25 august 2017

O mirare tot de vară, dar mai grea: despre securitate, drepturi și libertăți

Am fost, acum câteva zile, la o întâlnire de networking pentru ONG. Foarte frumos – dar, între participanții pe care nu-i știam, au fost 5 (cinci) ONG care se ocupau de securitate, intelligence, chestii militare și de apărare și doar 1 (una) care avea ca obiect de activitate promovarea și apărarea drepturilor fundamentale ale omului și cetățeanului – adică ceea ce fundamentează societatea democratică pe care vrem (?) și noi să o construim. Desigur, au fost și ONG care ziceau că se luptă pentru drepturile unei /  unor categorii dezavantajate (copii, săraci, femei, mame, bătrâni etc.), dar m-a mirat acest raport de 5 la 1 între securitate și drepturilor omului. Și, ca om care a trăit jumătate din viață în comunism, cuvântul ”Securitate” îmi dă fiori... 

Desigur, discuția despre securitate poate fi necesară acum, când atentatele teroriste se transformă din boală acută în boală cronică a societății contemporane. Dar mă sperie presiunile, inițiativele, luările de poziție, din ce în ce mai numeroase, cum că ar fi bine ca oamenii să renunțe la drepturile și libertățile fundamentale (”mofturi”, cum le numeau un fost președinte și un fost ministru al justiției) pentru a fi în siguranță. 

Mă sperie pentru că cele două teme (securitatea și drepturile omului) nu se exclud reciproc, iar rolul statului este tocmai acesta: să-ți garanteze exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale, în condiții de siguranță. De exemplu, discuțiile despre securitatea electronică, de acum, în spațiul public și recenta directivă europeană în acest sens, sunt folosite (pentru că publicul, în general, este prea leneș pentru a merge la sursă, și rumegă, de regulă, informații second-hand, deja mestecate de alții), pentru a spune că, da, uite, până și UE spune că ”organili” trebuie să fie mai puternice. Dar, dacă analizăm acea directivă, vedem, de exemplu, că se vorbește de mecanisme de criptare a informației TOCMAI pentru a împiedica accesul neautorizat la informațiile personale și la spațiul virtual privat și pentru a ÎNTĂRI controlul cetățeanului asupra acestuia. Deci, mecanismele de securitate electronică au rolul de a apăra și nu de a diminua dreptul la viață privată. 

Eu, ca cetățean, nu sunt dispus să renunț la drepturi și libertăți, lăsând diverse (multe, multe, multe!) instituții, care se calcă pe picioare și în care nu am niciun pic de încredere (v. recentele scandaluri privind implicarea lor politică și subordonarea față de diverse grupuri de interese economice sau politice), să-mi scotocească în calculator, să-mi încalce proprietatea plantând mijloace de supraveghere, să-mi limiteze libertatea cuvântului, a gândirii și a întrunirilor – doar pentru că îmi promit mai multă securitate. 

Oricum, această securitate este iluzorie, pentru că s-a văzut că nici armata, nici poliția nici alte ”organe” și ”servicii” nu au putut împiedica prăpădul făcut de om sau de un grup de oameni hotărâți și dispuși să moară. 

Mă mai sperie și faptul că aceleași voci clamează necesitatea răspunsului cu aceeași monedă: teroriștii atacă cetățenii nevinovați, ne omoară familiile, hai să omorâm și noi oameni nevinovați din țările lor, hai să le bombardăm și noi familiile. Mi se pare de-a dreptul odioasă această aplicare a legii talionului. Chiar dacă, la prima vedere, ar fi o slăbiciune, nu poți răspunde la terorism cu terorism, la asasinat cu alt asasinat. De fapt, supremația drepturilor și a libertăților fundamentale nu este slăbiciunea, ci forța democrației de tip occidental. Iar renunțarea la supremația legii și la apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, începând cu habeas corpus, ar însemna, cred eu, renunțarea la inima, la sufletul democrației, așa cum o știm noi acum. 

Dar cel mai mult mă sperie că aceia care cer mai multă ”securitate” (horribile dictu!) sunt cei care promovează un discurs politic populist și, în același timp, extremist (de dreapta sau de stânga), fundamentat pe sloganul ”urăște-ți aproapele” (de altă rasă, religie, etnie, orientare sexuală etc.). 

Și ce are educația cu aceste ”sperieturi”? Păi, are! Neglijarea (aproape) totală a educației civice și, mai ales, pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului, temelia democrației de tip occidental, ne face vulnerabili (chiar victime sigure) în fața tentației de a ne negocia drepturile și libertățile fundamentale în numele unei (iluzorii) securități, precum și în fața populismului, extremismului și discursului urii.

Noi nu avem o tradiție sedimentată a relației dintre stat și cetățean. Iar istoria ne învață că statul, dacă nu are cetățeni educați să-l tragă, din când în când, de mânecă, devine, inevitabil, un stat abuziv (vezi și o postare mai veche în acest sens - http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/04/educarea-relatiei-dintre-stat-si.html). Neavând educație, nu avem nici exercițiul dialogului civilizat. De exemplu, nu știm cum să găsim (de altfel, nici nu căutăm) limita între libertatea expresiei și discursul incitator la ură, sau limita care separă uzul de drept de abuzul de drept. Ca urmare, dezbaterea din spațiul public este plină de ură și de intoleranță. 

Iar această zonă (pentru că e o zonă, nu întotdeauna clară, și nu o linie), care separă libertatea expresiei de incitare la ură, uzul de drept de abuzul de drept, este trasată, până la urmă, de bunul simț – exprimat prin clasicul paradox al toleranței (enunțat de Karl Popper): dacă o societate este tolerantă fără limită, capacitatea ei de a fi tolerantă va fi în cele din urmă confiscată sau distrusă de cei intoleranți; deci, pentru a menține o societate tolerantă, societatea trebuie să fie intolerantă la intoleranță. 

Mergând pe logica popperiană: accept libertatea credinței, dar refuz orice încercare de a mi se impune o religie; accept și respect dreptul de proprietate, dar resping confiscarea proprietății mele pentru a fi dată altora (cum au făcut comuniștii); accept să-ți întemeiezi o familie, așa cum dorești, dar nu accept să-mi interzici să-mi întemeiez, și eu, o familie, așa cum doresc; accept drepturile părinților de a-și crește copii, cum cred ei de cuviință, dar nu accept încălcarea, chiar de către părinți, a drepturilor acestor copii (de exemplu, când aceștia încalcă dreptul copiilor la viață, la educație, la sănătate etc.). Accept jocul democratic și politic, dar resping intrarea politicienilor, cu bocancii, în libertatea mea profesională. 

Deja a trecut o generație de când am crezut că a dat democrația peste noi. M-am înșelat, pentru că lipsa de educație a deformat exercitarea acestor drepturi și libertăți (păi, nu avem noi o democrație originală?) și a perpetuat gândirea, practicile sociale și politice totalitare. Ca urmare, cred eu, deja începe să se adeverească o vorbă ”înțeleaptă” a anilor ’90: ”copiii securiștilor noștri vor fi securiștii copiilor noștri”. Iar copiii noștri pleacă – nu neapărat și nu numai din motive economice, ci ca să scape de securiști, sinecuriști, habarniști, pleșcari, ciubucari și alte specii neaoșe, specifice faunei unei ”soţietăți fără prinţipuri”.

24 august 2017

Altă mirare de vară: tot despre formare, încredere și follow-up

Mă miră, în continuare, lipsa unei politici publice coerente, consistente și pe termen lung în privința dezvoltării resursei umane din educație – știut fiind (și reiterat) faptul că profesorul este cel care, dintre factorii din școală, are cele mai mari efecte asupra rezultatelor învățării. Cu alte cuvinte, dacă vrei să îmbunătățești semnificativ rezultatele învățării, investește, în primul rând, în profesor. Și, ca să fiu bine înțeles – nu numai sau nu neapărat în salarii, ci regândind întreaga lui carieră.

De exemplu, cred că primul lucru care trebuie avut în vedere în dezvoltare profesională a profesorului este impactului acesteia asupra misiunii sale fundamentale: obținerea unor (anumite) rezultate ale învățării la elevii lui. De aceea, când gândim un program de formare, trebuie să pornim de la efectele așteptate ale acestuia asupra elevilor (îmbunătățirea rezultatelor învățării și a stării de bine). 

Pe lângă componentele îndeobște discutate (obiective, conținut, metodologie, evaluare etc.) două sunt elementele pe care experiența de peste 20 de ani ca formator mi le-a indicat ca fiind esențiale – mai ales din perspectiva efectelor produse: ce poate fi mai plăcut pentru un formator decât atunci când un fost participant la o formare îi spune (nu atunci, ci după ani sau zeci de ani) că respectivul program i-a schimbat (în bine) viața? 

Primul element este încrederea - încrederea reciprocă între formatori și formabili, dublată de respectul reciproc. În primul rând este vorba de încrederea formatorului în formabili, în capacitatea lor de a învăța și de a se schimba, precum și de modul în care reușește să valorifice experiența lor – chiar dacă aceasta nu este favorabilă schimbării propuse. În al doilea rând, este vorba de încrederea formabililor în formatori, în expertiza lor și, foarte important, în bunele lor intenții. De aceea, este nevoie ca formatorului ”să-i pese”, să dorească, cu adevărat, să-i convingă pe ceilalți că ceea ce spune are sens. Deci, un formator bun nu se duce la formare ca la birou, nici nu face ”pe nebunul” (mai mult decât este nevoie – pentru că, de multe ori, este necesară scoaterea formabililor din zona lor de confort) și caută să fie, cât mai mult timp, împreună cu formabilii lui (la formare, la masă, la distracție și la alte activități extra-curriculare...). De aceea, m-a mirat detașarea multor formatori, dezinteresul (și chiar disprețul) arătat față de formabilii lor.

Și, ca să condimentez puțin textul, voi aduce anecdoticul în discuție – pentru că explică multe. La primul meu program de formare, într-o echipă cu niște colegi nemaipomeniți de la ISE, ne-am gândit, având în vedere noutatea și complexitatea conceptelor abordate, să punem în program, după masa de seară, o sesiune de ”convorbiri informale” în care să lămurim, (credeam noi) conceptele rămase neclare. Zis și făcut: în prima seară, după o zi epuizantă de formare (pentru ambele ”tabere”), i-am invitat pe formabili să-și spună păsurile – mai ales că i-am văzut cam încruntați în timpul zilei. Foarte greu i-am determinat să spună ceva – că nu au înțeles asta, că cealaltă li se pare greu de aplicat etc. Asta până când, lângă o ladă de bere (oferită de organizator, un sindicat), a fost spus primul banc... Sesiunea, desigur, s-a prelungit până spre ziuă, dar efectul a fost vizibil a doua zi: participanții erau mult mai relaxați, mai încrezători (în ei și în formatori), mai liberi de inhibiții și mult mai dornici să intre în dialog. Văzând acest efect (neașteptat, recunosc), am organizat astfel de sesiuni în toate programele noastre de formare. Sesiuni care, subliniez, nu erau deloc goale de conținut (adică nu se reduceau la bancuri, povestioare și cântecele): un participant le-a numit, chiar, ”convorbiri infernale”...

Al doilea element se numește follow-up, adică menținerea și amplificarea, prin intervenții ulterioare, a efectelor formării. Se știe de mult timp că efectele unui program de formare, chiar reușit fiind, scad, inevitabil, în timp. De exemplu, un profesor care a învățat să folosească ”tabla inteligentă” și softul aferent, poate fi foarte încântat de potențialul noilor tehnologii și să vrea, realmente, să le folosească. Dar, întors în școală, găsește un morman de lucrări de corectat, ceva sarcini ”extra” de la director, colegi care strâmbă din nas (”te-ai găsit tu să te dai mare...”), aparatură indisponibilă sau defectă, timp insuficient pentru pregătire (lecțiile ”în stil nou” consuma mai mult timp pentru pregătire), întrebări legate de aplicarea efectivă rămase fără răspuns etc. Ca urmare, participantul nostru are toate șansele să reintre, mai devreme sau mai târziu, în rutina de dinaintea formării. 

De aceea, specialiștii în educația adulților au subliniat importanța acestor activități de follow-up: stagii intercalate cu activitate practică (în cazul nostru, la clasă) pentru a rezolva problemele de aplicare și de adaptare la specificul local / instituțional, revenirea la formare după o perioadă de aplicare, certificare întârziată și condiționată de aplicare, consultanță la fața locului și online, sesiuni de coaching și multe altele. Trebuie să recunosc, însă, că am văzut extrem de puține programe de formare (inclusiv pentru formarea formatorilor) cu elemente de follow-up – motivația fiind, de cele mai multe ori, economică (creșterea costurilor formării asociate acestor intervenții).

Și, că tot vorbim despre formare, făcându-mi ordine prin fișiere, am dat peste un ordin de ministru privind formarea directorilor (pe care îl propun prietenilor spre readucere aminte - https://drive.google.com/open?id=0B5E8kEwP_uUNa3VBTEViclhfQTA), ieșit acum aproape 20 de ani (și pornit pe baza unei analize a nevoilor de formare realizată în 1997). Mă uit, cu ochii (și mintea) de acum, și constat că, pe de o parte, deși a trecut atâta timp, nu am făcut mari progrese în profesionalizarea carierei manageriale (cei 8 ani fără concurs având, în acest sens, efecte devastatoare) și că, pe de altă parte, din păcate, problemele identificate atunci sunt și acum tot probleme și multe dintre propunerile de atunci au rămas tot propuneri ... Chiar dacă aș gândi, acum, programul de formare altfel (mai lung, mai mult centrat pe competențele de leadership și mai puțin pe cele de administrare etc.), multe lucruri sunt, încă, valabile.

Voi mai reveni asupra acestei teme – chiar ne gândim (în grup restrâns, deocamdată) – la o conferință națională pe teme de management școlar, în prima jumătate a anului următor. Nu de tip ”gală”, în care ne premiem și ne batem pe spate (sau pe burtă) cât de buni suntem, ci una în care abordăm aspectele profesionale, cu bunele și cu relele – cu ”keynote speakers”, ateliere tematice și tot tacâmul. De exemplu, este sau nu fezabilă, la noi, soluția managerială din SUA sau din unele țări nordice - în care competențele de administrare trec complet la administrația locală (prin ceea ce se numea, la noi, ”casa școalelor” și se numește la americani ”superintendent”), directorul (”principal” la americani) rămânând exclusiv cu funcțiile de lider educațional și de ”liaison” comunitar? Aceasta pentru că, cel puțin la oraș, subnt două structuri administrative care se ocupă de școală (direcție de educație la primărie + inspectoratul școlar). Voi mai reveni (poate) asupra acestui subiect.

08 august 2017

O mirare ușoară, de vară: despre formarea formatorilor

În ultimul timp s-au înmulțit reclamele pentru programe de formare, chiar de formare a formatorilor. După pâinea albă mâncată de mulți formatori în proiectele POSDRU, a început foamea, confirmându-se ceea ce a și fost prognozat: 7 ani de gratuitate abundentă a distrus piața programelor de formare, care abia începuse să să formeze. 

S-a ajuns la o chestie ciudată (de unde și mirarea): se repetă istoria de acum 20 de ani, când s-a produs și la noi declicul, cum că formarea (și, în general, educația adulților) înseamnă mult mai mult decât ceea ce era, la noi, ”perfecționarea” sau, mai sugestiv, ”reciclarea”. Desigur, ”moda” respectivă a fost adusă de diverși ”donori”, nu toți onești, mulți dintre ei dorind, doar, să fie primii pe o piață încă (aproape) virgină. 

În 1993, când am început să lucrez cu profesorii și cu directorii de școli (în echipă cu doi colegi de la ISE), mi-a plăcut atât de mult chestia asta, încât am zis că vreau să și câștig bani din formare. Tot cam atunci am renunțat la catedra rezervată (eu plecând, prin concurs, la IȘE, în 1992) pentru că, pe de o parte, am considerat că nu e fair să țin o catedră blocată, sine die, și, pe de altă parte, mi-am zis să urmez ”chemarea” și să încerc să influențez sistemul de educație prin adulți – profesori și, mai ales, directori și inspectori. Când i-am spus soției de această intenție, a râs – și avea, parțial dreptate, pentru că au mai trecut vreo 5 ani până când au început să vină banii din formare.

Dar despre altceva voiam să zic: atunci (ca și acum, de altfel) așa-numita formare a formatorilor era un fel de ”pregătire metodică”: se dă un program ”de-a gata” (de comunicare, resurse umane, dezvoltare de curriculum, educație medicală continuă, tehnici de vânzare - de orice fel), pentru livrarea căruia ești și tu, cică, format ca formator. Adică ai niște obiective (de atins), niște conținuturi (de transmis), niște tehnici și procedee atașate conținuturilor respective (că metode nu poți să le spui...) și, la sfârșit, niște chestionare de evaluare sau de feedback. 

Și, desigur, totul asezonat cu ”energizante”, ”aisbrecăre”, mici secvențe motivaționale, spre fericirea supremă a cursantului care, după ani și ani, își amintește: ”băă, ce mișto era, mai ții tu minte cum ne-am jucat noi atunci și ce bancuri am spus?” – chiar dacă nu poate spune mai nimic referitor la conținutul de bază al programului sau privind competențele (chipurile) formate sau dezvoltate...

Am evaluat astfel de programe vreo 10 ani - dar degeaba: când spuneam ”formatorilor” că ar trebui să știe metodologie generală și specifică învățării adulților, că ar fi bine să utilizeze multiple tehnici de comunicare, că ar trebui să caute și alte modalități de lucru, se uitau ca la ”felul 14” și, după ce ascultau, politicoși, feedbackul meu, reveneau la mesajul inițial: ”dar eu am acest program, aceste metode, și numai așa pot obține aceste rezultate, nu am timp de prostii, de experimente, să încerc să fac altfel”. A fost chiar un moment în care, din exasperare, am început să mă duc la formări și să mă port ca un cursant atipic, care refuză să intre ”în joc”, doar-doar voi declanșa ceva reflecție. Dar, în afara îndepărtării unor prieteni și a căpătării unor ticuri de cursant ”rău” (pe care le-am păstrat, de altfel), nu am produs cine știe ce alte efecte... 

Umblând, în ultimii 3-4 ani, destul de mult prin lumea oengistă și prin cea corporatistă (două lumi, de altfel, complet paralele!), am văzut că istoria se repetă: la fel ca acum 20 de ani, formatorii de acum pentru adulți (din păcate, foarte mulți tineri) știu, literalmente, una și bună: UN program livrat (adesea, e drept, bine livrat) și atât. Nici urmă de ”practicant reflectiv” (capabil să învețe din propriile bune și rele) și adaptabil, metodologic, la specificul cursanților și la cultura organizațională. În cel mai bun caz, formatorul se poate ”perfecționa” ajungând ”expert” în alt program pe care îl livrează și atât.

Această situație a fost amplificată și de nevoia formării, pe bandă rulantă, a unor ”formatori” apți să livreze programe în proiectele POSDRU și, mai ales, de nevoia deținerii unui certificat de formator (și atât). Ca urmare, au proliferat, ca pojarul într-o populație nevaccinată, programe ”minune” care, în maximum 5 zile (40 de ore), te învățau TOTUL: cum să-ți planifici programele și sesiunile de formare, cum să faci analiza nevoilor de formare, cum să aplici ’jde metode și tehnici și, desigur, cum să evaluezi obiectiv competențele formate și programul însuși! Ba chiar făceau toate astea la ”fără frecvență” (pardon, la distanță) - trimițându-ți certificatul de formator prin poștă...

Ca să ofer un termen de comparație: primul curs de formare a formatorilor la care am participat în calitate de cursant a avut 4 săptămâni (160 de ore ”față-în-față”, cu un formator britanic), adică două calupuri de 2 săptămâni cu o pauză între ele (pentru studiu, pentru dezvoltarea unor scenarii de formare etc.). Al doilea program (în proiectul Băncii Mondiale, din care a rezultat și manualul de management pentru directori, aflat 15 ani în bibliografia obligatorie de concurs) a avut 5 săptămâni întregi (200 de ore ”față-în-față” plus studiu și alte activități între stagii) plus o evaluare de o zi, pentru fiecare, în condiții reale de lucru (cu feedback foarte consistent de la formatorii noștri – tot britanici). Puțină lume știe (pentru că tirajul a fost limitat), din acel program a rezultat și un manual de formare a formatorilor. 

Pe baza acestor experiențe și a celor ulterioare, am ajuns la concluzia că un program adevărat de formare a formatorilor ar trebui să aibă cel puțin 320 de ore de formare (8 săptămâni), cu o parte practică foarte consistentă (shadowing + feedback – inclusiv video-feedback –, organizarea spațiului de formare, asistent de formator, mici secvențe proprii de formare etc., etc.), inclusiv sesiunea de follow-up pentru certificare.

În aceste condiții, cu o pregătire precară (deși mai sunt și excepții), legat de un anumit conținut fix și fără o pregătire metodologică adecvată, formatorul pentru adulți rămâne în urma profesorului, atât ca mentalitate, cât și ca pregătire. Profesorul, zic eu, a început să evolueze (poate că sunt prea optimist, dar așa mi se pare) de la rolul de ”livrator” de curriculum la cel de constructor de experiențe de învățare și se vorbește tot mai insistent despre profesionalizarea carierei didactice. În schimb, formatorul nu depășește decât ca excepție rolul de ”releu”, de simplu ”transmițător” al unui program de formare și nici vorbă de profesionalizare. Am văzut mulți formatori (potențial) buni (adică, având aptitudini certe), dar cu un ”bagaj” metodologic extrem de sărac - mulți fiind chiar neajutorați dacă îi scoți din ”silozul” ACELUI program (de regulă) bine stăpânit. 

Ca un efect colateral, chiar dacă lumea se uită ca la ”pomul lăudat” la programele oferite de diverse ONG (mai ales la cele de ”educație nonformală” - despre care ar fi necesară o discuție consistentă, separată), sunt destul de sceptic în privința potențialului lor de a revoluționa sistemul de învățământ, tocmai din cauza lipsei de orizont și, să-i spunem pe nume, de profesionalism.