13 septembrie 2017

Mirarea zilei (pozitivă): criterii de evaluare și de salarizare pentru profesori

Este bine, zic eu, că a început să se discute, și în cazul profesorilor, despre legătura între salarizare și alte elemente care țin de managementul carierei – inclusiv evaluarea performanței la catedră. Dar, în prealabil, ar trebui să definim ce înseamnă ”performanță la catedră”: numai olimpici și medii foarte bune la evaluările naționale, sau ar trebui să luăm în considerare și alte criterii, cum ar fi munca depusă cu elevii din medii defavorizate sau alte criterii? 

Dar, înainte de a vedea Ce înseamnă performanță, m-am uitat și la criteriile folosite, în general, în alte sisteme, pentru plusurile (bonificațiile) la salariu. La îndemână am avut Raportul Eurydice referitor la salariile și alocațiile pentru profesori și directori pentru anul 2015-2016 (European Commission/EACEA/Eurydice, 2016. Teachers' and School Heads' Salaries and Allowances in Europe – 2015/16. Eurydice Facts and Figures. Luxembourg: Publications Office of the European Union).

La pagina 27 am găsit criteriile de bonificare a salariilor folosite în cele 40 de țări sau regiuni participante la studiu. Acestea sunt:
  • Responsabilități suplimentare – în 32 țări/regiuni (din cele 40 participante la studiu).
  • Ore suplimentare – în 29 țări/regiuni.
  • Predarea la elevi cu nevoi educaționale speciale sau cu situație dificilă – în 22 țări/regiuni.
  • Calificări oficiale suplimentare – în 21 țări/regiuni.
  • Participarea la activități extra-curriculare – în 18 țări/regiuni.
  • Poziția geografică (costul ridicat al vieții, zona dezavantajată sau izolată) – în 18 țări/regiuni.
  • Evaluarea pozitivă a performanțelor de predare sau rezultatele studenților – în 16 țări/regiuni.
  • Alte calificări obținute prin formare profesională continua – în 11 țări/regiuni.
Ce înseamnă aceste criterii? Citez selectiv (pp. 116-118 – același raport):
  • Predarea la elevi cu nevoi educaționale speciale sau cu situație dificilă: retribuire suplimentară pentru predarea la elevii cu nevoi educaționale speciale integrați în clasele de masă și a elevilor cu dificultăți de învățare, cu probleme de limbă, imigranți etc. (deci, la elevii dintr-o categorie dezavantajată).
  • Poziția geografică (costul ridicat al vieții, zona dezavantajată sau izolată): (…) sunt, adesea, folosite stimulente pentru a încuraja profesorii să accepte posturi în zone îndepărtate sau rurale, precum și în cele dezavantajate din punct de vedere social. Sunt incluse, de asemenea, în acest grup, indemnizațiile acordate pentru a lucra în regiuni (precum capitalele) în care costul vieții este mai mare decât media.
  • Evaluarea pozitivă a performanțelor de predare sau rezultatele studenților: profesorii (…) pot fi apreciați cu privire la calitatea muncii lor (predare sau management) prin proceduri de evaluare internă sau externă sau pe baza rezultatelor obținute de elevii lor la diferite tipuri de evaluări/examene. Sume suplimentare sunt plătite, în anumite țări, profesorilor (…) care au rezultate bune la propriile evaluări.
După cum se poate observa, dincolo de orele și responsabilitățile suplimentare, criteriul predării la elevii cu nevoi speciale sau cu alte dezavantaje este mai frecvent întâlnit decât cel referitor la performanțele elevilor (acest criteriu fiind pus, ”la grămadă” cu cel referitor la evaluarea predării). Această ierarhie de priorități este explicată (în diferite studii) ca având două motive:
  • Penuria de profesori este înregistrată tocmai în zonele/școlile unde există astfel de elevi dezavantajați, în timp ce pentru posturile din școlile cu elevi din medii favorizate este o competiție acerbă. Deci, pentru a atrage profesori în zonele / școlile cu deficit, dai ceva în plus.
  • Este foarte greu de definit ”performanța elevilor” în mod nediscriminatoriu, considerând alți factori (de exemplu, cei care țin de statutul economic, social și cultural al familiilor) care, cum demonstrează multe cercetări, influențează foarte mult ”performanța” elevilor. Cu alte cuvinte, este extrem de greu de văzut cât din ”performanță” este meritul profesorului de la clasă și cât are drept cauze familia, genele sau talentul, meditațiile de acasă etc. 
Pentru a rezolva această problemă se încearcă trecerea la sisteme de ”management al rezultatelor / al performanței” (”performance management” - deja folosit în companii, în locul obișnuitei evaluări a personalului), proces care măsoară progresul și poate fi individualizat, pe baza unor indicatori obiectivi privind comunitatea, școala și elevii. 

Deci, avem, înainte de orice, indicatori și ținte stabilite la nivel de comunitate și de școală (de exemplu, privind reducerea absenteismului și a abandonului, îmbunătățirea rezultatelor la evaluări și examene naționale, valorificarea unor talente și abilități ale elevilor etc.). Abia apoi, pe această bază, fiecare profesor poate avea / poate negocia ținte personale (care contribuie la realizarea țintelor de la nivel de școală și de comunitate), monitorizate periodic (cu feedback) și de a căror realizare să depindă și o parte din retribuție (de regulă bonusuri - nu scăderea salariului). 

Ca urmare, pentru a recompensa performanța, trebuie să ai, în spate, planificarea și monitorizarea ei, la toate nivelurile (comunitate, școală, individual), inclusiv oferirea de feedback și asigurarea oportunităților pentru dezvoltarea competențelor lipsă sau deficitare. Altfel, ajungem să recompensăm cu totul altceva decât munca efectivă a profesorului la clasă – banii părinților, IQ-ul elevului și altele asemenea.

03 septembrie 2017

O ultimă mirare de vară: din nou despre bapamătii

Sunt bombardat cu comentarii la postări și cu mesaje private despre cum SUNT unii oameni, cu întrebări de genul ”cum de-i mai suporți pe X sau pe Y” sau cu remarci de tipul ”uită-te ce față are Z”. De altfel, întreg spațiul public este invadat de glume și poze despre mustața unuia, dinții altuia, dimensiunea capului sau a burții unui personaj etc. 

De aceea vreau să lămuresc niște lucruri. Primul: atacul la persoană, adică miștocăreala, înjurăturile sau orice alt comentariu referitor la cum ESTE o anumită persoană, anulează, din start, orice posibilitate de dialog, pentru că se ajunge (dacă folosim termenii analizei tranzacționale), la o tranzacție blocată, negativă: ”părinte persecutor” – ”copil rebel”, ”părinte persecutor” – ”părinte persecutor”. Din acest tip de tranzacție, se știe, nu poate ieși nimic bun: în stare negativă, nici nu ne mai auzim unii pe alții, darămite să ne mai și înțelegem… Ca urmare, pentru mine cel puțin, cine atacă o persoană nu mai vrea dialog cu acea persoană. De aceea nu comentez, nu particip la discuții, nu dau laicuri postărilor sau petițiilor îndreptate împotriva unor persoane.

Al doilea lucru pe care vreau să-l lămuresc: fac diferența între atacul la persoană, pe de o parte, și atacul la idei și la fapte, pe de altă parte. Adică, cred eu, este legitim să ”te iei” de ceea ce spune sau ceea ce face o anumită persoană sau instituție, să nu fii de acord cu ideile sau cu punctele de vedere exprimate și chiar să le combați (desigur, cu argumente). Dar mi s-a întâmplat să fiu înjurat, chiar dacă ”m-am luat” de spusele (scrisele) cuiva, pentru că omul atacat la idei s-a simțit atacat ca persoană. De exemplu, am fost certat de unul dintre profesorii mei atunci când am îndrăznit să nu fiu de acord, și încă în public (ce tupeu din partea mea!), cu unele dintre ideile exprimate de dânsul: ”îmi ataci ideile, mă ataci pe mine, în profesionalismul meu”. Această atitudine este foarte răspândită în societatea noastră, inclusiv în lumea academică: dezacordul cu ideile exprimate de o anumită persoană, atrage, în 9 cazuri din 10, un atac la persoană, adică o trecere de la ”ai spus / ai făcut” la ”ești”. De aceea am și renunțat să mai intru în polemici (chiar cordiale) cu anumite persoane – tare iuți la mânie și degrabă vărsătoare de ”bapamătii” – și care, atunci când le spui ”eu nu sunt de acord cu ce ai spus, pentru că…”, răspund cu ”EȘTI incompetent”, ”EȘTI incult” etc. – trecând ușor de la atacul la idei la atacul la persoană. 

În al treilea rând, și cel mai important, democrația înseamnă că este posibil, probabil și chiar necesar, zic eu, să existe opinii diferite - pentru că altfel nu progresăm: cum spunea Walter Lippmann: ”Dacă toți gândim la fel, nimeni nu gândește prea mult”. Ca urmare, dacă vrem să trăim într-o democrație (deși încep să am îndoieli că este vrerea majoritară), trebuie să ne obișnuim să întâlnim oameni cu alte opinii decât noi, chiar să lucrăm împreună cu ei. 

De aceea, cred că este contraproductivă eliminarea dintr-o organizație a celor care nu sunt de acord cu tine (cum spunea cineva ”i-am dat afară pentru că vreau să mă înconjor de oameni – subalterni – care gândesc la fel ca mine”) pentru un motiv foarte simplu și pragmatic: când o iei razna, nu mai are cine să-ți spună că ”împăratul este gol”… La fel, tot contraproductivă este și decizia de a părăsi organizația respectivă, pe aceleași considerente – dar cu o excepție majoră: atunci când e vorba de principii și de valori, unde nu ar trebui să fie loc de întors. Pentru că, dacă renunți la principii și valori, devii părtaș. De exemplu, criminali au fost și cei care au semnat ordinele, și cei care le-au dus la îndeplinire, omorându-i și torturându-i pe cei de alte etnii, religii, sau, pur și simplu, cu alte idei. 

Ca urmare, democrația înseamnă, adesea, identificarea unei soluții comune, de compromis, chiar dacă ai majoritatea în parlament sau în consiliul de administrație. Trebuie, cred eu, să preiei idei și de la ”minorități”,  chiar dacă ești convins că soluția ta este cea mai bună. Și asta dintr-un motiv la fel de pragmatic: minoritățile (de orice fel), excluse de la procesul decizional (și marginalizate), devin militante împotriva ”ordinii de drept” care le-a exclus de la decizie. 

Și pentru că m-am săturat să reiau, iar și iar, ”regulile polemicii civilizate”, vă invit să meditați la niște ”reguli de aur ale înțelegerii interculturale și ale dialogului civilizat” pe care le-am găsit, întâmplător, pe site-ul unei biserici (eu nefiind o persoană religioasă) și pe care le-am tradus așa cum m-am priceput (sursa: http://www.mpchurch.org/the-golden-rules-of-intercultural-understanding-and-any-civilized-dialogue/):
1. Întrebările unesc, răspunsurile despart.
2. Nu pune altuia o întrebare pe care nu ești pregătit să ți-o adresezi și ție.
3. Compară ce e mai bun cu ce e mai bun, ce e mai rău cu ce e mai rău, idealul cu alt ideal, o practică cu altă practică.
4. Încearcă să distingi religia de cultură, credința de practică, etica de doctrină.
5. Dacă crezi că deții adevărul, nu-l vei afla atunci când vine spre tine.
6. Vreau să văd eroarea din adevărul meu și adevărul din eroarea celuilalt.
7. Nu vedem lucrurile așa cum sunt, vedem lucrurile așa cum suntem noi.
8. "Cu cât te cunosc mai mult, cu atât mai mult mă văd în tine și cu atât mai puțin ciudat ești pentru mine" (rabinul Jacob Neusner).
9. Un pește nu descoperă niciodată apa. Învățarea necesită o călătorie în afara ”cutiei” în care ne aflăm, călătorie care ne ajută să vedem ochiul prin care vedem. 
10. "Dacă nu călătorești niciodată, crezi că mama ta e cel mai bun (și singurul) bucătar” (proverb african).