09 iulie 2017

Mirarea zilei – 9 iulie: Este, oare, educația o prioritate pentru Uniunea Europeană?

Am ajuns la această mirare – de fapt, întrebare – în contextul unei întâlniri de două zile, cu multă ”lume bună”, în care s-a discutat viitorul Uniunii Europene – anume, 10 priorități legate de acest viitor: bugetul UE și alte aspecte financiare, Europa digitală, uniunea energiei, piața unică, uniunea economică și monetară, uniunea comercială, justiția și drepturile fundamentale, migrația, UE ca actor global. Pentru că toate aceste teme sunt, încă, subiect de discuție și soluțiile alese vor depinde mult de voința și capacitatea statelor membre de a negocia anumite aspecte, mai scriu (a câta oară?) despre importanța educației în societate, în general, și pentru Uniunea Europeană, în special.

Motivul mirării mele a fost că, din discuție, a lipsit o abordare explicită a educației generale ca prioritate, fiind menționată doar, în treacăt, ca mijloc sau adjuvant al altor politici considerate mult mai importante. Știu, la educație se aplică subsidiaritatea – fiind competență exclusivă a statelor membre. Dar și alte teme au un statut asemănător, dar despre ele s-a vorbit mult mai mult decât despre educație. Menționez, în treacăt, și faptul că, din bugetul UE, doar circa 1% merge la educație (exclusiv formarea profesională, care are un buget separat). 

Este drept că formarea profesională și învățământul superior par mai importante decât educația școlară generală, putând avea rezultate vizibile, pe termen mediu, în privința celor 10 priorități deja menționate. Ca urmare, formarea profesională și învățământul superior sunt mai aproape de interesul politic (vedeți, nu spun politicianist!) – atât la nivelul statelor membre, cât și al instituțiilor Uniunii Europene – lucru vizibil, de altfel, și în alocările bugetare din cadrul programului Erasmus+.

De aceea voi vorbi despre educația școlară (generală), domeniul cu puține politici comune – cea mai importantă fiind, în opinia mea, cea privind competențele cheie (v. http://ecalificat.ro/uploads/files/productsitems/0/RECOMANDARE_A_PARLAMENTULUI_EUROPEAN_SI_A_CONSILIULUI_EUROPEI_privind_competentele_cheie.pdf). Mai mult, aceste politici comune privind educația nu au nici vizibilitate și nici nu au produs cine știe ce efecte: își mai aduce, cineva, aminte de Comunicarea privind ”Regândirea educației” din 2012? (http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52012DC0669&from=EN). 

Acum, având în vedere discuțiile despre viitorul Uniunii (cel cinci scenarii) și ce s-a mai întâmplat, recent, prin lume pledez pentru Europa Educației (nu numai a energiei, digitală, comercială, vamală etc.), adică pentru politici europene comune puternice în domeniul educației generale. Mai mult, ar trebui luate în considerare efectele educaționale ale tuturor inițiativelor europene: de exemplu, nu ar trebui adoptate politici sau directive europene cu impact negativ asupra educației (se pot vedea, de exemplu, discuțiile despre copyright, la nivel european și petiția inițiată în acest sens – http://apti.ro/scrisoare-deschisa-edri-opriti-masina-cenzurii-reforma-copyright-ue și https://rightcopyright.eu/?lang=ro). 

Iată, mai jos, un scurt inventar al motivelor pentru care susțin Europa Educației (toate bazate pe studii, analize, cercetări): 
  • Se afirmă (și toată lumea este de acord) că Uniunea Europeană este clădită pe valori comune. Este un truism că valorile sunt construite și menținute prin educație. Deci, valorile comune sunt construite și menținute prin educație comună. 
  • Succesului tuturor politicilor europene depinde de calitatea educației oferite de fiecare dintre statele membre, mai ales în contextul liberei circulații a persoanelor și a serviciilor. Nu cumva problemele privind migrația internă din cadrul UE au drept cauză și calitatea slabă a educației din anumite state membre? A făcut cineva vreo corelație între fluxurile nete de migrație internă la nivelul UE, pe de o parte, și calitatea învățământului general (exprimată prin rezultatele la PISA și prin rata de părăsirea timpurie a școlii), pe de altă parte? 
  • Educația este, pe baza unor modele econometrice recunoscute, cea mai eficientă investiție (nu cheltuială!). De exemplu, randamentul investițional este de 600% pentru educația timpurie, (faimoasa ”ecuație a lui Heckman”). 
  • Repet ce spun de ani de zile: nivelul de educație și calitatea educației se corelează cu PIB-ul, cu angajabilitatea, cu nivelul salariului, cu speranța de viață, cu nivelul de sănătate, cu activismul politic, cu criminalitatea, cu antreprenoriatul și cu alte lucruri bune care ni se pot întâmpla.
  • Dificultățile de integrare pentru imigranți și radicalizarea în creștere în rândul tinerilor din unele țări europene pot avea și explicații legate de educația de bază, fiind evident eșecul ”multiculturalismului” (înțeles ca un fel de apartheid cultural și educațional practicat în ghetourile locuite de ”alogeni”). Nu ar fi fost, în acest sens, mai bună o abordare educațională comună de tip intercultural? (Zic și eu.)
  • Degeaba insistăm pe formare profesională atunci când competențele de bază (cheie, transversale sau cum le-om numi) nu sunt suficient dezvoltate pentru a ”suporta” o suprastructură de competențe profesionale. Mai mult, studiile internaționale (de exemplu, PIAAC) arată că, în condițiile unei dezvoltări exponențiale și imprevizibile a tehnologiei și, implicit, a pieței muncii, competențele generale sunt mai importante decât cel strict profesionale, pentru indivizi, dar și pentru societate.
  • La fel, degeaba insistăm pe învățământul superior dacă nu ajunge nimeni acolo – pentru că avem rată mare de părăsire timpurie a școlii, NEETs etc.
De aceea, mă întreb: este, într-adevăr, educația o prioritate pentru Uniunea Europeană în ansamblul ei (pentru că e clar o prioritate pentru unele state membre, dar nu pentru toate)? Voi fi convins că este, doar dacă vor fi și pași concreți în acest sens. De exemplu, noua Recomandare (planificată pentru 2018) referitoare la competențele cheie să fie urmată de un plan de acțiune, cu alocări bugetare, inclusiv prin programul Erasmus+ (sau succesorul lui), care să permită formarea unor grupuri de lucru comune, elaborarea unor instrumente comune – așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul Recomandărilor privind EQF sau EQAVET. 

La fel, m-aș mai liniști, un pic, dacă recenta Comunicare a Comisiei din 30 mai 2017 (”Dezvoltarea școlilor și calitatea excelentă a predării pentru un început bun în viață”) ar fundamenta o Rezoluție a Consiliului sau o Recomandare a Parlamentului European și a Consiliului (la fel, cu plan de acțiune și alocări în viitorul exercițiu bugetar - că tot începură discuțiile).

Și mă aștept ca, având în vedere că educația este considerată o problemă de securitate națională, ea să fie adusă în vizorul instituțiilor europene, de Președinție și Guvern, în discuțiile care urmează privind viitorul Uniunii Europene. 

06 iulie 2017

Mirarea zilei – 6 iulie: iar despre examene...

Nici nu se răci bine Internetu’ cu Evaluarea Națională, că se încinse iară cu Bacalaureatu'. Nu mă miră nici aceste rezultate – ce am spus (pe 30 iunie), (ne)mirându-mă despre rezultatele la EN, este valabil și acum.

Dar, atunci și acum, mă miră discuția exclusivă despre procente în absența altor discuții, mai importante, zic eu. De pildă: ce vrem noi, de fapt, cu acest examen? Ce măsurăm, ce evaluăm prin acest examen? Ce rost are el?

Rostul ”tradițional” este de barieră sau, mai precis, de strungă: împarte populația școlară în apți / inapți pentru învățământul universitar. Ca urmare, notele de la examen ar trebui să prezică succesul în facultate: cei cu 10, vor avea, în continuare, 10, cei cu 6 (că mai puțin nu se poate) vor avea, în continuare, 6 sau nu se duc la facultate. Așa o fi? Nu știu, pentru că nu am văzut nici un studiu în acest sens. Deci, anecdoticul primează - anume, experiența personală: am avut 8.33 la Bacalaureat, am intrat (cu o concurență de 18 candidați/loc) cu 7.25 la facultate, pe care am terminat-o cu 10. Mai mult, tot în cazul meu, în primul an după liceu am picat la facultate și mă pot mândri cu un an de Școală Postliceală Sanitară (știu să fac injecții!). Deci, media de la Bac nu a avut, în cazul meu, valoare prognostică și, până nu se va face un studiu în acest sens, spun că acest rol, de evaluare obiectivă a capacității de a urma o facultate NU este îndeplinit. Ca argument suplimentar aduc și valoarea”horror” a indicatorului de abandon universitar (care ajunge la 50%!).

Rostul examenului de Bacalaureat poate fi de certificare a unor competențe transversale / cheie sau profesionale. De exemplu, de câțiva ani se face o certificare a competențelor digitale și a celor lingvistice (limbi moderne). Dar nici aici nu sunt chiar convins: dacă nu te-ai obosit să iei un certificat cu recunoaștere națională sau internațională (de exemplu, un Cambridge pentru Engleză), treci sigur! La fel, la liceele tehnologice, examenul de certificare a competențelor profesionale este luat de (aproape) toată lumea (probabil,toți în afara celor care nu s-au obosit să se prezinte la examen). Deci, ar trebui să credem că notele la Bac (nici măcar dacă îl iei sau nu), nu au nicio legătură cu competențele tale lingivistice, digitale și profesionale? Dacă este așa – e trist!

Rostul examenului de Bacalaureat este de certificare a unor competențe disciplinare (spun ”competențe” deși lumea zice: nu, doar cunoștințe, nu competențe!). Pentru Limba Română, cineva mi-a spus că dacă tocești 4 autori cu 4 texte ale respectivilor autori, treci sigur, pentru că respectivii autori / respectivele texte acoperă toată programa și iei un 7, cel puțin, indiferent ce subiect ți se va da (și persoana mi-a dovedit cele spuse cu subiectele la Bac date în ultimii ani). Deci, la Limba Română, se face o certificare (foarte) parțială, a unor competențe (cunoștințe??). E posibil ca situația să fie similară la Matematică și la celelalte discipline de examen – dar nu am dovezi. Și insist, este vorba, în toate situațiile, de discipline: Bacalaureatul este un examen disciplinar, fiind relevant, pentru elevi, doar dacă sunt pasionați de disciplinele respective și vor cariere fundamentate pe ele (filologi, matematicieni, fizicieni, istorici etc.). Că aceste competențe sunt realmente necesare în viață - este o altă discuție. De exemplu, toată lumea are nevoie de statistică - utilă în foarte multe situații, de la citirea unui program de guvernare (ca să vezi unde minte și unde spune adevărul), până la cititul unui grafic de rambursare pentru un împrumut de la bancă și la alegerea unei școli (calculând corelația dintre timpul investit și câștigul salarial). Dar, cât la sută din programa de matematică din liceu (de exemplu) se ocupă de statistică? Deci, sunt doar parțial de acord că examenul certifică anumite competențe academice de natură disciplinară, necesare (mai mult sau mai puțin) în viață și în cariera profesională. Puțin, foarte puțin pentru un examen cu o miză atât de mare. 

Dar cel mai mult mă miră faptul că toată lumea analizează acest examen ca și cum ar fi doar sfârșit de drum, încununare (glorioasă sau nu) a unui traiect școlar, neglijând faptul că există viață și dincolo de Bac! De exemplu:
  • Avem un procent foarte mare de NEETs – adică de tineri care nu se află nici în învățământ, nici în formare profesională și nu sunt nici angajați - câți sunt cu Bacul luat?
  • Numărul studenților s-a înjumătățit în ultimii 5 ani - deși numărul bacalaureaților crește.
  • Avem un șomaj mai mult decât îngrijorător în rândul tinerilor - cu și fără Bacalaureat. 
  • Avem un procent foarte mare de tineri angajați dar săraci (cu venituri foarte mici) - inclusiv cu Bacalureat și chiar cu facultate.
  • Avem un număr tot mai mare de angajatori care nu se mai bazează pe sistemul public, preluând în propriile mâini formarea angajaților și care nu mai dau nici doi bani pe diplome, inclusiv pe cea de Bacalaureat..

În fața acestor realități, cu ce ne ajută faptul că avem un procent de 50%, 70% sau 90% la examenul de Bacalaureat? Am văzut graficul ”șeruit” de toată lumea cu ”progresul” procentului de bacalaureați în ultimii 5-6 ani. Este vreo legătură, cât de mică, între această evoluție și evoluția procentului de NEETs, de tineri șomeri etc., în aceeași perioadă? (Întrebare retorică).

Și mă întorc la întrebarea fundamentală: ce rost mai are, atunci, examenului de Bacalaureat?

02 iulie 2017

Mirarea zilei – ziua a 2-a, luna lui Cuptor: ”personalizarea în masă a educației”

Azi mă miră o chestie care e, la prima vedere, o contradicție în termeni: ”personalizarea în masă a educației”. Dar nu pentru toată lumea: acolo unde specialiștii în noile tehnologii, cei în educație și antreprenorii își pun, împreună, mințile la contribuție pot apărea soluții. Dar numai dacă lucrează împreună și reușesc să depășească ”viziunea tunel”. 

Am văzut specialiști în educație și educatori foarte buni - dar buni pentru școala de acum 50 de ani, la rândul ei bună pentru o piață a muncii și o societate ca acum 50 de ani (segmentate, predictibile etc.). Ei încă se mai întreabă care sunt cunoștințele pe care trebuie să le dețină o persoană pentru a funcționa în societate și încă fac furori repetând ce a spus Herbart acum 100+ ani și Comenius acum 400+ ani.

Am văzut specialiști în noile tehnologii, chiar susținători fanatici ai introducerii noilor tehnologii ca scop în sine al reformei în educație, dar care promovează activități de învățare cu o pedagogie care l-ar fi făcut mândru pe Marius Chicoș Rostogan. 

Am văzut antreprenori care consideră experiența lor școlară (sau a copiilor lor) ca singura valabilă, care consideră că banii și succesul îi îndreptățește să dea tuturor ”lecții de viață” și care fie promovează un elitism deșănțat, fie investesc în aceleași concepții pedagogice care l-ar fi făcut mândru pe Marius Chicoș Rostogan. Mai rău, unii promovează idei care i-ar fi făcut mândri și pe Goodwin, Proudhon sau Bakunin. Iată un exemplu (un comentariu la o postare, de-a mea, mai veche): ”Copiii nu trebuie crescuți ca să aibă neapărat o slujbă și să își plătească taxele. Asta vrea statul, dar un copil ajuns adult trebuie în primul rând sa știe să atingă fericirea. Asta se poate obține și altfel decât sa aibă slujbă (sclavie) sau să își plătească taxele. Just think about... De activități liberale sau de antreprenoriat nu prea vad referiri in articolul lui nenea... Cred ca astea sunt de preferat dar tzara te vrea prost, nu?? Noi facem homeschooling. Să se desființeze școalili primesc, să se homeschooling primesc”.

Revenind: iată un exemplu despre cum se poate pune în practică o învățare personalizată universală. Este vorba de o platformă de învățare puțin altfel, care a devenit, treptat, o rețea de școli și care se numește ”AltSchool”. Despre AltSchool, în general, se poate citi la https://www.altschool.com/ (iar un ghid privind uneltele care pot fi folosite la clasă, de elevi și de profesori, cu argumente pro și contra la https://s3.amazonaws.com/altschool-cdn/info/AltSchool_Classroom_Technology_Guide_2017-18.pdf). Un articol despre cum AltSchool a fost pus în practică această ”personalizare în masă a educației”, poate fi citit la http://blogs.edweek.org/edweek/on_california/2017/06/mass_personalization_drives_learning_experiment_at_altschool.html

Ce mi-a plăcut (desigur, în afara utilizării inovative a tehnologiei):
  • Conceptul încearcă să rezolve ”Problema celor 2 Sigma” a lui Bloom (elevii tutorați în învățare obțin performanțe mai bune decât 98% dintre ceilalți elevi - http://web.mit.edu/5.95/readings/bloom-two-sigma.pdf).
  • Dezvoltarea capacității de a rezolva probleme reale de viață în mod responsabil (de exemplu, se învață despre tehnologii care protejează mediul și fezabile în țări sărace).
  • Sarcini de învățare personalizate, cu un ochi la standardele naționale de învățare și cu altul la dezvoltarea socioemoțională a copilului.
  • Accent pe formarea unui ”growth mindset”, cu implicarea părinților. 
  • Profesori specializați în combinarea și recombinarea curriculumului, pentru a asigura această personalizare ”universală” a învățării, fiecare elev având un ”playlist” propriu, care poate fi parcurs în ritm propriu.
  • Evaluare în timp real a progresului individual față de standardele de învățare, cu posibilitatea unui feedback instantaneu.
  • Evaluările individuale se pot repede sintetiza în rapoarte de progres pentru profesori și pentru școli. 
  • Fiecare profesor din sistem are un specialist în tehnologie și unul pentru partea administrativă (”back office”) la care poate apela, plus posibilități de cercetare și resurse derivate din cercetare.
  • Profesorii lucrează permanent, pentru îmbunătățirea platformei, împreună cu ”tehnologii”, învățând unii de la ceilalți.
Pe când un astfel de ”startup educațional” și la noi, în care fiecare îi ascultă și îi respectă pe ceilalți – depășind viziunea tunel și acel omniprezent ”cine ești tu, bă, să mă înveți pe mine cum să-mi fac treaba?”.