Se poartă numeroase discuții despre cel mai bun sistem de educație, fiecare preopinent aducând argumente în favoarea unui anumit model – că la finlandezi se face așa, că iată unde au ajuns suedezii, că singaporezii fac și desfac, că englezii așa și pe dincolo, că patagonezii pe dos și încolo – toate apologiile încheindu-se cu o singură concluzie: ce bine ne-ar fi nouă, românilor, dacă am adopta, în integralitatea lui, acel model – finlandez, suedez, singaporez, englez, patagonez...
Până la un punct, este OK. Dar, trebuie să recunoaștem că este vorba de o experiență limitată, chiar de două ori limitată: majoritatea apologeților cunosc doar o parte a respectivului model (”când s-a dus copilul meu la grădiniță...”), iar minoritatea cu adevărat cunoscătoare (a studiat / predă în țara respectivă) este, adesea, ”sedusă” de modelul respectiv, chiar până a ajunge la un fel de ”sindrom Stockholm”: respectivii s-au îndrăgostit de cei care îi țin prizonieri (chiar dacă ”prizonieratul” este doar mental).
Dar, ceea ce mi se pare de-a dreptul periculos este a spune că modelul susținut de MINE este cel mai bun și că, desigur, celelalte sunt proaste, trecând dincolo de dezbatere, alunecând în bigotism și totalitarism. Văd chiar cum apologeții unui model atacă alte modele, pe ideea că iată ce se întâmplă cu ”ăilalți”, concluzia fiind, desigur, ”tot al meu e cel mai bun!”.
Întotdeauna am susținut diversitatea de modele și am distribuit idei despre cum se poate face educație ”altfel” decât la noi. Scopul prezentării a ceea ce eu am considerat a fi bune practici nu a fost, nu este și nu va fi (am spus asta de nenumărate ori) transplantarea sistemului respectiv de învățământ la noi, dintr-un motiv foarte simplu: indiferent de model, cred că nu ne va fi mai bine dacă vom înlocui un model totalitar de învățământ cu alt model, conceput la fel de totalitar.
Și cum e la modă ”modelul finlandez” (toată lumea cade pe spate când aude de el) – haideți să facem o analiză a acestuia, dar luând în considerare faptul că practicile educaționale (foarte interesante și eficiente, de altfel) au un fundament cultural de care apologeții fac abstracție. Nu spun, Doamne ferește, că ceea ce fac finlandezii nu este bine, ci doar că ei fac bine ceea ce fac - dar în contextul lor cultural, pentru că sunt finlandezi și trăiesc în Finlanda. Pentru aceasta, folosesc modelul de analiză culturala al lui Geert Hofstede (iar analiza comparativă este preluată de pe https://www.hofstede-insights.com/). Nu e singurul model. Desigur, nu este perfect. Dar e printre puținele care permit o analiză comparativă la nivel de cultură națională și are aplicații practice (în școală, în afaceri, turism etc.).
Ce diferențe vedem (astfel de analize se pot face și cu alte idei și modele venite de aiurea):
Finlandezii au o ”distanță mică față de putere” (”Power distance”: atitudinea față de distribuția puterii – egală/inegală). Deci, la ei, autoritatea și puterea sunt mult mai egal distribuite decât la noi. Aceasta înseamnă că ierarhiile sunt mai ”plate” (cu mai puține niveluri ierarhice) și pot avea chiar un caracter informal (pot da și exemple în acest sens). Totodată, finlandezii – inclusiv profesorii – nu așteaptă ca șefii (directori, inspectori și alte surse de autoritate – cum ar fi, de exemplu, cărțile de pedagogie) să le spună ce să facă: ei sunt cultural încurajați, de mici, în familie și în școală, să ia decizii. Ca urmare, e în firea lucrurilor, cu sau fără reformă, ca fiecare școală și fiecare profesor să decidă cum să adapteze cerințele generale la specificul local. Acesta este un motiv cultural pentru care, la ei, curriculumul național este infinit mai puțin restrictiv – neexistând, de exemplu, noțiunea de ”plan cadru” – și mult mai simplu decât la noi.
La noi, în schimb, toată lumea așteaptă să se schimbe întâi legea educației pentru a schimba practicile educaționale - ceea ce nu se va întâmpla prea curând: structura pe discipline a curriculumului (inclusiv ordinea lor în catalog și în carnetul de note) este aproape aceeași (și reglementată la nivel național) ca acum 50 de ani. În plus, văd că mai toată lumea este mulțumită cu metodologiile kilometrice și cu procedurile (singurele lucruri care văd că interesează din tot ce înseamnă asigurarea calității) emise de la un centru oarecare. Un alt exemplu: toți reporterii vor chiar declarația ministrului când se strică buda într-o școală rurală sau când un elev sau un profesor oarecare dintr-o școală oarecare a făcut cine știe ce boacănă.
La această autonomie incomparabil mai mare a profesorului finlandez în decizia de la clasă contribuie și nivelul mai mare de individualism ( = așteptarea ca oamenii să se ocupe de ei și de familie), în timp ce la noi există o tendință spre colectivism ( = supunere la norma unui grup mai mare / comunității). Este motivul pentru care ne luăm unii după alții – de exemplu, copiind de la alții documente, lucrări, intenții de vot, interioare de casă, alegerea școlii sau a profesorului, lecturi și muzică etc., considerând că acea alegere reprezintă ”norma de grup”, deci când ”așa se face la noi”.
Finlandezii au, de asemenea, o cultură mai feminină ( = orientată mai mult spre cooperare decât spre competiție și, în același timp, cu o sensibilitate mai pronunțată la nevoile altora) ceea ce duce la un nivel înalt de solidaritate (pe care o poate constata oricine merge acolo). Noi avem o cultură mai masculină, mai ”macho” – de unde și opțiunea fermă, la nivel de sistem, pentru olimpiade, concursuri și alte competiții individuale, desigur, însoțite de clasamentele respective (lucru pe care nu îl vom găsi în Finlanda unde, din câte știu eu, cel puțin pentru învățământul profesional, sunt promovate competițiile între echipe și între școli).
Finlandezii au un nivel mai mic de evitare a incertitudinii (= mai deschiși la schimbare și la ambiguitate) în timp ce noi avem un scor mare (90 din 100) fiind mai ostili la tot ce e diferit, de aici rezultând și atitudinea față de minorități, preferința clară pentru stabilitatea locului de muncă și, în general, pentru ”stabilitatea de sistem”. Acestă trăsătură culturală, alături de distanța mare față de putere, explică faptul că avem aceeași structură disciplinară și foarte puține schimbări la nivel de sistem, în ultimii 50 de ani (inclusiv în structura examenelor – propunerile de modificare radicală fiind ejectate prompt de sistem).
Ambele societăți au scoruri relativ mici la ”orientarea pe termen lung” preferând tradiția pragmatismului. De exemplu, în Finlanda, învățarea limbilor străine nu prea are succes. Ca urmare, unul dintre guverne chiar și-a propus, ca scop de politici publice, deschiderea societății finlandeze la influențele străine – inclusiv prin creșterea imigrației, promovarea stagiilor în străinătate și învățarea limbilor străine. Și la noi tendințele sunt tot de închidere, dar sunt susținute de politici publice. Deci nu această trăsătură explică diferențele, ci modul de reacție la nivel de politici publice.
În sfârșit, nivelul de indulgența ( = libertatea și bucuria de a trăi sunt recunoscute și gratificate social) este mai mare, la noi norma socială fiind de reținere și de normare mai strictă a comportamentelor individuale (inclusiv a vieții personale).
La ce ne folosește o astfel de analiză? Într-un fel gândești o reglementare acolo unde oamenii au autonomie, construită cultural, și altfel într-o cultură în care șefilor le este atribuită automat o valoare umană mai mare (înainte de a comenta așteptăm cuvântul de la ”prezidiu”) și în care așteptăm confirmarea grupului / colegilor pentru orice decizie luată. Din acest motiv, de exemplu, la ei, controlul ierarhic de tip ”inspecție” este inutil, în timp ce la noi este, uneori, din păcate, chiar necesar. Tot din acest motiv, la noi, este mai greu să gândești critic și, mai ales, să-ți afirmi public ideile critice, pentru că orice idee diferită de a șefilor și/sau a grupului este tratată ca ”indisciplină”, ”atac la persoană”, ”atac la neam și la tradiție”, ”revoltă”, ”nesupunere” etc.
Ceea ce susțin este diversitatea de modele: modelul este ca să te inspire, nu să-l copiezi. Sunt de acord cu toate modelele, dar cu o precauție elementară (suplimentară): să analizăm dacă sunt aplicabile în contextul nostru cultural și, dacă atunci când constatăm că își au originea în contexte culturale foarte diferite, să vedem cum le putem adapta la cultura noastră. Este bine să învățăm de la alții, dar s-o facem cu ochii larg deschiși și critic.
De exemplu, pornind de la scorul mare de la ”evitarea incertitudinii”, cred că, până acum, nu am avut reforme reale în educație, ci doar schimbări și schimbări ale schimbărilor. Ele au afectat practicile educaționale în foarte mică măsură, tocmai pentru că respectivele schimbări nu au avut timpul necesar și nici sprijinul suplimentar necesar pentru a avea vreun impact la nivelul culturii profesionale.
La fel, pe baza scorului mare la distanța față de putere și a orientării spre colectivism, reformele de tip ”top-down” pot avea relativ repede succes, dar numai dacă sunt susținute de colectivități de practică și de ”campioni” recunoscuți (lideri de opinie). Acesta este și motivul pentru care consider (v. primele postări de pe blog) că o reformă reală în educație trebuie concepută și realizată ca schimbare culturală.
Mai mult, pentru a contracara tendința spre modelul unic, prima reformă ar trebui să fie, în opinia mea, acceptarea pluralității modelelor de educație și renunțarea explicită, inclusiv la nivel de politici publice (”la centru”, pentru a da tonul), la ideea de model educațional unic. Este motivul pentru care consider foarte importante școlile pilot, prin care să fie evaluate, în condiții de siguranță pentru beneficiari, diferite alternative (cât mai multe alternative), urmând a fi preluate cele cu rezultate mai bune în contextul nostru economic, social, cultural etc. (v. http://www.caliedu.ro/?page_id=700).
În sfârșit, cred că aveam prea puține inițiative de ”altceva” pentru ca promotorii lor să înceapă să le atace pe celelalte. Visul meu este o ”simfonie” a modelelor alternative, bazate nu pe ideea că ”a mea e mai mare și numai eu am dreptate”, ci pe conceptul ”solomonic”: și tu ai dreptate, și tu ai dreptate, și tu ai dreptate... Dar e doar un vis.
