fluid – devenind un fel de ”banchiză” în calea curgerii firești a lucrurilor;
  • vădește o viziune centralistă, ”otova”, asupra educației, încercând să reglementeze uniform și la nivel central toate cazurile particulare;
  • dovedește o neîncredere funciară în cadre didactice, directori de școli, inspectori, prin tentativa de a reglementa tot, dar absolut tot – în buna tradiție a statului ”tătuc”, salvator;
  • este contradictorie cu sine; de exemplu, deși menționează subsidiaritatea și descentralizarea ca principii, atribuțiile Ministerului sunt mai multe decât literele alfabetului, în timp de atribuțiile școlii se opresc pe la jumătatea alfabetului;
  • este modificată printr-o legislație subsecventă contrară spiritului ei – de exemplu, prorogând la nesfârșit finanțarea elevilor (repet, a ELEVILOR, nu a școlilor) din instituțiile private de învățământ; sau, alt exemplu, prin introducerea unui mecanism de ”compensare” financiară, care ia de la săraci și dă la bogați;
  • nu este respectată în prevederile ei fundamentale – de exemplu, privind alocarea a 6% din PIB pentru educație și 1% pentru cercetare;
  • este încălcată prin modificări ”la foc automat” contrare spiritului ei, inițiate din motive mai mult sau mai puțin obscure; de exemplu, recentralizarea angajării cadrelor didactice și asigurarea primatului criteriilor administrative, birocratice, în recrutarea și selecția cadrelor didactice, a directorilor și a inspectorilor;
  • conține multe prevederi inutile - care cuprind sintagma magică din legislația românească: ”de regulă”;
  • foarte important, este invocată cu încăpățânare, în spirit conservator (”legea nu ne lasă”), ori de câte ori este propusă o schimbare de fond.
Mă opresc aici, deși ar mai fi multe de spus. Oricum, este necesară, zic eu, preluarea, în procesul legislativ, a ”principiului parcimoniei” (”Briciul lui Occam”) din cercetarea științifică: entitățile nu trebuie multiplicate dincolo de necesar – sau, cu alte cuvinte, cea mai simplă soluție (în cazul nostru, formulare) tinde să fie cea corectă. 

Dar, dincolo de imperfecțiunile și stângăciile legislației actuale, trebuie să cântărim foarte atent ce ține de lege și ce se poate reforma fără să fie necesare schimbări legislative. 

Credința mea, exprimată cu nenumărate prilejuri, este că majoritatea lucrurilor care ar putea îmbunătăți calitatea educației nu au nevoie de schimbări legislative și, mai mult decât atât, că se pot realiza INDIFERENT de ce spune o lege ”supremă” a educației. Iată câteva exemple de lucruri esențiale, care se pot schimba în sistem fără să fie nevoie lege nouă:
  • Nu legea ne împiedică să avem un curriculum centrat pe competențe – cheie sau specifice – și, în general, pe rezultatele învățării.
  • Nu legea ne împiedică să construim un sistem de evaluare (formativă și sumativă – inclusiv examenele și evaluările naționale) centrat pe toate categoriile de rezultate ale învățării, nu numai pe cunoștințe.
  • Nu legea ne împiedică să formulăm itemi de evaluare situați mai sus (pe orice taxonomie) decât simpla reproducere a informației.
  • Nu legea ne împiedică să aplicăm, la clasă, metode de învățare care să asigure la elevi, de exemplu, construcția cunoașterii, ”învățarea adâncă” (”deep learning”) sau ”învățarea autentică” (”authentic learning”), învățarea prin cooperare etc.
  • Nu legea ne interzice transdisciplinaritatea, chiar în condițiile unui curriculum disciplinar. Îl împiedică, oare, legea, pe profesorul de fizică, de exemplu, să vorbească și despre societatea în care trăiau Arhimede sau Newton, sau despre cutremure, sau despre circulația apei în natură, sau despre pigmenți, pictură și pietre prețioase, atunci când ”predă” statica fluidelor, respectiv, legile mecanicii, stările de agregare, optica sau fizica atomică?
Răspunsul la întrebarea ”ce ne împiedică?” este clar, în opinia mea: cultura școlară dominantă, adică valorile, mentalitățile, prejudecățile, modelele de gândire, asociate în mințile noastre cu școala și cu învățarea. Deci, schimbările de conținut ale procesului de învățare din școală și privind relația profesor-elev pot fi introduse și fără schimbări legislative (care stabilesc ”cât”, ”cum”, ”când” și ”unde” să se facă o anumită chestie), prin elemente reglatorii (care stabilesc ”ce” și ”de ce” se face respectiva chestie). Este clar că aceste elemente reglatorii - de exemplu, schimbările curriculare sau schimbarea criteriilor de evaluare a elevilor, profesorilor si școlilor - au o mare încărcătură culturală. Acesta este și motivul pentru care ARACIP a propus noi standarde de calitate a educației, care să reorienteze evaluarea calității spre cerințele legate de ”outcomes” (rezultatele învățării și bunăstarea copilului).

Dar, pe de altă parte, trebuie să recunoaștem, sunt și lucruri care necesită intervenții legislative. Dar, iarăși în opinia mea, aceste intervenții ar trebui să vizeze ”forma” (nu conținutul) și, totodată, intervențiile respective nu ar viza reglementarea ci, dimpotrivă, dereglementarea (în sens de renunțare la acte normative emise la nivel central, obligatorie atunci când vorbim despre descentralizare). Această dereglementare trebuie însoțită, în opinia mea, de întărirea capacității reglatoare la nivel de sistem (prin politici publice coerente, curriculum național, standarde naționale de evaluare pentru evaluarea rezultatelor învățării, pentru personal și pentru unități școlare etc.). Deci, este necesară eliberarea sistemul școlar de prevederi constrângătoare, păstrând, totuși, coerența și continuitatea acestuia. Voi da, și aici, câteva exemple care, sper, să scandalizeze cât mai multă lume:
  • responsabilizarea școlii pentru rezultatele școlare – în sens de progres și valoare adăugată: nu mă interesează ce face profesorul și școala și nici cum o face, dacă asigură progres în obținerea rezultatelor așteptate al învățării și în bunăstarea copiilor/elevilor;
  • renunțarea la ”planurile cadru de învățământ” sau, cel puțin, relaxarea lor – astfel încât școala să decidă disciplinele de studiu (care pot fi... disciplinare sau non-disciplinare) și conținuturile predate – evident, cu asigurarea progresului în obținerea rezultatelor așteptate al învățării și în bunăstarea copiilor/elevilor;
  • renunțarea la normarea centralizată a muncii profesorului: școala să decidă ce fel de profesori și câți folosește, precum și ce face profesorul (și restul personalului) în școală – evident, cu respectarea condițiilor stabilite în legislația generală a muncii și cu încadrarea în bugetul stabilit;
  • evaluarea externă sistematică (anuală) și independentă, a performanței sistemului școlar, pe bază de criterii și indicatori – evaluare realizată de firme private mari (McKinsey, PricewaterhouseCoopers, Deloitte etc.;
  • evaluarea națională anuală a rezultatelor învățării și a instituțiilor de învățământ, cu alocarea unei părți din bugetul școlii (2-5%) în funcție de progresul în obținerea rezultatelor așteptate ale învățării și în bunăstarea copiilor/elevilor;
  • evaluarea managementului la toate nivelurile (școală, intermediar și central), pe bază de indicatori, stabiliți în planul managerial / de dezvoltare instituțională (prezentat la angajare) și evaluați anual pe parcursul mandatului;
  • înlocuirea finanțării prin subvenții cu finanțarea prin granturi (în funcție de numărul de elevi) și libertatea școlii de a decide repartiția bugetului pe capitole și articole; în general, aplicarea principiului subsidiarității (v. și postarea privind acest subiect - http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/12/reforma-ne-otova-2-descentralizare-si.html);
  • asigurarea finanțării suplimentare, prin programe naționale (până la dublarea bugetului), a școlilor care funcționează în medii defavorizate;
  • asigurarea, într-un interval rezonabil de timp (de exemplu, până în 2025), a unui salariu de intrare în învățământ de minimum 90% din PIB/locuitor/lună și a salariului mediu de 120% din PIB/locuitor/lună.
Și ar mai fi. Dar, parcă văd comentariile la această postare: ”vrei să distrugi tradiția învățământului românesc”; ”banii alocați cum zici tu se vor fura sau vor fi folosiți preferențial”; ”directorii și primarii își vor angaja neamurile în școală sau pe șpăgari”; ”familia este de vină pentru rezultatele proaste la învățătură, profesorul nu poate face nimic”; ”ce te faci cu politizarea conducerii învățământului”; ”întâi să ne dai salarii mai mari și apoi mai vorbim” etc.

Dar, astfel de comentarii adeveresc ce am spus: refuzăm o anumită schimbare nu neapărat pentru că nu știm sau pentru că nu putem, ci pentru că nu vrem și, de aceea, căutăm motive pentru ”nu” și nu pentru ”da”. Deci, reforma educației este, fie că ne place, fie că nu, o schimbare culturală… 

Cu speranța că am scandalizat cât mai multă lume, închei cu vechiul îndemn: dacă știi, poți și vrei - faci; dacă nu știi, nu poți, nu vrei - dă vina pe altul… Și, desigur, este de văzut cine nu vrea – și de ce - pentru a începe ”tocmeala” ( = negocierea), deoarece, în această situație legea nu mai contează: am văzut de mult prea multe ori comportamente de tip ”zicem ca ei și facem ca noi”.