10 octombrie 2018

Exercițiu de imaginație: despre procuror, fișă medicală și ONG

Amnistia și grațierea? Parfum! Poate sunt paranoic, dar mie mi se pare că lucrurile se leagă, îndreptându-se spre (re)facerea unui stat captiv și totalitar. Iată un studiu de caz - un exercițiu de imaginație, pe baza a cum am înțeles eu că merg treburile. Poate nu am dreptate, poate nu am înțeles bine - și aș fi fericit să nu fi înțeles bine (pe lângă cenușa în cap, aș deschide și o sticlă de șampanie dacă sunt dovezi că nu-i așa...). 

Pasul 1. Controlul asupra procurorului 

Procurorul (generic, nu o anumită persoană) este cel care deschide un dosar, începe (sau nu) urmărirea penală, la sesizarea cuiva sau din proprie inițiativă. Deci, controlând procurorul (prin șefii Parchetelor și prin Inspecția Judiciară), poți determina deschiderea unui dosar penal, pentru cine vrei tu, Partidul de la putere, chiar inventând ”fapte”. Sau poți determina clasarea dosarului – dacă respectiva cauză nu convine Partidului sau este implicat un fruntaș al Partidului. Deci, chiar dacă judecătorul rămâne independent (deși mă cam îndoiesc, dat fiind modul în care poate fi folosită Inspecția Judiciară), procurorul este cel care decide dacă dosarul ajunge sau nu în instanță. Doar în cauzele civile poți și tu, simplu cetățean, sesiza direct instanța. Și mai este o prevedere interesantă a Codului Penal (Art. 325): ”Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziția motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior.” Adică, dacă procurorul șef nu e mulțumit cum își face treaba subordonatul, într-o anumită speță, i-o poate lua... 

Pasul 2. Știri false și discreditarea adversarului 

Controlând procurorul ești liber să spui orice despre oricine, inclusiv să publici fișa medicală (document confidențial), fără grijă că vei fi pedepsit: protejarea vieții private este definită complex în Codul Civil (Art. 70-75). În cel Penal sunt doar câteva prevederi, care spun că nimeni nu te poate înregistra, face poze cu tine etc. Dar, o acțiune civilă trebuie timbrată și tu, poate, nu ai bani de taxă de timbru și de avocat, atunci atunci când un drept al tău (de exemplu, cel la viață privată, de exprimare etc.) îți este încălcat și vrei reparații. Oricum, o astfel de acțiune civilă poate dura și 5 ani, iar când (și dacă) onoarea ți-e ”reperată” răul este deja făcut. 

Dacă faci plângere penală (de exemplu, pe baza Art. 227 din Codul Penal), procurorul decide dacă este sau nu cazul să trimită dosarul în instanță. Dacă contești clasarea, alt procuror o va cerceta... Punem pariu că, peste vreo 2 ani, vom auzi că dosarul privind publicarea fișei medicale a fost clasat? (Asta în condițiile în care urmărirea penală a fost inițiată – or, eu nu am auzit de vreun dosar penal, deși a trecut ceva timp). 

Apoi, Partidul (și media aservită – și, gândind realist, TOATĂ media va fi, treptat, aservită) va putea publica informații confidențiale, adevărate sau false, fără teamă de urmări. 

De unde vor veni aceste informații? De la Servicii – care fie vor fi căzut la pace cu Partidul, fie vor fi fost confiscate, efectiv, prin modificări legislative. Pentru cei născuți mai târziu, trebuie să spunem că așa funcționa relația între Partidul Comunist, Securitate și media: de exemplu, în ”Săptămâna” (publicație gestionată de Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor) am văzut publicate scrisori personale ale lui Ion Caraion - ”fugit” - și ale Monicăi Lovinescu - vorbea la ”Europa Liberă” -, ambii declarați, de Partid, ”dușmani ai poporului”. Cred că nu mai este nevoie să spun cine a furnizat respectivele scrisori...

Deci, într-un stat totalitar, prin controlul asupra procurorului, cei care aduc atingere gravă vieții private (desigur, cu excepția atingerii vieții private a celor de la putere...) sau altor drepturi și libertăți fundamentale nu vor ajunge în instanță, chiar dacă, repet, judecătorul rămâne independent. Așa a făcut Orban în Ungaria (preluând, la Guvern, controlul procurorilor) și, se pare, are mulți adepți și la noi... 

Pasul 3. Sugrumarea societății civile 

În state democratice civilizate, cum ar fi Germania, cetățeanul simplu, care consideră că anumite drepturi i-au fost încălcate, este sprijinit de societatea civilă, asigurându-i, de exemplu, apărător, plata taxelor judiciare și chiar inițiind ele însele acțiuni ”prototip” în instanță. Ca urmare, pentru ca simplul cetățean să-și piardă orice sprijin, trebuie ca și ONG de acest tip (și de orice tip) să fie la cheremul statului, șantajabile (cu fondurile care i se pot da / lua, inclusiv proiectele la care pot fi parteneri) sau chiar desființate (cele incomode). Pentru a le desființa, legiferezi contra lor și folosești alte instituții ale statului pe care, desigur, le controlezi – cum ar fi ANAF, Curtea de Conturi (dacă respectivul ONG gestionează fonduri publice), diferite Inspecții (Sanitară / Sanitar Veterinară, ISU, pentru Disciplina în Construcții etc.), Poliții (locale sau nu) și, mai ales, Corpurile de Control (ale premierului și ale miniștrilor). În treacăt fie spus, mie mi se pare că, de fapt, aceste Corpuri de Control sunt ”Statul paralel”, pentru că acționează ”paralel” cu organele legitime ale statului. Dar, în timp ce funcționarea acelor instituții ale statului este, cât de cât, legiferată (deci, nu pot face chiar orice), corpurile respective de control pot face absolut orice. 

Oricum, la noi, ONG care se ocupă de apărarea drepturilor omului sunt puține – jumi aservite deja puterii, juma impotente. 

Deci, ce se va întâmpla, la final, cu mine, simplu cetățean? Ajung (de fapt, reajung – pentru că exact ce am spus mai sus s-a întâmplat și în comunism) la cheremul șefului meu (dacă lucrez la stat), al ”organelor” care aplică ”violența legitimă” sau al autorităților locale, controlate de același partid (prin diferite ”inspecții”, ”poliții locale” etc.), care îmi pot încălca, liniștite, drepturile și libertățile fundamentale: viață privată, exprimare, protest și petiționare, chiar gândire. 

Pentru că eu, Partid de la putere, controlez procurorul, pot spune orice minciuni despre adversarii mei, pentru a-i discredita în fața alegătorilor (asta cât voi mai permite alegeri cât de cât libere...), sau despre oricine nu-mi place, fără teama de a fi pedepsit. Aceasta pentru că nu mai e nimeni să apere simplul cetățean, întrucât și serviciile vor trece, până la urmă, ”de partea poporului”, depinzând de Partid în privința bugetului (de exemplu). 

De-aia mi-e frică și de-aia mi-am schimbat și poza de pe profilul de FB: poate că ar mai fi, încă, timp să împiedicăm reinstaurarea totalitarismului. Pentru că ceea ce se întâmplă acum nu se referă numai la sfera politicului: și tu vei avea de suferit, dacă procurorul își pierde autonomia, dacă sunt publicate date personale și dacă societatea civilă este slăbită.

03 octombrie 2018

Educația științifică, între aparență și esență

Am participat, duminică, la o dezbatere privind educația științifică, în cadrul ”Bucharest Science Festival 2018” (mulțumiri organizatorilor pentru invitație). 

Principala problemă discutată a fost discrepanța dintre aparențe (discursul public laudativ la adresa deja celebrilor olimpici internaționali la matematică și științe, conținuturile manualelor de profil, Vlaicu, Coandă sau Vuia considerați eroi naționali etc.) și esență (”stocul” redus de cunoștințe științifice la nivelul societății, rezultate modeste la evaluările internaționale, investiția cea mai mică din Uniunea Europeană în educație și cercetare etc.).

Problema este reală, dar dimensiunile acestei discrepanțe, precum și cauzele acesteia sunt multiple. De exemplu, relații ”relaxate” cu științele se întâlnesc nu numai la noi, ci și aiurea – emisiuni de tipul ”ia uite ce chestii trăsnite spune / face ăla!” sunt peste tot, nu numai la noi. Mai mult, peste tot lumea se plânge de ”tinerii de azi”, care știu mult mai puține lucruri decât ”generația mea”. Gândindu-mă la modul în care am fost eu tratat (pe când eram ”tineretul de azi...”), văd că istoria se repetă: și atunci părinții noștri se plângeau că tinerii (adică generația mea) nu mai sunt ca pe vremea lor și că se va alege praful de toți și de toate, atunci când nu vor vor mai fi ei, cei bătrâni și înțelepți, să ne ghideze. La fel se plângeau bunicii de părinți, străbunicii de bunici și tot așa... 

Dar, de fiecare dată, nu numai că ”nu s-a ales praful”, dar constat (și chiar cred ceea ce spun) că fiecare generație a dus-o mai bine decât cea anterioară: a trăit mai mult (speranța de viață a crescut, o serie de boli au fost eradicate, pentru altele se tot descoperă remedii) și mai bine: a crescut calitatea vieții (de la diversitatea în alimentație până la mai mult timp liber pentru citit, muzică și întâlniri cu prietenii) și avem incomparabil mai multe drepturi și libertăți decât părinții și bunicii noștri. Desigur, unii se plâng că ”prețul” plătit este prea mare, dar sunt convins că, până la urmă, se vor găsi soluții pentru că, nu-i așa (cum spunea un înțelept), omenirea nu și-a pus niciodată întrebări la care nu știa, deja, răspunsul... 

La fel se întâmplă și cu școala: periodic, schimbările economice, sociale etc. provoacă mutații fundamentale în educație. Acum, de exemplu, revoluția informațională și comunicațională redefinește ”cultura generală”, la fel cum, acum 200 de ani, a făcut-o și revoluția industrială. Acum, ca și atunci, transformarea educației nu s-a referit și nu se referă la cât învățăm, în valoare absolută, ci la ce și cum învățăm. Deci, nu a fost și nu este vorba doar de o schimbare cantitativă (creștere / descreștere), ci de una calitativă

Revenind la starea educației științifice: după mine, există patru caracteristici ale învățării în școală, care fac nefuncționale multe lucruri studiate în școală: 

1. Caracterul livresc: se învață mai ales din cărți, îngurgitând cunoștințe, adesea fără legătură cu experiența de viață a celor care învață și fără a se încerca aplicarea acelei cunoașteri în viața reală. Ceea ce se află în cărți este considerat, în școală, mult mai important decât experiența concretă, de viață. Mai mult, judecăm (de fapt, ”pre-judecăm”) această experiență, fără să vedem dinamica acesteia (”Așa te-a învățat mă-ta acasă?”). 

2. Caracter fragmentat: învățăm pe ”sertare”, împărțim cunoașterea în arii curriculare și discipline și o mai și separăm de latura socială și emoțională. Întreb, din nou, retoric: Este, oare, posibil să învățăm ceva, orice, fără să resimțim vreo emoție și fără a lua poziție (adică, atitudine) față de cele învățate? 

3. Caracter directiv, unidirecțional: învățarea în școală este dirijată de profesor; el este ”izvorul” înțelepciunii, iar elevii trebuie să creadă ce spune profesorul, să reproducă aidoma informația transmisă și să nu cerceteze, să nu se îndoiască de nimic. Epidemia de ”plagiate” își are izvorul nu în liceu sau în gimnaziu, ci chiar mult mai devreme, în momentul în care lăudăm un copil când reproduce o informație venită de la profesor sau din sursele ”autorizate” de profesor, dar îl ironizăm, chiar îl penalizăm, dacă exprimă opinii personale neconcordante cu cele ale ”maeștrilor”. 

4. Caracter limitat și univoc: școala prețuiește anumite surse, interne, ”verificate”, de cunoaștere și de experiență: în primul rând profesorul, în al doilea rând manualul (de preferință unic și univoc, pentru că diversitatea de abordări derutează ”mințile fragede”). Este descurajată identificarea, de către cei care învață, a unor surse alternative sau suplimentare de învățare, mai ales dacă ies din ”canon” (vezi, de exemplu, chiar conceptul de ”scriitori canonici” și supremația ”criticii consacrate” în literatura românească). Și, apoi, ne mirăm de fanatismul, dincolo de rațiune și simțire, manifestat de unii dintre noi în relațiile sociale... 

Pentru a urma îndemnul lui Ken Robinson - ”Bring On the Learning Revolution!”- și, implicit, pentru a îmbunătăți învățarea științelor în școală, avem nevoie de continuitate, coerență, consistență, competență (C4) în reforma educației, care să ducă la deschiderea școlii către viață și către toate sursele de învățare (inclusiv nonformale și informale), la refacerea caracterul holistic al învățării școlare, la învățare autoindusă și multidirecțională. Aceste politici publice nu pot fi realizate fără un leadership puternic și competent, care să ”rupă pisica”, impunând reforme radicale în curriculum, cariera didactică și management, în ciuda opoziției și inerției sistemului. Și, să nu uităm, marii reformatori ai educației, de la noi sau de aiurea, inclusiv Haret, nu au rămas în istorie pentru complezență, ci pentru că s-au luptat cu sistemul.