06 august 2015

Dacă ar fi după mine... (3)

În contextul continuării discuțiilor privind o nouă (?) Lege a educației, sunt tot mai des întrebat (și pierd o groază de timp explicând) despre anumite prevederi ale respectivelor proiecte (pentru că sunt mai multe). Și pentru că, pe de altă parte, am fost mustrat pentru pozițiile mele (adesea) critice, voi încerca să fiu constructiv - și mă voi referi, cu precădere, la învățământul preuniversitar.

Dar nu mă pot abține să repet ceea ce am spus de fiecare dată: nu avem, neapărat, nevoie de o lege nouă pentru a rezolva probleme majore legate de calitatea educației. De exemplu, nu avem nevoie de o lege nouă pentru: 
  • reforma curriculară - începută, de altfel - și orientarea curriculumului pe competențele cheie;
  • reformarea formării profesorilor - pentru a pune în aplicare noul curriculum, în spiritul și litera lui - mai ales pentru dezvoltarea și evaluarea competențelor; 
  • reformarea evaluării profesorilor - pentru a corela evaluarea profesorilor cu progresele înregistrate de elevi și cu aplicarea noului curriculum; 
  • reformarea sistemului de evaluare a rezultatelor învățării, pentru a fi mai mult orientată spre viitor (deci, formativă) decât spre trecut - proces deja început la clasele a II-a, a IV-a și a VI-a. 
Dacă, totuși, se consideră necesară o nouă lege a educației, asta este: cine sunt eu să mă opun? Totuși, în același spirit constructiv, cred că ar trebui să renunțăm la discutarea unor subiecte futile (dar cu lipici la public) - de exemplu, cum ar trebui să se intre la liceu, pentru care elevi ar trebui manuale gratuite, numărul minim și maxim de elevi din clasă etc. - și să mutăm discuția în zona cu adevărat importantă: ce concept de școală vrem și, pe cale de consecință, ce concept de Lege a educației ne dorim. 

Să mă explic: dacă am accepta principiul descentralizării (și pe cel asociat al subsidiarității), discutarea aspectelor menționate mai sus (intrarea la liceu, distribuția manualelor sau numărul de elevi la clasă) ar ieși din sfera legii și s-ar muta la nivelul dialogului dintre școală și beneficiari (școala, beneficiarii și/sau autoritatea locală vor decide ce și cum, desigur, în limita stabilită de prevederi legale esențiale). 

Or, tocmai despre aceste prevederi absolut esențiale ar trebui să vorbim: ce înseamnă, cum poate fi definit și operaționalizat, în termeni juridici, caracterul fundamental și universal al dreptului la educație, pe baza opțiunilor axiologice și principiale convenite la nivel social general

Deci, ca să nu mai lungim inutil vorba, dacă luăm ca punct de plecare actuala Lege, cea nouă ar trebui, în opinia mea:
  • Să fie mai simplă, redusă la cel mult jumătate din cât este acum - 120-130 de articole și la dispoziții fundamentale. De exemplu, aș păstra numai dispozițiile generale, reformulate radical (conform unei noi structuri - v. mai jos - și eliminând restul) de la: Capitolul 2, Capitolul 3 (rețeaua școlară fiind deja, prin lege, la dispoziția autorităților publice de nivel local, județean/regional); Capitolele 4, 5, 6, 7, 8, Titlul III, Titlul IV, Titlul V. Titlul VI ar trebui eliminat complet și aplicate prevederile codului civil și penal și ale altor reglementări legale deja în vigoare. În acest sens, s-ar putea solicita ISE să furnizeze , ca exemple, câteva exemple de legi generale ale educației (atât din sistemele cu legislație de inspirație anglo-saxonă, cât și din cele cu legislație de inspirație franceză).
  • Să elimine formulările care nu reglementează nimic (”de regulă”, ”vor asigură condițiile” etc.).
  • Să elimine normele cu caracter operațional - de exemplu, despre finanțare (nu toate, doar cele care, anterior, erau cuprinse în HG sau OM), numărul de elevi din clasă, sistemul calificărilor (deja reglementat prin HG), necesitatea educației pentru sănătate sau altele asemenea. 
Dar, în primul rând, aș schimba radical structura legii. La titlul 1 aș păstra, desigur, Dispozițiile generale, cu definițiile fundamentale, valorile și principiile generale - cam cum apar acum, chiar dacă dau impresia de ”pom de Crăciun” (vrem de toate: personalități echilibrate, dar și creatoare, autonome dar și neconflictuale etc.). În orice caz, aceste dispoziții generale ar trebui reformulate, reorganizate, simplificate și unificate. Chiar dacă risc noi castane, aș renunța la idealul educațional, unic prin definiție, nepotrivit, zic eu, într-o societate pluralistă. Suntem diferiți și așa trebuie să rămânem: să nu uităm unde au dus tentativele de a crea un ”om nou” cu profil unic... Totodată, pentru întărirea caracterului general al legii, cred că ar mai trebui adăugate niște principii esențiale: 
  • Principiul învățării pe tot parcursul vieții și din toate situațiile de viață (lifelong learning și life wide learning). 
  • Principiul echității furnizării serviciilor educaționale și garantarea accesului universal la educația de calitate (”Egalitatea de șanse” nu este suficientă, fiind nevoie și de măsuri afirmative pentru persoanele sau comunitățile dezavantajate).
  • Principiul diferenței și al incluziunii: suntem diferiți iar școala (și societatea) trebuie să fie incluzivă față de cei ”altfel” (inclusiv pentru persoanele cu dizabilități). 
  • Principiul centrării educației pe beneficiar și pe rezultatele învățării (care ar permite și susține descentralizarea curriculară: dacă sunt obținute rezultatele învățării, contează mai puțin cum – adică prin ce discipline, cu câte ore de clasă sau cu ce manuale).
  • Principiul contribuției educației la bunăstarea cetățeanului - pe baza studiilor care arată beneficiile economice și sociale ale educației.
  • Principiul diversității și al flexibilității (pe baza căruia să fie permise, încurajate și susținute alternativele educaționale - inclusiv ”homeschooling”). 
  • Principiul dialogului și parteneriatului între școală și comunitatea locală. 
  • Principiul dialogului și al echilibrului în definirea priorităților educaționale - cu accent pe drepturile beneficiarilor de educație. Prin dialog trebuie asigurat, de exemplu, echilibrul între asigurarea unei educații standardizate pentru fiecare copil și dreptul părintelui și al elevului de a decide ce se învață în școală; între menținerea siguranței în școală și respectarea drepturilor individuale; între educația incluzivă și eficiența financiară; între libertatea academică, siguranța locului de muncă și libertatea cuvântului la profesori, pe de o parte, și nevoile educaționale ale beneficiarilor, pe de altă parte, etc.
  • Principiul subsidiarității (ca un complement al principiului descentralizării); pe această bază, cele mai multe atribuții decizionale ar trebui delegate la nivel de școală, mai puține la nivel intermediar (regional sau județean), mult mai puține fiind reținute la nivel central. Se va asigura, astfel, libertatea școlilor în planificarea, organizarea și derularea procesului de educație, cu condiția obținerii rezultatelor așteptate, care vor fi evaluate independent. 
Titlul 2 ar fi dedicat beneficiarilor de educație: în primul rând elevii/studenții, apoi părinții, angajatorii și ceilalți beneficiari. Pe baza prevederilor constituționale, a valorilor și a principiilor generale de la Titlul I, ”dreptul la educație” ar trebui operaționalizat din perspectiva ”învățării pe tot parcursul vieții și din toate situațiile de viață”. O lectură interesantă, în acest sens, poate fi Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, art. 28 și 29 – împreună cu General Comment 1 (2001): The Aims Of Education (privind art. 29 din Convenție). 

Titlul 3 ar defini explicit educația ca serviciu social universal. Tot aici ar trebui definită ”educația obligatorie”. Atenție, nu ”învățământ obligatoriu”: va fi legiferată posibilitatea educației în sistem formal (deci, prin instituții școlare), dar și pe cale nonformală și informală (deci, inclusiv prin ”homeschooling”) statul asigurând certificarea (prin instituții abilitate în acest sens) competențelor obținute pe aceste din urmă căi. Se va asigura un control strict al respectării tuturor drepturilor omului și ale copilului educat, indiferent de calea (formală, nonformală, informală) aleasă. Același titlu ar defini ceea ce este dator să facă statul pentru respectarea dreptului universal la educație și pentru furnizarea serviciilor educaționale - inclusiv cum îl va sprijini pe beneficiar să învețe pe tot parcursul vieții și din toate situațiile de viață.

Titlul 4 ar fi dedicat definirii rezultatelor învățării și a modului de operaționalizare a acestora pentru fiecare nivel educațional și tip de școală (cine și cum sunt definite ”profilurile de ieșire” și curriculumul care duce la aceste profiluri de ieșire). Același Titlu 4 ar putea defini și sistemul de răspundere publică: cine răspunde de producerea acestor rezultate și cum sunt ele evaluate (deci, sistemul național de evaluare - pentru rezultatele învățării, pentru personal și pentru instituțiile de educație) - deci, cum se evaluează modul în care sistemul de educație respectă dreptul la educației și asigură caracterul universal al serviciului educațional. 

Evaluarea ar fi definită preponderent formativ - a progresului, a valorii adăugate și nu a rezultatelor brute. De exemplu, ar fi necesare, în opinia mea, evaluări formative la mijloc și la sfârșit de ciclu curricular în învățământul obligatoriu (deci, după clasa a II-a, a IV-a, a VI-a și a VIII-a în sistemul actual). Evaluarea sumativă, de certificare a competențelor (”cheie” / generice sau specifice) și cu funcție de selecție și orientare individuală, ar fi prezentă doar la momentele de ieșire din sistemul de învățământ preuniversitar (la sfârșitul învățământului obligatoriu – după clasa a X-a, la sfârșitul învățământului secundar superior – actualul Bacalaureat, la finalizarea învățământului profesional) și la ”ieșirile” din sistemul universitar (la sfârșitul programelor de licență, masterat și doctorat).

Obligatoriu, aș defini și modalitățile de (re)intrare în sistemul formal de educație a celor care, din diferite motive, l-au părăsit sau care nu l-au frecventat niciodată, precum și modalitățile de evaluare și de certificare a competențelor, indiferent de modul în care acestea au fost obținute.

La fel, ar trebui ca evaluarea rezultatelor învățării să fie corelată cu evaluarea profesorilor și cu evaluarea instituțiilor școlare: nu poți fi o școală foarte bună și nu poți avea, în școală, toți profesorii cu calificative de ”foarte bine” dacă nu poți demonstra progres la evaluări naționale și privind indicatorii esențiali, de valoare adăugată, de eficiență internă și externă etc. De asemenea, aș defini modul în care sistemul sprijină profesorii și școlile cu rezultate slabe în îmbunătățirea calității, dar și cum pot fi ajutați să plece din sistem profesorii neperformanți și cum pot fi închise instituțiile școlare care nu reușesc, cu tot ajutorul primit, să-și îmbunătățească activitatea, dar fără a afecta exercitarea dreptului la educație. Tot aici, ar trebui definită structura sistemului național de date și indicatori. 

Titlul 5 ar defini resursele educației:
  • Modul de obținere și de alocare a resurselor financiare necesare obținerii rezultatelor așteptate (și definite la Titlul 4): bugetul educației mai mare sau egal cu 6% din PIB; finanțarea prin granturi stabilite pe baza unei formule de finanțare; statuarea principiului că finanțarea aparține celui care învață și nu școlii. Având în vedere că profesorul este resursa esențială, care generează rezultatele așteptate ale învățării, ar trebui alocate, pe baza bunelor practici internaționale, resurse financiare care să asigure salariul de intrare în învățământ la 100% PIB/locuitor și salariul mediu la 120% din PIB/locuitor.
  • Resursa umană: pentru profesori vor fi de definite, prin lege, doar calificarea necesară și ”cariera profesională” (pregătire inițială și dezvoltare profesională, calificări necesare, sprijinirea inserției profesionale, drepturi și obligații generale, evaluare, titluri și carieră). Pentru celelalte elemente de management al resurselor umane (recrutare, selecție, normare, disponibilizare) ar urma să se aplice legislația comună (codul civil și legislația muncii) ca urmare a aplicării principiului descentralizării. În acest sens, având în vedere rolul crucial al profesorului în îmbunătățirea calității educației, ar fi necesar să se stabilească, prin lege: 
    • profesionalizarea carierei didactice prin "școli de profesori" la nivel de licență și, apoi, prin masterat și doctorat didactic (actualele DPPD fiind insuficiente pentru o pregătire de calitate, ocupând doar circa 10% din conținutul unui program de licență);
    • centrarea formării profesionale continue pe programe care vizează îmbunătățirea rezultatelor învățării și a bunăstării beneficiarului de educație;
    • centrarea evaluării performanței profesionale pe rezultatele învățării, pe bunăstarea celui care învață și pe progresul în obținerea rezultatelor învățării și stării de bine.
  • În privința resursei curriculare și informaționale legea ar trebui să prevadă:
    • refocalizarea curriculumului predat, în învățământul preuniversitar, pe ”competențe cheie / generice” – care urmează a fi integrate în toate disciplinele / ariile curriculare / trans-disciplinele obligatorii; pe aceeași bază, vor fi definite profilurile de ieșire din sistem;
    • creșterea generală și graduală, pe măsura înaintării în școlaritate, a ponderii curriculumului opțional/la decizia elevului sau părintelui; de exemplu, dacă la nivelul învățământului primar, curriculumul la decizia elevului/părintelui ar putea fi de 20%, la învățământul post-obligatoriu am putea vorbi de minimum 60%;
    • statutul manualelor, al echipamentelor și al altor auxiliare curriculare - cine le deține, cine le finanțează, cum sunt achiziționate;
    • statutul cercetării educaționale și finanțarea acesteia (inclusiv pentru școli experimentale și pilot);
    • obligația actorilor din sistem, la toate nivelurile, de a furniza date de calitate și de a fundamenta toate deciziile pe evidențe; 
    • accesul liber la date - deschiderea bazelor de date pentru public (cu informații, evident, neconfidențiale și anonimizate) și inter-conectarea lor.
  • Resursa de timp și organizațională – durata minimă și maximă a anului școlar (în zile sau săptămâni), în funcție de nivelul și complexitatea rezultatelor așteptate ale învățării; macro-structura sistemului școlar – pe niveluri de învățământ și tipuri de unități școlare, fiecare cu calificările oferite la finalizare (atenție, definesc calificarea în sens european - EQF și internațional - ISCED) – cu respectarea obligației statului de a asigura certificarea competențelor dobândite pe altă cale decât cea formală, la toate nivelurile de educație.
Titlul 6 ar fi dedicat unor consistente dispoziții finale și tranzitorii, care ar trebui să prevadă, obligatoriu, o perioadă de tranziție în aplicare (de exemplu, pentru a ajunge la nivelurile salariale menționate mai sus, sau obligația de a crește alocările bugetare pentru educație cu cel puțin 0,5% din PIB în fiecare an), pe măsură ce sistemul în ansamblul lui, instituțiile și oamenii din sistem dobândesc capacitatea de a lucra altfel. Totodată, vor fi necesari câțiva ani pentru pilotarea noilor elemente curriculare și privind evaluarea, vor fi necesare resurse suplimentare pentru sprijinirea tranziției (informare, consiliere, consultanță, formare, monitorizare), iar descentralizarea sistemului preuniversitar ar putea fi realizată treptat, doar în măsura în care unitățile școlare (și autoritățile locale) pot dovedi faptul că dispun de capacitatea necesară.

Ar trebui conceput, inițial, un document de principiu, care să fie dezbătut public, consistent, cel puțin 6 luni. După dezbatere, documentul rezultat ar fi transmis juriștilor, pentru codificare. Apoi, din nou dezbatere, pe textul juridic. Pentru partea de dezbatere generală ar putea fi abordate și alte subiecte sensibile, cum ar fi:
  • Relația dintre stat și cetățean: statul este în serviciul cetățeanului, sau cetățeanul este servul statului? Dacă optăm pentru prima variantă - îl punem pe cetățean în centrul legii și legiferăm modul în care statul asigură ”Măriei Sale Cetățeanul” dreptul la educație. Dacă optăm pentru a doua variantă, legiferăm doar modul în care sunt organizate instituțiile statului, uitând pe drum cetățeanul și diminuându-i cât mai mult influența în procesul decizional, introducând cât mai multe restricții pentru beneficiari.
  • Caracterul închis sau deschis al educației? În prezent, prin supra-reglementare de sus în jos, am închis foarte mult școala față de orice influență externă. Ca urmare, chiar dacă acceptăm alternative educaționale (dar nu prea multe, maximum 6, și alea definite prin lege, ca să nu stricăm tradiția școlii românești!) gradul de libertate în organizarea procesului educațional este extrem de limitat. Dacă am trece la o ”școală deschisă”, în primul rând prin de-reglementare și prin orientarea educației pe rezultate, nevoia de a legifera procesul va dispărea iar noțiunea de alternativă educațională ar deveni caducă, fiecare școală putând deveni o astfel de alternativă.
  • Elitism sau masificare? Educație pentru toți sau educație pentru fiecare? Aici, chiar nu știu - constat luări de cuvânt, prevederi legale și comportamente contradictorii: spunem că susținem grupurile dezavantajate dar tot olimpicii sunt premiați; vorbim despre individualizarea predării, dar restrângem tot mai mult posibilitățile de opțiune curriculară de la nivelul școlii și inventăm formate standard de planificare a materiei. 
Ar ai fi multe de clarificat. Dar mă opresc - măcar să ...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu