03 mai 2015

Lege și tocmeală în educație

În ultimul timp, devine tot mai vizibil curentul de opinie, care susține necesitatea înlocuirii Legii Educației acum în vigoare – lege, reamintesc, aprobată cu multe scârțâieli în 2011, dar nici până azi aplicată în litera și spiritul ei și, mai mult, modificată de țșpe ori prin ordonanțe de urgență și chiar prin legislația subsecventă. 

Desigur – Legea actuală este departe de a fi pe gustul meu, pentru că: 
  • este mult prea lungă și încremenește în prevederi legale constrângătoare un domeniu extrem de fluid – devenind un fel de ”banchiză” în calea curgerii firești a lucrurilor;
  • vădește o viziune centralistă, ”otova”, asupra educației, încercând să reglementeze uniform și la nivel central toate cazurile particulare;
  • dovedește o neîncredere funciară în cadre didactice, directori de școli, inspectori, prin tentativa de a reglementa tot, dar absolut tot – în buna tradiție a statului ”tătuc”, salvator;
  • este contradictorie cu sine; de exemplu, deși menționează subsidiaritatea și descentralizarea ca principii, atribuțiile Ministerului sunt mai multe decât literele alfabetului, în timp de atribuțiile școlii se opresc pe la jumătatea alfabetului;
  • este modificată printr-o legislație subsecventă contrară spiritului ei – de exemplu, prorogând la nesfârșit finanțarea elevilor (repet, a ELEVILOR, nu a școlilor) din instituțiile private de învățământ; sau, alt exemplu, prin introducerea unui mecanism de ”compensare” financiară, care ia de la săraci și dă la bogați;
  • nu este respectată în prevederile ei fundamentale – de exemplu, privind alocarea a 6% din PIB pentru educație și 1% pentru cercetare;
  • este încălcată prin modificări ”la foc automat” contrare spiritului ei, inițiate din motive mai mult sau mai puțin obscure; de exemplu, recentralizarea angajării cadrelor didactice și asigurarea primatului criteriilor administrative, birocratice, în recrutarea și selecția cadrelor didactice, a directorilor și a inspectorilor;
  • conține multe prevederi inutile - care cuprind sintagma magică din legislația românească: ”de regulă”;
  • foarte important, este invocată cu încăpățânare, în spirit conservator (”legea nu ne lasă”), ori de câte ori este propusă o schimbare de fond.
Mă opresc aici, deși ar mai fi multe de spus. Oricum, este necesară, zic eu, preluarea, în procesul legislativ, a ”principiului parcimoniei” (”Briciul lui Occam”) din cercetarea științifică: entitățile nu trebuie multiplicate dincolo de necesar – sau, cu alte cuvinte, cea mai simplă soluție (în cazul nostru, formulare) tinde să fie cea corectă. 

Dar, dincolo de imperfecțiunile și stângăciile legislației actuale, trebuie să cântărim foarte atent ce ține de lege și ce se poate reforma fără să fie necesare schimbări legislative. 

Credința mea, exprimată cu nenumărate prilejuri, este că majoritatea lucrurilor care ar putea îmbunătăți calitatea educației nu au nevoie de schimbări legislative și, mai mult decât atât, că se pot realiza INDIFERENT de ce spune o lege ”supremă” a educației. Iată câteva exemple de lucruri esențiale, care se pot schimba în sistem fără să fie nevoie lege nouă:
  • Nu legea ne împiedică să avem un curriculum centrat pe competențe – cheie sau specifice – și, în general, pe rezultatele învățării.
  • Nu legea ne împiedică să construim un sistem de evaluare (formativă și sumativă – inclusiv examenele și evaluările naționale) centrat pe toate categoriile de rezultate ale învățării, nu numai pe cunoștințe.
  • Nu legea ne împiedică să formulăm itemi de evaluare situați mai sus (pe orice taxonomie) decât simpla reproducere a informației.
  • Nu legea ne împiedică să aplicăm, la clasă, metode de învățare care să asigure la elevi, de exemplu, construcția cunoașterii, ”învățarea adâncă” (”deep learning”) sau ”învățarea autentică” (”authentic learning”), învățarea prin cooperare etc.
  • Nu legea ne interzice transdisciplinaritatea, chiar în condițiile unui curriculum disciplinar. Îl împiedică, oare, legea, pe profesorul de fizică, de exemplu, să vorbească și despre societatea în care trăiau Arhimede sau Newton, sau despre cutremure, sau despre circulația apei în natură, sau despre pigmenți, pictură și pietre prețioase, atunci când ”predă” statica fluidelor, respectiv, legile mecanicii, stările de agregare, optica sau fizica atomică?
Răspunsul la întrebarea ”ce ne împiedică?” este clar, în opinia mea: cultura școlară dominantă, adică valorile, mentalitățile, prejudecățile, modelele de gândire, asociate în mințile noastre cu școala și cu învățarea. Deci, schimbările de conținut ale procesului de învățare din școală și privind relația profesor-elev pot fi introduse și fără schimbări legislative (care stabilesc ”cât”, ”cum”, ”când” și ”unde” să se facă o anumită chestie), prin elemente reglatorii (care stabilesc ”ce” și ”de ce” se face respectiva chestie). Este clar că aceste elemente reglatorii - de exemplu, schimbările curriculare sau schimbarea criteriilor de evaluare a elevilor, profesorilor si școlilor - au o mare încărcătură culturală. Acesta este și motivul pentru care ARACIP a propus noi standarde de calitate a educației, care să reorienteze evaluarea calității spre cerințele legate de ”outcomes” (rezultatele învățării și bunăstarea copilului).

Dar, pe de altă parte, trebuie să recunoaștem, sunt și lucruri care necesită intervenții legislative. Dar, iarăși în opinia mea, aceste intervenții ar trebui să vizeze ”forma” (nu conținutul) și, totodată, intervențiile respective nu ar viza reglementarea ci, dimpotrivă, dereglementarea (în sens de renunțare la acte normative emise la nivel central, obligatorie atunci când vorbim despre descentralizare). Această dereglementare trebuie însoțită, în opinia mea, de întărirea capacității reglatoare la nivel de sistem (prin politici publice coerente, curriculum național, standarde naționale de evaluare pentru evaluarea rezultatelor învățării, pentru personal și pentru unități școlare etc.). Deci, este necesară eliberarea sistemul școlar de prevederi constrângătoare, păstrând, totuși, coerența și continuitatea acestuia. Voi da, și aici, câteva exemple care, sper, să scandalizeze cât mai multă lume:
  • responsabilizarea școlii pentru rezultatele școlare – în sens de progres și valoare adăugată: nu mă interesează ce face profesorul și școala și nici cum o face, dacă asigură progres în obținerea rezultatelor așteptate al învățării și în bunăstarea copiilor/elevilor;
  • renunțarea la ”planurile cadru de învățământ” sau, cel puțin, relaxarea lor – astfel încât școala să decidă disciplinele de studiu (care pot fi... disciplinare sau non-disciplinare) și conținuturile predate – evident, cu asigurarea progresului în obținerea rezultatelor așteptate al învățării și în bunăstarea copiilor/elevilor;
  • renunțarea la normarea centralizată a muncii profesorului: școala să decidă ce fel de profesori și câți folosește, precum și ce face profesorul (și restul personalului) în școală – evident, cu respectarea condițiilor stabilite în legislația generală a muncii și cu încadrarea în bugetul stabilit;
  • evaluarea externă sistematică (anuală) și independentă, a performanței sistemului școlar, pe bază de criterii și indicatori – evaluare realizată de firme private mari (McKinsey, PricewaterhouseCoopers, Deloitte etc.;
  • evaluarea națională anuală a rezultatelor învățării și a instituțiilor de învățământ, cu alocarea unei părți din bugetul școlii (2-5%) în funcție de progresul în obținerea rezultatelor așteptate ale învățării și în bunăstarea copiilor/elevilor;
  • evaluarea managementului la toate nivelurile (școală, intermediar și central), pe bază de indicatori, stabiliți în planul managerial / de dezvoltare instituțională (prezentat la angajare) și evaluați anual pe parcursul mandatului;
  • înlocuirea finanțării prin subvenții cu finanțarea prin granturi (în funcție de numărul de elevi) și libertatea școlii de a decide repartiția bugetului pe capitole și articole; în general, aplicarea principiului subsidiarității (v. și postarea privind acest subiect - http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/12/reforma-ne-otova-2-descentralizare-si.html);
  • asigurarea finanțării suplimentare, prin programe naționale (până la dublarea bugetului), a școlilor care funcționează în medii defavorizate;
  • asigurarea, într-un interval rezonabil de timp (de exemplu, până în 2025), a unui salariu de intrare în învățământ de minimum 90% din PIB/locuitor/lună și a salariului mediu de 120% din PIB/locuitor/lună.
Și ar mai fi. Dar, parcă văd comentariile la această postare: ”vrei să distrugi tradiția învățământului românesc”; ”banii alocați cum zici tu se vor fura sau vor fi folosiți preferențial”; ”directorii și primarii își vor angaja neamurile în școală sau pe șpăgari”; ”familia este de vină pentru rezultatele proaste la învățătură, profesorul nu poate face nimic”; ”ce te faci cu politizarea conducerii învățământului”; ”întâi să ne dai salarii mai mari și apoi mai vorbim” etc.

Dar, astfel de comentarii adeveresc ce am spus: refuzăm o anumită schimbare nu neapărat pentru că nu știm sau pentru că nu putem, ci pentru că nu vrem și, de aceea, căutăm motive pentru ”nu” și nu pentru ”da”. Deci, reforma educației este, fie că ne place, fie că nu, o schimbare culturală… 

Cu speranța că am scandalizat cât mai multă lume, închei cu vechiul îndemn: dacă știi, poți și vrei - faci; dacă nu știi, nu poți, nu vrei - dă vina pe altul… Și, desigur, este de văzut cine nu vrea – și de ce - pentru a începe ”tocmeala” ( = negocierea), deoarece, în această situație legea nu mai contează: am văzut de mult prea multe ori comportamente de tip ”zicem ca ei și facem ca noi”. 

5 comentarii:

  1. Reiau ceea ce am postat și pe facebook, fiindcă nu văd nicăieri o preocupare reală pentru realitatea care ne face să nu știm, să nu putem, să nu vrem! "Eu chiar nu înțeleg cum putem vorbi de curriculum diferențiat, când copiii intră in malaxorul unor evaluari standard, fără de care, practic, nu au viitor! Fără o viziune care să cuprinda TOATE etapele acestui proces care se cheamă FORMARE, vorbim pe bucățele și nu reușim decât să constatăm eșecul final! Am spus, de câte ori s-a ivit ocazia, că NU AVEM FORMARE INIȚIALĂ pentru cadrele didactice. Orice lucru bun se petrece în școala românească are la bază talentul nativ al cuiva, empatia, ori o voință de neînfrânt, nicidecum cunoștințele și abilitățile oferite de modulul pedagogic!!! Uitați-vă, va rog, la GIMNAZIU! VERIGA SLABĂ a școlii ramânesti! Domnule Șerban Iosifescu, faceți programe care să vizeze acest tronson, formați cu adevărat profesori pentru gimnaziu prin proiecte țintite și veți vedea și rezultate în câțiva ani. Ne trebuie viziune și perseverență, dar, mai ales coerență și continuitate." Adaug faptul că oricât ne-am uita spre alte țări și spre alte formule, nu putem lua doar formele pe care să le aplicăm pe un continut înțepenit (ca să nu spun - absent - uneori!) Mereu se pune carul înaintea boilor, comandam tablete și copiii de prin satele românești încă mai scriu la lampă și la lumânare (nu este o exagerare, ne întâlnim noi marti cu o echipa de voluntari care pun panouri ca să ilumineze un sat de lângă Brașov!!!. Chiar vă invităm cu multa dragoste! Ei vor veni cu imagini, ca să știe copiii din București spre ce proiect se duce mica lor contribuție!) Cu deosebită stimă și speranță în ceea ce veți întreprinde, Mona Șerbănescu

    RăspundețiȘtergere
  2. Sunt perfect de acord cu tot ceea ce spuneți: verigi slabe - formarea cadrelor didactice și gimnaziul. Am predat la gimnaziu și pot dovedi, de exemplu, că, de la clasa a V-a la clasa a VIII-a, competentele de comunicare scrisă se DETERIOREAZĂ. Sunt conștient, de asemenea, de uriașele diferențe de șanse între școlile de fițe din marile orașe și școlile ”grele” din comunitățile dezavantajate.
    Dar, fără politici coerente la nivel național, care să abordeze aceste probleme, lăsând totul doar la inițiativa unor firme, ONG sau voluntari inimoși este nu numai insuficient, ci și periculos: politicienii vor crede că merge și așa, că nu trebuie să facă nimic, pentru că se vor găsi întotdeauna ”fraieri” care să facă treabă în locul lor...

    RăspundețiȘtergere
  3. simion viorel4 mai 2015, 11:42

    Nu vă înţeleg, veriga slabă - formarea cadrelor didactice şi gimnaziul? Înseamnă că tovarăşii profesori universitari care ne-au pregătit în facultate sunt zero? Nu ştiu să transmită? Păi dacă ne uităm în România, ea este condusă de un plagiator căruia tovarăşul ministru a primit ordin să-i spele hoţia intelectuală, deşi aici discuţia merge mai departe, dar poate altă dată. Este uşor să arunci vina pe alţii, profesorii. Iar aici o noutate, profesorii care predau la gimnaziu. Ei sunt de vină pentru toate tarele sistemului educaţional românesc. După câte ştiu eu, şcolile sunt conduse de profesori cotizanţi la zi ai partidului aflat la guvernare, inspectorii la fel (bine aici cotizaţia la partid creşte), iar apoi "foaie verde drum de fier, mi te paşte un transfer", binenînţeles în structurile centrale, ca o recompensă pentru aplicarea consecventă a liniei partidului. Şcoala este condusă de politruci, inspectoratele la fel, ministerul nu mai vorbesc, primarii fac ce vor (vezi nea Gigi de la Iaşi), primii secretari la fel (acum se numesc preşedinţi de CJ, şi nu ştiu de ce), şi voi aţi găsit "buba" sistemului: profesorii care predau la gimnaziu. Bine că nu aţi spus că profesorii care predau la gimnaiu sunt de vină pentru toate relele petrecute în România după 1990. Dar nu este timpul pierdut. Şi să nu uit: în România finanţarea şcolilor se face de către politruci, directorul şcolii fiind făcut de partid. Şi la concurs se prezintă nevasta şefului politic, şi trei candidaţi absolut paraleli cu politica. Cine obţine postul? Sunt atât de multe de spus, dar deocamdată mă opresc aici

    RăspundețiȘtergere
  4. Repet ce am mai spus: suntem formați, în facultate, ca fizicieni, istorici, literați, artiști care, dacă nu suntem suficient de buni sau dacă nu avem noroc, ajungem profesori. Acesta este mesajul primit de studenți. În plus, cu 10% din timp petrecut în DPPD, un absolvent nu se poate numi profesionist în educație. Profesionismul ni-l formăm - cât ni-l formăm - prin experiență și nu ca rezultat al formării inițiale.
    Și da, gimnaziul este o problemă - nu neapărat și nu numai din cauza profesorilor ci și, adăugat: programe încărcate și inadecvate nivelului de vârstă, evaluarea din cărți, a memoriei (și nu a gândirii), instabilitate maximă a personalului, politizare maximă (mai ales la școlile din comunități mici) și neglijare totală din partea decidenților, care se concentrează pe ”capetele” sistemului (vezi scandalurile cu grădinițele și cu clasa pregătitoare dar și cu examenul de bacalaureat) etc.

    RăspundețiȘtergere
  5. Mi-a placut chestia cu . Edgar Poe spunea . Draga Serban sunt intru totul de acord cu tine. Schimbarea in bine, in sensul progresului si nu al traditiei noastre romanesti (un pas inainte, doi pasi inapoi ...) trebuie sa vina din interiorul nostru. Limitele nu sunt exterioare ci interioare. Asa cum esecul elevului nu este al lui ci al meu ca profesor, iar al copilului nu este al lui ci al meu ca parinte. Este greu de vazut barna din ochiul personal si foarte usor de vazut paiul din ochiul . Problemele reale pot fi rezolvate, problemele imaginare si imaginate sunt insurmontabile. Ori noi suntem napaditi la propriu de probleme imaginate.

    RăspundețiȘtergere