Programele politice pe educație și administrație publică. Episodul 2: rămâne cum am stabilit

Pentru că mi-am luat câteva zile de concediu (și oricum am promis), mi-am făcut timp să analizez programele politice și electorale ale ”catindaților” la președinție - cu aplecare pe domeniile educație și administrație publică. Azi: Programul USR (adică al d-lui Barna).

În primul rând, programul nu este unul pentru un președinte. Chiar dacă se vorbește de schimbarea rolului și atribuțiilor președintelui, ceea ce se propune ține, în proporție de 90%, de Parlament și de Guvern. Deci, este un program de guvernare, care a fost gândit, probabil, să fundamenteze alegerile prezidențiale, locale și parlamentare. Dar, având în vedere și declarațiile d-lui Barna, cum că, dacă era dânsul președinte, nu ar fi existat ”cazul Caracal” (nici alte nenorociri), mă cam ia cu frig... 

În al doilea rând: afirmația introductivă, definitorie (”În perioada interbelică, România a dat Europei cele mai numeroase personalități, iar acest lucru s-a întâmplat în primul rând pentru că oamenii de stat de atunci au înțeles că fără educație nu se poate”) este o interpretare foarte personală a societății Românești în perioada interbelică, atunci când, să nu uităm, înregistram cel mai mare procent de analfabeți din Europa. Iar faptul că, în tot programul de educație, nu se referă deloc, dar deloc, la problema analfabetismului (clasic și funcțional), mă face să cred că d-lui Barna i se pare ”cool” să conducă o țară de analfabeți, din care să răsară, ici și colo, ceva ”personalități”. Sigur, analfabeții sunt mai ușor de condus și înghit mai ușor, necritic, gogoșile despre oamenii noi în politică și despre politicile noi care ne vor turna lapte și miere în gălețile pe care musai va trebui să ni le cumpărăm în acest scop (mulțumesc, Florin, pentru alegorie). 

Trecând la conținutul programului, trebuie spus, de la bun început, că are multe elemente (dar și hibe) comune cu programul PLUS, deja analizat (v. http://deceeducatia.blogspot.com/2019/10/programele-politice-pe-educatie-si.html): 

• Conține aproape numai bla-bla-uri, fără să fie clar CUM ANUME are de gând președintele (sau oricine altcineva) să pună în operă ideile prezentate. Acum apreciez mai mult programul PLUS, deoarece programul d-lui Barna este mult mai general, mai vag, mai habarnist și mai plin de locuri comune.
• Punerea în practică a multor idei ar presupune schimbări legislative majore, care nu s-au mai văzut, în România, din perioada 1989-1991 încoace (începând cu modificări ale Constituției, inclusiv în privința mecanismelor de ”cheks and balances” pe care se a fost construită legea fundamentală).
• Ideea centrală este tot cea a ”grelei moșteniri”, comună tuturor guvernărilor post-decembriste: ”guvernările anterioare = rele; noi = buni”. Ideea va înscrie o eventuală guvernare a USR în exact aceeași filosofie a guvernării de tip Meșterul Manole (doar partea care povestește cum se dărâmă noaptea ce se construiește ziua, pentru că ideea sacrificiul este, oricum, străină tuturor guvernărilor din România ultimei jumătăți de secol). 

Capitolul 1. Despre educație 

1. La diagnoză, autorii și-au făcut, parțial, lecțiile: se citează din studiile UNICEF (”Costul investiției insuficiente în educație” - de care sunt mândru, în calitate de coautor - și studiile despre copiii din afara școlii). Mă intrigă, însă, absența documentelor diagnostice și a politicilor (analizele și recomandările de țară, în special), realizate de instituțiile Uniunii Europene. 

2. Programul promite 6% pentru educație – frumos, dar banal: TOATE programele politice, absolut toate, au promis acest lucru. Oare chiar atât de proști să fim să înghițim, a nu știu câta oară, aceeași minciună gogonată? Oare economiștii USR (în frunte cu dl. Năsui) nu i-au spus d-lui Barna că nu are cum să crească, în 4 ani de mandat, procentul din PIB alocat educației de la 3 la 6% (studiul UNICEF, citat, dar uitat imediat, propune o perioadă de 10 ani în care să se ajungă la această țintă)? Poate discutăm cu economiști diferiți: cei cu care am discutat eu mi-au spus că o creștere anuală de 0.3% pe an este la limita hiper-optimistă a fezabilului - și numai dacă este combinată cu o creștere economică susținută. Mai mult, în ultimul timp, în contextul deficitului în  creștere al bugetului de pensii, se pare că nici o creștere anuală de 0,3% din PIB nu mai este realista. Chiar dacă s-ar reduce cu 50% cheltuielile cu salariile bugetarilor (ceea ce, pe termen scurt, este fie aberant, fie utopic - depinde dacă iei în serios sau nu această promisiune), ar fi, poate, bani suficienți să dublezi bugetul educației, dar nu pentru restul programul USR (sănătate, infrastructură etc).

În acest procent, de 6%, sunt băgate, de-a valma, cheltuielile cu salariile (”Creșterea prestigiului profesiei didactice și promovarea continuă a carierei pedagogice, inclusiv printr-o remunerare corespunzătoare: vom crește salariile educatorilor și profesorilor din ciclurile ante-preșcolar, preșcolar, primar, gimnazial și liceal. Dacă vrem învățământ de calitate atunci trebuie să fim pregătiți în viitorul apropiat să ne plătim profesorii așa cum plătim medicii sau magistrații” și ”atragerea cadrelor didactice către zonele geografice cu deficit de profesori”), cheltuielile cu dezvoltarea profesională (”Alocăm fonduri speciale pentru formarea profesională inițială și continuă a personalului din învățământ”) și investițiile în infrastructură (”Investim în infrastructură educațională critică (clădiri, laboratoare, biblioteci, cămine, cantine), dar și resurse educaționale precum materiale didactice, infrastructură digitală”). Aici, văd o scăpare sau o mică păcăleală: investițiile în infrastructura educațională ar fi socotite ce două ori (o dată la cei 6% pentru educație, a doua oară ca o sporire a sumei alocate, de la buget, pentru investiții).

Paragraful se încheie, apoteotic, cu ”revizuim mecanismul finanțării per elev, astfel încât o pondere mai mare să revină echipamentelor și materialelor didactice pentru activități școlare și extracurricular”. Deci: mărim salariile ”fără număr” și, în același timp, creștem ponderea cheltuielilor nesalariale? Uau! Ce de bani – dar, de unde? Poate, cum s-a mai propus, dăm afară profesori ca să mărim salariile la cei care rămân și dăm ”bani noi” pentru cheltuielile nesalariale. Nu e deloc clar...

3. Este, fără nicio îndoială, nevoie de politici publice care să stimuleze accesul și participarea la educație și chiar aștept, de foarte mult timp, măsuri concrete în acest sens. Dar programul USR merge, ”în concret”, tot cu măsuri de natură socială, deja aplicate (”masa caldă în școli, transport sigur până la școală și înapoi, vouchere de grădiniță”). Dincolo de faptul că nu se precizează sursele de finanțare (again!), nu apare nimic nou, dimpotrivă: sunt continuate politici sociale, sperându-se (fără nicio evaluare de impact) că vor duce la îmbunătățirea rezultatelor ... educaționale.  În acest context, reamintesc și faptul că măsurile de tip ”conditional cash transfer” (de exemplu, tichetele de grădiniță) nu duc la îmbunătățirea calității educației, iar îmbunătățirea participării se obține doar atâta timp cât ține și finanțarea. În plus, aceste măsuri accentuează dependența asistatului (”să ni se dea”). Nici la noi programul cu tichetele de grădiniță nu a mers cum se sconta: dincolo de eșecul numeric (puțini copiii dintre cei care ar fi avut dreptul să beneficieze, au și beneficiat de ajutor), nu există niciun fel de dovadă privind îmbunătățirea participării la școală (învățământul primar) pentru copiii care au beneficiat de tichete la grădiniță (față de cei care nu au beneficiat). Deci, menținerea sau renunțarea la o politică publică ar trebui să se facă pe baza unei evaluări, nu pe baza principiului ”așa vreau eu / așa vrea partidul, deci așa facem” – principiu fundamental, de altfel, al tuturor guvernărilor de până acum. 

Iar când se ajunge la propuneri de natură educațională – se pierde orice concretețe: ”încurajarea și recunoașterea profesorilor care obțin rezultate semnificative, nu doar la olimpiade, dar și prin reducerea absenteismului și a abandonului școlar, îmbunătățirea rezultatelor învățării, incluziunea cu succes a elevilor cu Cerințe Educaționale Speciale (CES), etc.” – deci, formulări pe care le găsim în mai toate programele și discursurile oficiale ale ultimelor decenii. 

4. Am fost foarte curios să văd ce se înțelege, în program, prin ”educație de calitate”. Ca răspuns, un citat ceva mai lung: ”Dar avem și o nevoie acută de calitate în educație la toate nivelurile. Care înseamnă profesori bine pregătiți, cu prestigiu, dezvoltarea de competențe ale copiilor și tinerilor adaptate la nevoile reale ale societății actuale și adaptarea educației la cerințele specifice ale elevilor, cu eliminarea uniformizării care nu creează altceva decât mediocritate. Pentru a avea profesori bine pregătiți, este necesară atragerea celor mai buni tineri către o carieră didactică, pregătirea lor inițială de calitate, precum și formarea continuă a tuturor cadrelor didactice din sistem” – de acord cu afirmațiile, la nivel de principiu, dar, fiind vorba de un program POLITIC, mă aștept și la explicații privind modul concret în care aceste principii frumoase devin politici publice și programe. Deci, până nu văd programe concrete, eu sunt Toma Necredinciosul și suflu în ... orice program politic sau de guvernare.

Mai departe.”Calitate înseamnă și deschiderea către concurență în sistemul de învățământ. Educația este prea importantă pentru a fi organizată sub forma unui monopol: părinții trebuie să aibă dreptul să aleagă școala copiilor lor. Simultan, este nevoie de reforma profundă a modului în care se face astăzi evaluarea calității serviciilor de educație”. Aici sunt niște afirmații care trebuie, un pic, discutate: 

• Concurența: reamintesc că educația, ca serviciu public, care își are sursa într-un drept constituțional fundamental, nu trebuie accesat pe baze concurențiale, ci prin acces liber al cetățenilor. Deci, din această perspectivă, problema este asigurarea accesului echitabil la o educație de calitate și nu la adâncirea segregării existente între școlile care se adresează cetățenilor bogați și educați (competitive) și școlile care se adresează cetățenilor săraci și needucați. Chiar sunt curios cum se va asigura concurența în localitățile rurale sărace, unde există o singură unitate de învățământ. Înființăm alta, privată? De unde bani? Din taxe? Să fim serioși! Cum asigurăm calitatea și echitatea educației oferite de noua școală?
• În toată lumea rolul statului este din ce în ce mai mare - nu neapărat în furnizarea educației, cât, mai ales, în controlul furnizării acestei. Până și în raiul educațional libertarian care era, până mai deunăzi, SUA, statele (nu administrația federală) întăresc controlul și introduc noi reguli de funcționare, inclusiv pentru școlile private (mai ales în contextul scandalurilor, din ce în ce mai numeroase, privind ”charter schools” - adică școli administrate privat dar finanțate public). Deci, nu dereglementarea este soluția, ci o reglementare de alt tip (am mai scris, nu reiau). 
• Alegerea de către părinți a școlii: de acord, până la un punct, dar cu ”cenzura” statului în numele interesului superior al copilului. De exemplu, nu este în interesul copilului opțiunea părintelui pentru școli segregate, care devin și supra-aglomerate (trei schimburi, spații improvizate, ore de 40-45 de minute etc.). Deci, dl. Barna susține că aceste școli de fițe supraaglomerate sunt un model de calitate? Hmmm... 
• ”Reforma profundă a modului în care se face astăzi evaluarea calității serviciilor de educație” – perfect de acord. Dar aici (ca, de altfel, și în cazul altor măsuri ”revoluționare”) nu trebuie inventată apa caldă (sau, cum spune prietena Paloma, ”ața de tăiat mămăliga”), ci trebuie aplicate recomandări reieșite din studii și evaluări ale sistemului educațional românesc. Dacă nu avem încredere în experții locali (și e clar, USR nu are), să ne uităm, măcar, la studiile făcute de experți internaționali – de la Comisia Europeană, OECD, UNICEF, Banca Mondială). În acest sens, iată ce recomandă, în privința evaluării serviciilor educaționale oferite de școli, raportul OECD privind evaluarea în România (https://www.edu.ro/sites/default/files/Studiu_OECD.pdf), ca explicație la recomandarea generală ”Revizuirea mandatelor organismelor de evaluare externă pentru a reduce suprapunerile și a asigura că fiecare organizație îndeplinește rolul pentru care deține competențe”. Se propune (Recomandarea 4.1.2): ”ARACIP ar trebui desemnat principalul evaluator extern al unităților de învățământ, având în vedere independența și expertiza sa în domeniul evaluării școlare interne și externe”. La aspectul 4.2. : Utilizarea rezultatelor evaluării în sensul susținerii mai eficiente a îmbunătățirii calității școlilor, se recomandă: ”România ar trebui să stabilească proceduri de monitorizare astfel încât ISJ-urile să acorde școlilor sprijin specific prompt pentru realizarea îmbunătățirilor pornind de la constatările evaluărilor externe efectuate de ARACIP” (Recomandarea 4.2.1.); ”Utilizarea, într-o mai mare măsură, a indicelui de eficiență al ARACIP în raportarea publică” (Recomandarea 4.2.3.). Sunt doar câteva dintre recomandările care, puse în practică, ar îmbunătăți considerabil, în opinia experților OECD, calitatea evaluării. Am selectat doar recomandările privind ARACIP, tocmai pentru că USR, cu diferite prilejuri, arată ”ură și părtinire” atunci când vorbește de ARACIP - cu originea nu în studii, rapoarte, analize făcute de experți, ci în opinii personale ale diverșilor lideri sau ale echipei care scrie diferite documente sau în diverse interese personale, de grup sau politice, de partid. 

5. Descentralizarea și depolitizarea au fost promise de fiecare guvernare. În acest sens, văzând cum au fost puse în aplicare, în ultimii 25 de ani, cele două principii (descentralizarea - către primarii noștri - și depolitizarea - prin înlocuirea politrucilor lor cu politrucii noștri) mi-am cam pierdut orice speranță. Pe scurt, aș pune cam aceleași întrebări pe care le-am adresat și autorilor programului PLUS (în privința așa-zisului mecanism de guvernanță intitulat ”Școala autonomă”), cu aceeași remarcă privind necunoașterea înțelesului termenului de ”descentralizare”. 

Deci, voi comenta doar afirmația că ”Puterea de decizie în școli trebuie să fie a celor care sunt cei mai apropiați de copii: profesorii și părinții”. Haideți să ne gândim puțin și să analizăm ce spun părinții și profesorii pe diferite site-uri sau pe Facebook, să comparăm cele zise cu statutul serviciului public de educație și apoi mai vorbim... 

La fel, în privința rolului inspectoratelor școlare, ca nivel intermediar de decizia și care, cu o structură și o funcționare revizuite, ar putea contribui la îmbunătățirea rezultatelor (v. și același raport OECD plus multe alte studii internaționale – inclusiv de la fosta firmă a d-lui Caramitru, McKinsey: https://www.mckinsey.com/industries/social-sector/our-insights/how-the-worlds-most-improved-school-systems-keep-getting-better). 

Descentralizarea (de fapt, deconcentrarea) vizată, prin eliminarea completă a Inspectoratelor și prin ”devoluția” atribuțiilor lor către școală, ar însemna, în opinia mea, aruncarea în haos a sistemului, cu consecințe dramatice asupra calității și echității furnizării serviciilor educaționale: 

• Mecanismul de guvernanță construit pe o reprezentare paritară a părinților și profesorilor (așa am înțeles eu că se urmărește), nu ar fi functional, mai ales în lipsa reprezentării autorităților locale. În general, nu prea am văzut, în acest program, multe referiri la administrația locală.  
• Școlile nu au, nici acum, capacitatea administrativă și managerială pentru managementul financiar și managementul resurselor umane (nici personalul necesar, nici competențe manageriale). Crede cineva că găsim directori ”brici” (managerial) în toate cele 7000 de școli din România? Îi aducem pe bani grei din economie? Au încercat și alții, dar au eșuat. În plus, pentru a realiza un management performant în condiții de descentralizare, școlile vor avea nevoie de o creștere substanțială a personalului nedidactic: sunt școli fără secretariat sau cu 1/2 secretară, fără administrator, fără contabilitate - nu mai spun de jurist, specialist în achiziții (o școală autonomă face și achiziții, nu-i așa?) etc. Una peste alta, autonomizarea școlii va costa mulți bani. Deci, o parte din creșterile de alocări bugetare (vom avea 6%, nu-i așa?) se vor duce nu spre îmbunătățirea propriu-zisă a activității de la clasă, ci la finanțarea costurilor administrative legate de funcționarea școlii. 
• Monitorizarea serviciilor educaționale, pe baza principiului interesului superior al copilului, va fi imposibilă: cum va putea un minister (oricum slăbit prin ”reforma administrativă” sugerată în diverse luări de poziție) să coordoneze și să monitorizeze cele 7000 de școli publice și private, să asigure respectarea dreptului la educație al copiilor, să gestioneze plângerile și sesizările beneficiarilor, să prevină frauda, comportamentele neetice (meditații cu elevii proprii, pe bani, de exemplu) și chiar relele tratamente aplicate minorilor sau cazurile de violență? Creștem efectivele poliției? Facem secții de poliție în școli (ca în SUA)? Sau nu ne mai pasă de școlile publice întrucât copiii noștri învață în școli private?

Mai mult decât atât, la un seminar regional despre descentralizarea în S-E Europei, din 2001, s-au analizat tendințele și experiențele din domeniu. S-a constatat, de exemplu, că: 

• O descentralizare brutala și rapida (cum s-a întâmplat în Ungaria, în anii ’90), a dus la o creștere rapidă a inechității în furnizarea serviciilor educaționale. 
• Nu poți descentraliza cu succes în absența unei culturi a autonomiei și a negocierii locale în folosul cetățeanului – este o tară comună, a tuturor fostelor state comuniste. 
• Descentralizarea, în sine, poate costa, cel puțin în primii ani, mai mult decât funcționarea într-un sistem centralizat (cazul UK, în anii ’80 și ’90 - și se pare că va fi la fel și la noi - v. mai sus). 

Deci, pentru a descentraliza îți trebuie o capacitate instituțională sporită, atât la nivel central, cât și la nivel local. O avem? În acest sens recomand conducerii USR capitolul pe care l-am scris, acum 10 ani, despre descentralizare, într-o lucrare colectivă (“Managementul în contextul descentralizării” se numea capitolul, iar lucrarea era Patru exerciții de politică educațională (Coord. Alexandru. Crişan). Bucureşti: Editura Educaţia 2000+ / Humanitas Educaţional, 2006). Oricum nu s-au schimbat (în bine) foarte multe de atunci.

6. ”Școala mai sigură și mai sănătoasă” este o altă promisiune omniprezentă, sub diferite forme și formulări, în mai toate programele politice. Dar, așa cum am mai spus, este nevoie, mai curând, de o compatibilizare a legislației, de derogări și de planuri individuale de conformare, de măsuri speciale pentru școlile care funcționează în clădiri de patrimoniu etc. etc. – deci problemele sunt de natură administrativă și legislativă. La care se adaugă și problemele financiare (v. postarea despre programul PLUS).

Pe scurt, pe lângă schimbarea / adaptarea legislației, ar fi nevoie de un plan de investiții pe termen lung sau foarte lung, având în vedere și evoluțiile demografice: acolo unde, în 5-10 ani, nu vor mai fi copiii – se poate recurge și la soluții temporare (de tip container) inclusiv pentru grupurile sanitare. Am văzut toalete în containere sau pe roți, care arată infinit mai bine decât toaletele din majoritatea școlilor din mediul rural. 

7. În privința ”educației pentru sănătate” – același bla-bla, nu repet – v. analiza programului PLUS. 

Capitolul 2. Despre administrația publică

Reforma administrației publice lipsește din programul d-lui Barna. Se vorbește despre un stat suplu, dar mai nimic despre administrația publică locală care, conform doctrinei liberale, ar fi trebuit să aibă atribuții sporite. Probabil că USR vrea să ne surprindă cu un model de descentralizare. Dar, până nu avem ceva concret, chiar nu știm care a fi rolul administrației publice locale în statul descentralizat visat de dl. Barna. Probabil niciunul.

În schimb, dl. Barna vrea modificarea Constituției, cu schimbarea atribuțiilor Președintelui și Parlamentului - pe baza rezultatelor diverselor consultări publice - ceea ce  nu e rău, în principiu. Dar nu știm spre ce tip de stat ar dori dl. Barna să îndrepte România. Se pare că preferă, ca tip de stat, Republica Prezidențială. Sau, poate monarhia absolută (”Că dacă eram eu președinte...”). 

În treacăt, despre alte domenii de interes: 

• Programul social este cel mai subțire – doar vorbe frumoase: să nu mai taxăm sărăcia, să echilibrăm relațiile de gen și alte bomboane – nimic concret. 
• Va fi redusă povara fiscale. Adică? Pentru cine? Pentru salariați sau pentru patroni? Pentru cei cu venituri mici sau pentru cei cu venituri mari? Avem nevoie de clarificări.

Ca urmare, nu pot să nu mă întreb, a  nu știu câta oară: de unde va lua Guvernul USR bani pentru marile schimbări din educație preconizate care, toate, implică mari cheltuieli? Din cei 6% din PIB pentru educație, care, probabil, vor veni din ”optimizarea” aparatului statului – adică din concedierea bugetarilor.

Dar, stai – profesorii sunt cei mai numeroși bugetari (după cei din administrația publică) – și avem deficit de personal în educație. De exemplu, ar trebui cel puțin dublat numărul consilierilor (norma legală este de 1 la 800 de elevi, dar în București avem 1 la peste 1000 de elevi și mi s-a spus, de curând, că în Constanța această proporție ar fi de 1 la peste 2000 de elevi. Din sănătate? Nici vorbă: oricum avem cel mai mic număr de medici raportat la populație. Din poliție sau armată? Nu cred. Din SRI? Ce m-aș bucura... Am mai întrebat, și cu alt prilej (2 postări pe 22 august, pe pagina mea de FB): de unde se vor face aceste reduceri? Și, ca să previn orice discuție: bugetul ARACIP reprezintă cam 0.0001% din bugetul educației... Așa că desființarea ARACIP ar rezolva toate, dar absolut toate problemele educației... 

În concluzie: încă un program, încă o dezamăgire. Încă o dată, lumea începe și se termină cu noi și cu ideile noastre. Dar mai e loc: aștept cu interes și celelalte programele electorale. 

Programele politice pe educație și administrație publică. Episodul 1: primul program, primele întrebări

M-am săturat de programe politice și de guvernare care nu spun nimic, făcute doar să dea bine la presă și electori, de tip ”pom de Crăciun” – cu luminițe multe-multe și sclipici, cu podoabe frumoase, dar goale pe dinăuntru. Nu știu niciun program electoral, în ultimii 30 de ani, devenit program de guvernare, care să se fi realizat în proporție de măcar 25%. Mai mult, majoritatea obiectivelor de politici publice au fost astfel formulate, încât nici nu ai cum, practic, evalua realizarea lor. Parcă și planurile cincinale din comunism erau mai clare... 

Așa cum am făcut și în ciclul electoral anterior, mă uit pe programele electorale în domeniul educației. În plus, întrucât sunt tot mai interesat de nivelul politicilor publice, mă uit și pe modul în care se preconizează (dacă se preconizează) reforma administrației publice. În ultimii 10 ani au existat multe proiecte de reformă în acest sens (inclusiv pe mulți bani europeni), unele chiar promițătoare, dar care, la prima schimbare de guvern, au dispărut în neant. Normal – erau alți flămânzi de bani publici (inclusiv europeni) și au apărut alte inițiative – multe repetând ce s-a mai făcut, dar pe bani noi.

Revenind: programul de la PLUS este primul apărut și, din acest motiv (nu am altul, să fie clar), l-am luat la puricat. 

Capitolul 1: Despre educație 

Ca o primă constatare (valabilă și pentru programul de guvernare în derulare, să fiu bine înțeles): predomină obiective foarte generale, intenții vagi, care apar, sub diferite forme, în mai toate programele de guvernare ale ultimelor decenii. Pe scurt, declarații de intenții (lăudabile în esența lor) și promisiuni de tipul ”va fi mai bine cu noi - nu știm ce-o să facem și cum o să facem -, dar credeți-ne pe cuvânt!” Ca urmare, iată ce i-aș întreba pe autorii acestui program despre modul concret de realizare a fiecărei măsuri considerate urgente (adică, realizabile pe termen scurt): 

• ”Intervenția de urgență asupra tuturor școlilor care funcționează în spații neconforme din punct de vedere sanitar sau al siguranței la incendiu și cutremur”. Foarte frumos! Dar, având în vedere că problemele de infrastructură - inclusiv asigurarea siguranței și a sănătății în spațiile școlare - sunt treaba primăriilor, nu e clar nici de unde se vor lua fondurile necesare și nici cum anume se va face acest lucru: un nou PNDL (3, 4, 5...) pentru primari? Cum ne asigurăm că banii vor fi folosiți pentru a reabilita exact spațiile școlare care au nevoie de reabilitare sau pentru a construi spații școlare noi sigure? Un program pe fonduri europene? Insuficient – banii UE pentru infrastructura educației nu ajung nici pentru 25% din nevoi (vedeți, de exemplu, câți bani au fost alocați pe AXA 10 din POR 2014-2020 și ce s-a făcut cu ei). Oricum, problema nu este rezolvabilă pe termen scurt: nu știm nici câte astfel de spații ar trebui reabilitate (cifrele vehiculate nu se pupă) și, totodată, nu știm nici cum se vor rezolva problemele de legislație - de exemplu, cele care permit școlilor nesigure să funcționeze (primesc de la ISU negație - adică, ele nu ar avea nevoie de o astfel de autorizație) sau celor nesănătoase să primească autorizație sanitară pe baza ”asumării răspunderii”.
• ”Suplimentarea fondurilor pentru asigurarea transportului în siguranță pentru toți elevii aflați la distanță de unitățile de învățământ”. S-a făcut vreo analiză? O fi, oare, nevoie de alte microbuze? Din câte știu, problemele nu sunt la numărul de microbuze, ci la banii pentru șoferi, RCA, revizii, motorină, reparații. În plus, ce facem cu părinții care refuză transportul copiilor (indiferent de motiv)? Îi obligăm? Transportăm și copiii din ciclul primar și de grădiniță? Ne gândim să decontăm naveta elevilor? De unde luăm banii? 
• ”Dezvoltarea programului „Educație pentru sănătate” pe parcursul anilor de învățământ primar și Gimnazial”. Cum anume: băgăm încă o disciplină obligatorie (că opțională este, deja)? Cine o predă? Sau lucrăm transdisciplinar? Știu, oare, profesorii, să abordeze teme transdisciplinare? Mai facem un alt CRED pentru ”educația pentru sănătate”? Nu cumva, și aici este nevoie de un program pe termen lung, nu de o abordare pompieristică? 
• ”Reluarea concursurilor naționale pentru directorii de școli și licee începute în guvernarea tehnocrată, în 2016, pe criterii de merit și competență” Foarte frumos. Dar, cum definim meritul? Dar competența? Există date (eu nu știu să fie) care arată că acel concurs din 2016 a adus vreo îmbunătățire a rezultatelor în școlile respective? A, uitasem: nu a fost vorba, în 2016, de vreun angajament în privința rezultatelor, ci de o măsurare a cunoștințelor de legislație, de o evaluare a unor abilități nocognitive cu un chestionar neetalonat și nevalidat, la care s-a adăugat trecerea candidaților printr-un interviu (cu rezultate, pentru unii, cel puțin ciudate: nota 2 la interviu, nota 10 la celelalte probe). Nu cumva ar fi mai bine să ne concentrăm mai mult pe rezultatele candidaților (anterioare sau proiectate credibil) privind participarea școlară + rezultatele învățării + starea de bine din școală? Am ars etape, dar am neglijat fundația: avem, deja, o inflație de programe minunate de leadership, dar fără să avem la bază competențe manageriale minime (de exemplu, capacitatea de a formula obiective de dezvoltare SMART, de a le realiza și de a le evalua). 
• ”Reorganizarea inspectoratelor școlare și eliminarea factorului politic din ocuparea funcțiilor de conducere din inspectorate”. Foarte frumos, din nou. Dar, repet: înlocuim inspectorii existenți cu alții de la partidul nostru – desigur, competenți și nepolitizați - sau facem un nou concurs - transparent, pe bază de merit etc.? Dăm afară un inspector bun (că sigur nu sunt toți politruci și lichele), doar pentru că a semnat pentru ”ăilalți” sau a fost pus de ”ăilalți”? Pornind de la cercetările care arată că existența unui nivel intermediar de decizie (de tipul Inspectoratului) favorizează o implementare rapidă și eficientă a programelor de îmbunătățire a rezultatelor învățării, ce înseamnă reorganizare? Le schimbăm structura și funcționarea? Facem inspectorate regionale? Le desființăm? Cam greu - pentru asta e nevoie de schimbarea LEN. Și poți schimba, pe termen scurt, o lege organică, numai prin OUG. Deci, iar OUG-uri fără număr pe educație? 
• ”Implementarea mecanismului de guvernanță intitulat „Școala autonomă“ pentru unitățile școlare care îndeplinesc condițiile de competențe și resurse la nivel local, cu descentralizarea următoarelor funcții: angajarea resursei umane și evaluarea cadrelor didactice; acordarea gradației de merit/salariu de merit/stimulente materiale, gestionarea fondurilor financiare, numirea managerului de instituție” – Oau! Școala autonomă - un ”wet dream” pentru orice director de școală. Dar s-a mai încercat: acum 20 de ani, prima dată, și acum 10 ani, a doua oară. Autonomie - față de cine? Față de Minister și Inspectorate? Față de autoritatea publică locală? Față de părinți și elevi? Față de oricine, adică stat în stat? Nu înțeleg... Remarc, doar, că autorii nu înțeleg ce înseamnă ”descentralizare”: conform definițiilor acceptate, descentralizare înseamnă nu autonomizarea școlii, ci înlocuirea dependenței față de autoritatea centrală de tip ”Minister”, cu dependența față de autoritatea publică locală. Termenul corect ar fi ”deconcentrare”: atribuții ale Ministerului și/sau ale Inspectoratelor, care vor fi alocate școlii. Vor mai exista ”titulari” în școlile intrate în program? Ce facem cu autoritățile locale – legitimate prin alegerea lor directă de către cetățeni -, cum ”partajăm” atribuțiile? Sau nu vom mai avea atribuții partajate, ci doar exclusive? Ce zic asociațiile autorităților administrației publice locale? Sunt de acord să li se ia / dea atribuții? Au autorii cea mai mică idee privind capitolele de legislație care vor trebui schimbate în acest sens? De exemplu, cum anume ar trebui schimbată, pe termen scurt, legislația financiară și LEN (deci, legi organice) pentru ca o școală să aibă, efectiv, autonomie? Prin OUG? Iar OUG?
• ”Demararea unui program național de formare continuă a cadrelor didactice pentru învățământul preuniversitar prin pregătirea a peste 10000 de formatori”. În primul rând, 10.000 de formatori, pentru ce? Așa, în general, buni la toate, sau pe anumite teme prioritare? Care ar fi ele? În al doilea rând, ca program ”urgent”, mi se pare irealizabil, de-ar fi să ne gândim numai la partea logistică: cei 10.000 de ”campioni ai reformei” ar trebui, întâi, identificați (deci, ai nevoie de criterii, proceduri, timp, bani...). Apoi, ar trebui formați (10.000 persoane = 400 de grupe a 25 de persoane, care au nevoie, să zicem, de 120 de ore de formare = 20 zile / căciulă, cu 400 de locații pentru formare și 400 de formatori pe care îi luăm de unde?). O zi de formare costă între 10 și 30 de EUR / persoană – depinde dacă plătești sau nu casă și masă, dacă decontezi sau nu transportul - pe lângă formatori, materiale, sală, echipamente. Deci, un astfel de program ar costa undeva între 2 și 5 mil. EUR. De unde vin acești bani? În plus, cele 20 de zile nu le poți pune decât în weekend (dacă nu se schimbă legislația – sau se schimbă? Prin OUG?). Unde le înghesui în anul școlar? Scoți din ”producție” cei 10.000 de campioni? Dacă da, cine îi va înlocui la clasă? Dacă nu, cum îi convingi să facă un efort considerabil în afara programului obișnuit? Sau aduci cei 10.000 de formatori din Vietnam sau China? 
• ”Demararea unui program național de reabilitare a statutului și a prestigiului cadrului didactic” – este măsura care îmi place cel mai mult: o declarație frumoasă, care nu angajează cu nimic în privința implementării. 
• ”Demararea unui proces de actualizare a programei educaționale” – altă declarație frumoasă și atât. Dar pe ce bază se face actualizarea? Nu ar fi mai bine să evaluăm, întâi, actualul curriculum, înainte de a-l schimba, având în vedere că efectele unei schimbări curriculare se văd abia după 12-15 ani?  Iar facem o schimbare de politici publice din burtă, fără evaluare?
• ”Temele de dezbatere” propuse (actualizarea curriculară și pregătirea profesorilor) s-au dezbătut și răs-dezbătut cu spume în ultimii ani. Ștergem cu buretele toate dezbaterile, inclusiv cele organizate sub egida programului ”România Educată” și o luăm de la capăt? Dacă da, Sisif era mic copil... Nu ar fi mai bine să folosim rezultatele dezbaterilor deja finalizate și să traducem propunerile deja existente (și care au obținut acceptul părților interesate) în politici publice? 

Lipsesc, în schimb, referiri la teme chiar arzătoare, cum ar fi:

• Cum anume îmbunătățim accesul la educație și echitatea în furnizarea serviciilor educaționale pentru a reduce, semnificativ, rata de părăsire timpurie a școlii? În acest sens, măsurile grupate sub titlul ”Garanția pentru copii în situații de risc și vulnerabilitate” ar fi o pre-condiție și un set de măsuri de acompaniere pentru programe și măsuri educaționale care, însă, nu există. Deci: reducem abandonul școlar numai cu măsuri sociale?  În plus, ce facem cu tinerii NEETs?
• Cum îmbunătățim rezultatele învățării, pentru a reduce semnificativ procentul rezultatelor slabe la evaluările naționale și internaționale? Cu cât vor reduce măsurile preconizate (și care anume) aceste procente?
• Ce vom face pentru a crește nivelul general de educație și de calificare a populației - cerințe absolut necesare unei economii competitive? Cum vom asigura accesul populației, mai ales din grupurile defavorizate, la niveluri superioare de educație și calificare profesională? 

Capitolul 2. Despre administrația publică 

Am văzut aceleași bune intenții care ”dau bine” la alegători, dar cu puține șanse de aplicare, cred eu, în regim de urgență. Trec peste ”măsurile” care vizează oprirea declinului demografic, creșterea consumului de carte sau ”tranziție accelerată către neutralitatea climatică a sectorului energetic și industrial” pe care nu știu cum să le comentez... Mă opresc, doar, la trei aspecte, ceva mai concrete: 

• ”Un guvern mai suplu: reforma administrației centrale prin reducerea numărului de ministere în urma clarificării, standardizării și raționalizării mandatelor și obiectivelor instituțiilor centrale. Auditarea externă a tuturor agențiilor guvernamentale și a structurilor din subordinea și coordonarea administrației publice centrale”. Sună foarte frumos: dar inaplicabil pe termen scurt:
• Există, deja, audit de performanță (Curtea de Conturi a început să facă așa ceva), dar numai pe baza atribuțiilor legale existente. Deci, repet, pe baza normativelor actuale.
• Există, deja, analize instituționale - de clarificare a mandatelor ministerelor și agențiilor, unele realizate cu experți ai Băncii Mondiale, OECD etc. Sunt folosite rezultatele acestor analize sau se fac altele noi, cu alți bani, ca să iasă cum trebuie (adică ”nasol, bre!”)? Dacă autorii acestui program ar fi citit rapoartele acestor experți, ar fi avut ce să propună, la modul cel mai concret. Dar, așa...
• A audita activitatea trecută a instituțiilor publice pe baza altor criterii, noi sau ad-hoc, este ușor de demontat în instanță – orice reglementare nouă acționează în viitor.
• Funcționarii publici sunt ocrotiți de lege. A slăbi funcția publică înseamnă a continua politica actualului guvern – condamnată, de altfel, la nivel european. Aici, avem o dilemă: lucrăm cu funcționarii publici pe care îi înjurăm acum sau slăbim funcția publică pentru a aduce repede alți funcționari publici - uscați și curați?
• Cine va face acest audit? Curtea de Conturi sau o entitate privată (PWC, McKinsey, KPMG, Deloitte etc. – sau, de ce nu, ONGul d-lui Cumpănașu)? Comisia Europeană și multe guverne europene își auditează, frecvent, propriile politici publice, utilizând entități private cum sunt cele enumerate mai sus. 
• Reamintesc, scopul auditului este să optimizeze funcționarea, să îmbunătățească serviciile (nu să dea afară angajați). Avem o legislație în acest sens? Avem, măcar ca intenție, elaborarea unui astfel de cadru normativ pornind de la proiecte deja finalizate și audituri / evaluări deja realizate? Nu am văzut. 
• ”Reașezarea funcțiilor publice de conducere prin actualizarea indicatorilor de performanță și a fișelor de post pentru întreaga administrație centrală. Scoaterea la concurs în primul an [Oau!!- n.n.] a tuturor posturilor de conducere din administrația centrală, cu proceduri de recrutare și selecție standardizate, transparente, pe bază de merit”. Și aici ar fi de discutat ce înseamnă ”merit”. În plus, oare autorii acestei măsuri au inventariat, măcar, câte legi (inclusiv organice), hotărâri de guvern, ordine de ministru, regulamente și alte acte normative ar trebui modificate pentru a realiza această măsură? Să nu uităm (cum am spus și mai sus) că nu poți evalua, nici măcar funcțiile de conducere, decât pe baza reglementărilor actuale. Singura soluție va fi, în acest sens, cea aplicată de guvernările anterioare (PSD fiind, aici, cel mai tare): modificăm structura guvernului, a ministerelor și a agențiilor pentru a încadra, apoi, pe cine vrem noi. Chiar și așa, estimez că va fi nevoie de mai mult de un an – timp în care nu prea mai poți face altceva: cei vechi, știind că vor fi dați afară, vor sabota; cei noi încă nu sunt. Chiar dacă vor veni câțiva ”oameni noi” (demnitari + în cabinetele acestora), s-ar putea să o dea în bară artistic: am văzut mai mulți miniștri ”mâncați” de aparatul birocratic din ministere decât viceversa.
• ”Demararea urgentă a proceselor de transparentizare, de simplificare și debirocratizare și de digitalizare a serviciilor publice”. Aici, problema este că aceste procese (de transparentizare etc.) au fost promise de fiecare guvernare, au fost demarate aproape de fiecare guvernare - dar de la zero, fiecare în legea lui: noi proiecte, cu bani noi, concomitent cu ”omorârea” (sau lăsarea fără resurse) a proiectelor demarate anterior. Aici, mi-ar fi plăcut să văd măsuri concrete cum ar fi: finalizarea Cloud-ului Guvernamental, inter-conectarea bazelor de date, mutarea cât mai multor servicii (și) online (deci, fără a neglija, cel puțin pentru o perioadă de tranziție, serviciile pentru populația fără competențe digitale) și altele asemenea dar, foarte important, cu alocarea de resurse instituțiilor publice pentru a face această trecere. 

Având în vedere cele de mai sus, nu văd cum vreuna dintre aceste măsuri ”urgente” va putea fi aplicată repede: măsurile propuse (multe dintre ele chiar OK), în toate domeniile, chiar dacă sunt doar intenții, au nevoie de foarte mulți bani și de schimbări legislative fără număr - schimbarea legislației fiind boală cronică a tuturor guvernelor din ultimul timp. Și nu e deloc clar de unde vin acești bani și cum se va schimba legislația. Se dorește, chiar, modificarea Constituției - care nu are cum să se realizeze pe termen scurt. Deci, fie partidul cu pricina nu se așteaptă să ajungă la guvernare și a formulat obiective doar ”să dea bine” la alegători și pentru viitoarele posibile alianțe, fie le-a formulat ”pe bune” – caz în care chiar mi-e frică ce o să se întâmple când (dacă) va ajunge la guvernare. 

Voi reveni când (și dacă) celelalte partide vor ieși cu programe politice / de guvernare.