25 septembrie 2018

Treburi serioase: cercetarea în educație

Acum că (pentru mie, cel puțin) referendumul a trecut, mă întorc la lucrurile pe care le consider importante. Azi, câteva concluzii personale despre rolul cercetării în educație, ocazionate de Conferința Națională de Cercetare în Educație (CERED 2018 - http://www.cered.ro/en/home/). Au fost două zile de prezentări interesante (ale unor colegi din Diaspora, care lucrează în cercetarea educațională) și de discuții la fel de interesante. 

Am aflat următoarele:
  1. Cercetarea în educație este, la alții, din ce în ce mai importantă, atât pentru fundamentarea politicilor educaționale, cât și pentru orientarea practicii.
  2. Cercetarea educațională este, la noi, neglijată (eufemistic vorbind) - vezi importanța acordată și sumele alocate prin programele naționale de cercetare. Se pare că ne interesează mai mult lasere și computere și mult mai puțin oamenii capabili să le înțeleagă și să le mânuiască.
  3. Politicienii, la alții, sunt tot mai sensibili la argumentele cercetării.
  4. Politicienii, la noi, sunt insensibili la rezultatele cercetării. Mai mult, apar mesaje politice de neîncredere cercetare. 
  5. Experții în educație sunt tot mai prețuiți, la alții, pe baza dublului rol îndeplinit: a. Specialiști într-un domeniu aparte al cunoașterii (educația & învățarea); b. Fără medierea educației & învățării, ”reproducerea” cunoașterii și cea culturală, în general, sunt imposibile.
  6. Experții în educație sunt disprețuiți, la noi, atât de politicieni (subordonați total ”comenzii politice”), cât și de practicieni (”ce, bă, vii tu, fără experiență la catedră, să mă înveți pe mine cum să predau?”).
  7. Cercetarea, la noi și la alții, este făcută, de foarte multe ori, doar pentru a avansa în ierarhia universității (pentru persoane) sau pentru a urca în clasamente (pentru instituții). Ca urmare, impactul cercetării asupra practicii și asupra politicilor este neglijat și neglijabil.
  8. Lipsesc (mai mult la noi, mai puțin la alții) preocupările și instituțiile de ”brokeraj intelectual”, care să traducă mesajele cercetării în ”limba” practicii și în ”limba” politicii.
  9. Lipsește aproape complet, la noi, sprijinul (formare, coaching, ghiduri și manuale etc.) pentru preluarea, adaptarea și aplicarea în practică a rezultatelor cercetării. La alții, astfel de sprijin este realizat prin echipe mixte cercetători-practicieni.
  10. Cercetarea, la noi, a avut, în ultimul timp, un caracter remedial: a pornit de la ceea ce e stricat, de la problemele existente, încercând să repare. Cercetarea ar trebui să se concentreze și pe dezvoltarea cunoașterii educaționale, rezultatele ei putând fi utilizate, ulterior, pentru îmbunătățirea practicii. Deci, nu numai ”pompier de serviciu”, ci și ”locomotivă”. 
  11. Metodologii diferite de cercetare, aplicate asupra unui set de date, pot duce la rezultate diferite. Deci, pentru a avea rezultate cu adevărat relevante, avem nevoie de pluralitate metodologică și de abordarea aceluiași fenomen din perspective multiple. Ca urmare, avem nevoie de metodologi - adică de cercetători specializați în diverse metodologii de cercetare.
  12. Cercetare este, în continuare, fundamentată pe ”disecția” obiectului ei, părțile rezultate fiind trate ca entități distincte, cu o viață aparte. Este ca și cum am încerca să vedem cum funcționează inima numai prin disecția unui cadavru. Dacă, de bine de rău, începem să depășim diviziunile clasice din educație (”instructiv/educativ”, ”informativ/formativ” etc.), facem altele la nivelul învățării (de exemplu, separând ”învățarea academică” de ”învățarea socială / emoțională”, sau abordând ”inteligențele multiple” ca entități de sine stătătoare). Întreb și eu, așa, pentru un prieten: este, oare, posibil să învățăm un concept, oricare ar fi el, fără să simțim vreo emoție, fără a manifesta o atitudine sau fără a ne folosi corpul? Este posibil să separăm (cum am văzut la niște formări) ”inteligența kinestezică” (mișcarea corpului - mâini, picioare, cap, limbă etc.) de cea vizual-spațială sau de cea verbală? După părerea mea, a rămâne doar la nivel analitic nu este suficient pentru a înțelege un fenomen atât de complex cum este învățarea, fiind, în consecință, nevoie de sinteze, pentru a înțelege procesul în ”mediul” în care se produce, precum și dinamica acestuia (aplicând, de exemplu, ”știința rețelei” / ”network science” - Albert-László Barabási).
Referitor la punctele 3, 4 și 6 de mai sus, câteva opinii personale: 
  • În aproape 25 de ani de interacțiune cu diverși miniștri și secretari de stat, doar pe unul l-am auzit, cu urechile mele, spunând: ”Eu nu mă pricep, dar, dacă tu, ca expert, zici că așa este bine, atunci așa facem!”. Este vorba de Florin Diaconescu, în 1997.  
  • Niciun partid politic nu folosește datele cercetării pentru a-și fundamenta propunerile de politici. Cel mult, sunt selectate anumite rezultate ale cercetării pentru a justifica ideile preexistente ale respectivilor politicieni. După știința mea, doar câțiva politicieni (adică, persoane care au deținut demnități), cu păreri despre educație, au background de cercetare (doar unul în cercetarea educațională). 
  • Nu am văzut, până acum, o politică educațională fundamentată pe principii și valori, duse până la ultimele consecințe de la nivel operațional. Valorile și principiile frumoase, din notele de fundamentare sau din articolele introductive ale diverselor acte normative, sunt uitate imediat, prevederile, programele și măsurile concrete propuse având o cu totul altă bază.
  • Nicio politică publică din domeniul educației (cu o singură excepție) nu a fost evaluată, la noi, independent și obiectiv. Excepția este ”descentralizarea” din anii 2005-2007, dar raportul final, neconvenind conducerii, nu a fost nici asumat și nici publicat (atunci).
  • Se pare că partidele politice sunt interesate de educație doar ca armă împotriva adversarilor politici. Ca urmare, multe interpelări, moțiuni și mesaje privind educația sunt exclusiv contra (deci, urmăresc o ”dărâmare” nu o construcție).  
  • Politicienii, oamenii din media și specialiștii în sondaje susțin că educația, în general, nu este un subiect prioritar pentru public (deci, nici electoral). De aceea, media abordează subiecte educaționale (aproape) numai când se întâmplă ceva rău (s-a prăbușit un tavan, un elev / un profesor a fost bătut, buda e în fundul curții etc.). Un fruntaș politic mi-a mărturisit că poate ajunge la televiziunile mari numai dacă discută scandalurile momentului. Dacă propune alte subiecte (de exemplu, educația), nu este invitat sau i se taie microfonul.
Pentru a ieși din această situație, cred că trebuie să devenim agenți electorali ai educației: școala (generic) are influență asupra majorității actualilor și viitorilor votanți: părinți, elevi, studenți, profesori. Dacă noi, ca oameni ai școlii, nu reușim să-i convingem pe cei cu care interacționăm că educația este importantă și nu-i putem convinge să ceară, la viitoarele alegeri, tuturor politicienilor, indiferent de partid, să considere educația ca prioritate (pentru că din educație mai bună rezultă salarii și pensii mai mari, sănătate mai bună, șanse mai mari de angajare etc.), înseamnă că ne merităm soarta.

Numai așa educația va ajunge, ca în alte țări, un subiect predilect al campaniilor electorale, numai așa educația, ca subiect pozitiv, va fi prezentă în ”prime time” și numai așa îi vom putea convinge pe politicieni să dea mai mult de doi bani pe educație.

21 septembrie 2018

Cum care referendum? Despre privatizarea căsătoriei (propunere alternativă)

Actuala discuție despre referendum a mers mult dincolo de tema propriu-zisă (definirea căsătoriei și a familiei), ajungând în sfera drepturilor și libertăților fundamentale. Perspectivele au fost foarte diferite: sunt propuse definiții largi sau restrictive, democratice sau nedemocratice, liberale sau iliberale, progresiste sau conservatoare etc., ceea ce exprimă, de fapt, diversitatea societății în care trăim. Chiar dacă, pentru mine, referendumul din octombrie nu există  (v. https://deceeducatia.blogspot.com/2018/09/referendum-care-referendum.html), o discuție despre drepturi și libertăți este întotdeauna utilă.

Au fost formulate inclusiv argumente (logice) comune, chiar dacă au dus la concluzii diametral opuse. De exemplu: căsătoria nu e un drept, ci un contract și există, în fiecare societate, definiții (inevitabil restrictive, ceea ce nu înseamnă neapărat discriminatorii) ale partenerilor care pot să se căsătorească. Oricine corespunde acestor criterii, adică se încadrează în definiția căsătoriei, se poate căsători, deci nu există nicio discriminare. Să zicem să aș putea fi de acord cu acest argument.

După părerea mea, discuția iese din sfera logicii atunci când restricțiile invocate mai sus sunt considerate universale, imuabile, naturale, atunci când, de fapt, este vorba strict de restricții culturale – în acest caz, fundamentate religios. Chiar dacă termenul de ”căsătorie” are origine religioasă, prin codificarea instituție moderne a familiei (realizată de statul modern, despărțit de biserică), el a fost ”secularizat” și folosit, în Codul Civil, pentru reglementarea relațiilor de familie. Ambii termeni  - ”căsătorie” și, mai ales, ”familie” – au suferit evoluții semnificative în ultimii 200 de ani – de exemplu, în privința drepturilor femeii sau ale copilului. Ca urmare, a ne întoarce la definiții strict religioase ale căsătoriei și familiei mi se pare o involuție. Eu sunt un ”progresist” și, din această perspectivă, consider acest referendum ca nociv pentru că:
  • Restrânge, în loc să extindă, contrazicând evoluția regulilor sociale, inclusiv a celor codificate (legi), evoluție care a mers, în ultimii 200 de ani, spre extinderea drepturilor și libertăților (cetățenie, drept de vot, dreptul la muncă, la sănătate și la educație, libertatea de gândire, a credinței și de exprimare etc.).
  • Se folosește de dictatura majorității pentru a împiedica o minoritate să dobândească unele drepturi sau pentru a limita accesul unei minorități la anumite drepturi și libertăți. Or, democrația înseamnă și apărarea minorităților, de orice fel, inclusiv a celor care nu împărtășesc același mod de viață.
  • Se fundamentează pe instigarea la ură și discriminare împotriva minorităților sexuale: nu am auzit alt argument în favoarea redefinirii căsătoriei și familiei, în afara pericolului reprezentat de acele minorități.
În postarea de față voi veni cu o alternativă la propunerea actuală de revizuire a Constituției, anume privatizarea căsătoriei, propusă de Thaler și Sunstein în cartea lor ”Nudge” (tradusă în românește: http://www.elefant.ro/carti/carte/self-help/dezvoltare-personala/nudge-cartea-ghionturilor-pentru-decizii-mai-bune-legate-de-sanatate-bogatie-si-fericire-328856.html ).

Pe scurt (e un întreg capitol al cărții dedicat acestui subiect, foarte interesant în întregul său):
  • Realizată sub auspicii guvernamentale, instituția căsătoriei era, inițial, o formă de ”licențiere” a activităților sexuale și a dreptului de a avea copii. De asemenea, instituția ”căsătoriei” realiza un control la ”ieșire”: divorțul dificil face căsătoria mai stabilă. Dar, acum, cel puțin în societatea occidentală de care încercăm și noi să ne lipim, situația s-a schimbat: poți întreține relații sexuale și în afara căsătoriei fără să fii pedepsit, adopția devine posibilă și pentru persoane necăsătorite iar divorțul este un fapt comun.
  • În prezent, căsătoria de tip tradițional duce la împărțirea oamenilor în ”căsătoriți” și ”burlaci”, cu consecințe negative pentru cei din urmă. Inegalitățile între cele două categorii nu pot fi apărate logic. Mai mult, există forme de uniune intimă, monogamă, foarte stabilă între persoane necăsătorite, în timp ce multe persoane căsătorite sunt în relații care nu sunt nici intime, nici monogame. De ce nu am lăsa oamenilor decizia în ce fel de relație să intre?
  • Pe măsură ce avansăm în timp, căsătoria seamănă tot mai mult cu orice alt contract, care poate fi încheiat prin acordul părților, nemaiavând un caracter permanent. În orice caz, uniunea civilă susținută de cei doi autori poate fi concepută astfel încât să asigure și stabilitatea relației.
  • Punerea în aplicare a acestei propuneri ar asigura dreptul fiecărei persoane de a practica forma de ”uniune” care îi convine, precum și neutralitatea statului față de orice credință religioasă (așa cum spune, de altfel, și legislația în vigoare acum, la noi).
  • Termenul de ”căsătorie” dispare din legislație iar certificatele de căsătorie nu ar mai fi recunoscute legal. Singurul termen legal recunoscut ar fi cel de ”uniune civilă”, înțeleasă ca un contract de parteneriat. Astfel, ar fi eliminată orice ambiguitate indusă de conceptul de ”căsătorie” – folosit atât pentru uniunea religioasă, cât și pentru cea civilă.
  • Trebuie să acceptăm că, pentru mulți oameni, ”beneficiile” simbolice ale căsătoriei sunt importante. Căsătoria rămâne, astfel, o chestiune pur privată, realizată de culte religioase (sau de alte organizații de drept privat), care vor fi libere să urmeze orice reguli doresc, atunci când partenerii aleg căsătoria realizată sub auspiciile lor, inclusiv apartenența obligatorie la respectivul cult / respectiva organizație. 
  • Susținătorii căsătoriei în forma actuală pot combate această idee, aducând în discuție drepturile copiilor și ale persoanelor vulnerabile din cadrul căsătoriei (femeile, de exemplu). Dar, și aici, nu există nicio dovadă că alte forme de uniune, bazate pe contracte civile, nu sunt cel puțin la fel de eficace în apărarea drepturilor celor mai vulnerabili (prin mecanismele prevăzute, de altfel, în Codul Civil și în cel Penal) – de exemplu, pentru a asigura susținerea financiară a copilului de către părintele absent sau dreptul femeii la viață și la integritate fizică.
  • Alt argument adus în favoarea căsătoriei actuale rămâne, în viziunea celor doi autori, angajamentul mutual al membrilor familiei: mulți consideră că instituția oficială a căsătoriei garantează, astfel, binele individual și social. Dar, ne putem întreba: dacă angajamentul mutual este important, de ce nu ne putem baza, în acest sens, și pe uniunile civile și private, inclusiv pe cele oferite de instituțiile religioase? De altfel, multe astfel de ”angajamente” se întâmplă și fără ”licențe” de la stat: grupurile de prieteni, colegii de serviciu, membrii congregațiilor religioase sau ai echipelor sportive oferă astfel de exemple de legături puternice și stabile, inclusiv de angajament mutual, chiar fără a le da cineva voie și fără a fi amenințați cu sancțiuni legale dacă nu respectă aceste angajamente. 
  • Deci, nimeni nu ne împiedică să ne angajăm puternic unii față de ceilalți, doar pe baza unei uniuni civile, realizată prin intermediul unor instituții private. Prin această soluție, poate fi evitată polarizarea societății (între ”căsătoriți” și ”burlaci”), permițând atât bisericilor să oficieze căsătoria așa cum doresc, cât și cuplurilor de același sex să aibă posibilitatea de a realiza astfel de angajamente mutuale. 
  • Tehnic, acest lucru ar înseamna că ”declarația de căsătorie / uniune” nu mai este față de stat, ci față de o instituție privată (inclusiv o biserică / un cult religios), care își poate stabili propriile reguli în definirea acestei uniuni în funcție de voința aderenților.
  • În acest sens, nu trebuie uitat nici faptul că oamenii respectă mult mai mult regulile pe care ei înșiși și le-au stabilit, decât regulile impuse din altă parte, inclusiv privind protecția copiilor și a membrilor vulnerabili ai familiei. De altfel, cercetările arată că oamenii știu, de regulă, mult mai mult în ce se bagă, din punct de vedere legal, atunci când semnează un contract de muncă sau unul de împrumut (de exemplu), decât atunci când se căsătoresc (de exemplu, obligațiile față de copii, ce se întâmplă la divorț cu copiii și cu patrimoniul comun, cuantumul pensiei alimentare etc.).
  • Ca urmare, prin ”contractul de uniune civilă”, se pot stabili toate elementele agreate de părți: ca orice contract, poate avea niște elemente obligatorii minimale (prevăzute de lege - așa cum au contractele de vânzare-cumpărare sau de muncă), dar și elemente specifice, care pot fi diferite de la caz la caz și de la o instituție care ”oficiază” căsătoria la alta. Astfel, instituțiile religioase, care doresc interzicerea căsătoriilor între persoanele de același sex, divorțul sau avortul o pot face pentru membrii congregației respective sau pentru oricine dorește căsătorie religioasă. Însă ceilalți pot alege alte forme de uniune civilă, bazate pe interese comune – altele decât cele religioase.
Eu, cel puțin, consider interesantă o dezbatere pe această temă. Dar acest lucru ar presupune să acceptăm diversitatea crescândă a societății, să renunțăm să mai reglementăm ”otova” și în detaliu ce face omul acasă (și sub plapumă). Asta înseamnă să scoatem tot mai multe lucruri, care țin de libertatea personală, din sfera reglementărilor generale și obligatorii și să le trecem în sfera civilă, a ”voinței părților” - desigur, având permanent în vedere că  ”libertatea mea este infinită, dar se sfârșește acolo unde începe libertatea ta”.

17 septembrie 2018

Referendum? Care referendum?

Pentru mine referendumul nu există. Pentru că am ales să-l ignor, din cele trei motive pe care le explic mai jos. Iar pe 7 octombrie (parcă atunci va fi) voi face ce fac de obicei duminica - poate, în plus, voi asculta muzică (Elton John, Queen, K. D. Lang, David Bowie etc.) sau voi citi (Verlaine, Wilde, Rimbaud, Capote, Lorca etc.). Motivele mele (repet, personale: în postare mă refer strict la mine) sunt următoarele:

1. Nu sunt de acord cu nicio trecere de la ”mai multe drepturi” la ”mai puține drepturi”. Societatea omenească a evoluat, în ultimii 3000 de ani, încet, dar sigur, în direcția extinderii libertăților și drepturilor individuale: ”democrația” ateniană, Republica Romană și statul medieval se împăcau foarte bine cu sclavia (abolită, atenție, doar în ultimii 200 de ani, și încă nu peste tot). Dreptul de vot al femeilor are ceva mai mult de un secol (din nou, acest drept nu există peste tot). La fel s-a întâmplat cu ziua de muncă de 8 ore și cu dreptul la repaos săptămânal sau la concediu, cu dreptul la educație și la asistență medicală, cu libertatea de asociere, a credinței și a gândirii etc. Toate aceste drepturi au fost cu greu câștigate și cu prețul a milioane de victime. Ca urmare, cred că participarea la referendum, (repet, la ACEST referendum), indiferent dacă spunem ”da” sau ”nu”, înseamnă să acceptăm ideea că drepturile și libertățile fundamentale sunt discutabile și, mai ales, că e posibilă o reîntoarcere la o situație cu mai puține drepturi. Or, pentru mine, ele sunt INDISCUTABILE. Dacă acceptăm ideea că drepturile și libertățile fundamentale sunt discutabile pot urma și alte ”consultări populare”, care au toate șansele de a întruni o majoritate de voturi: 
  • Reintroducerea pedepsei cu moartea
  • Amprentarea și închiderea tuturor romilor în ghetouri.
  • Eutanasierea persoanelor cu dizabilități (atenție: s-a practicat în Germania nazistă).
  • Interzicerea criticării Guvernului ieșit din votul majorității.
Nu intru acum în disputa juridică - dacă referendumul schimbă sau nu ceva. Dar a trece de la ”între soți” la ”între bărbat și femeie” mie mi se pare restrângere. Și desigur, Codul Civil se poate schimba mai ușor - și e bine să fie schimbat atunci când este vorba de extinderea drepturilor. Exemplu: când femeile au dobândit dreptul de a deține proprietăți și fără acordul soților.

Ca urmare, nu particip la o consultare, pe care o consider că urmărește restrângerea / limitarea unor drepturi.

2. Cred că dictatura majorității nu este democrație ci, așa cum îi arată numele, o dictatură. Faptul că există 3 milioane de voturi pentru ceva nu înseamnă, pentru mine, că acel ceva este și corect. De dragul discuției: haideți să ne imaginăm care ar fi rezultatul unui referendum, la care să întrebăm:
  • ”Ar trebui să se dea diplome de Bacalaureat fiecărui cetățean care împlinește 18 ani?”
  • ”Ar fi bine să stabilim salariul minim pe economie la 10.000 RON/lună?”
  • ”Ar fi bine ca romii și persoanele cu dizabilități să nu voteze?”
Democrația înseamnă multitudine, diversitate și pluralitate în privința punctelor de vedere, a credințelor, a modurilor de viață. Democrația mai înseamnă acceptarea și garantarea drepturilor și libertăților celor cu care nu suntem de acord și celor altfel decât noi. Cum spunea Voltaire (alții atribuie vorba de duh lui Churchill sau Ion Rațiu): ”Nu sunt de acord cu tine, dar sunt gata să-mi dau viața pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine”. De aceea, eu și cei care spun ”să fie la ei / să plece de unde au venit pentru că noi, majoritatea, nu suntem așa” înțelegem lucruri diferite prin democrație.  

Ca urmare, nu particip la o consultare, care are ca scop consfințirea dictaturii majorității, scop pe care îl consider antidemocratic.

3. Am observat că referendumul nu este ”pentru familie” ci ÎMPOTRIVA minorităților sexuale. Nu direct, prin întrebarea pusă la referendum, ci indirect: nu am auzit alt argument pentru referendum în afara pericolului invaziei hoardelor de minoritari. Dar, câți dintre cei speriați de ”agresiunea LGBT asupra modului nostru de viață” au întâlnit, măcar o dată, față în față, și au stat de vorbă, măcar câteva minute, cu un membru al acestei comunități? 

Cred că extrem de puțini, inclusiv cei care instigă, pe față, la ură și discriminare. Mai cred că această frică sau ură, atunci când nu e patologică sau doar de fațadă (fripturism pur), pornește din necunoaștere: ne temem de ceea ce nu cunoaștem și, până la un punct, este omenește să fie așa. Dar leacul este evident: cunoașterea comunității respective și a oamenilor care fac parte din acea comunitate. 

Eu chiar nu înțeleg cum această minoritate îmi poate afecta modul meu de viață. De fapt, persoanele de altă orientare sexuală întâlnite de mine (în țară și în străinătate) sunt printre cele mai discrete, mai sensibile și mai non-agresive persoane pe care le cunosc. De altfel, foarte mulți poeți, eseiști, artiști, literați, actori au fost sau sunt bănuiți a fi homosexuali sau bisexuali, de la Michelangelo la Warhol și de la Ceaikovski la Leonard Bernstein. Am popularizat, pe pagina mea de FB, câțiva dintre ei, prin ”momentele cultural-artistice” propuse. Și, ca să fie clar: nicio persoană cu altă orientare sexuală decât mine nu a încercat să mă ”ademenească” sau să-mi impună modul lui de viață. Să nu uităm că, totuși, vorbim de o minoritate.

Ca urmare, nu particip la o consultare, pe care o consider fundamentată pe instigare la ură și la discriminare.

Din aceste trei motive, referendumul nu există pentru mine și cred că trebuie invalidat prin neparticipare la vot. În acest sens, vezi și analiza făcută de Barbu Mateescu despre condițiile de validare (http://sociollogica.blogspot.com/2018/09/referendumul-coalitiei-pentru-familie.html): dacă se face cvorumul, inevitabil răspunsul va fi ”da” - pentru că partizanii lui (biserica, administrația locală, cele mai importante partide politice etc.) au, firesc, o capacitate de mobilizare mult mai mare decât ceilalți. De ce ”firesc”? Pentru că adversarii diversității și partizanii ideilor puține și fixe sunt mai uniți, prin firea lucrurilor, decât cei ai democrației și ai diversității: e mult mai ușor să te unești ”împotrivă” decât ”pentru”.

Ce se poate întâmpla dacă acest referendum va fi validat? Cred că susținătorii referendumului vor deveni, în urma acestui exercițiu de putere, partidul ”Totul pentru Țară”, urmând, apoi, încă 50 de ani de ”strâns uniți în jurul Partidului și al Marelui său Conducător / Căpitan” (desigur, inspirat de Sfântul Duh). Ca veste bună, noi, partizanii drepturilor omului și ateii, vom primi azil politic în Uniunea Europeană - din care, desigur, România nu va mai face parte. Iar Maica Rusia, susținătoarea Dreptei Credințe, locul de unde vine Lumina, își va întinde, din nou, asupra noastră, aripile ei ocrotitoare. Cred că trebuie să ne gândim foarte bine în ce tip de societate vrem să trăim. Voi reveni și cu o propunere care, mie, mi s-a părut interesantă: ”privatizarea căsătoriei”.