Gândirea pe termen scurt și nerezolvarea problemelor sistemice ne va exploda, acum, în față – și va exploda, mai ales, în fața celor care acum (ghinion!) se află la conducere: ceea ce se întâmplă acum nu este rezultatul conducerii actuale, nici măcar al celei anterioare, ci rezultatul a 30 de ani de bătaie de joc la adresa școlii.
Ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani – subfinanțarea sistematică a educației, insuficiența și ineficiența alocării resurselor (la toate nivelurile - inclusiv mari probleme de infrastructură), neglijarea modernizării sistemului de învățământ din motive politicianiste sau din interese de clan, desconsiderarea cercetării educaționale și negarea, la fel de sistematică, a rezultatelor acesteia, desconsiderarea expertizei educaționale sau încercarea subordonării ei unor interese politice, ignorarea sistemelor de evaluare și a rezultatelor evaluărilor independente, legislație stufoasă și din ce în ce mai stufoasă, diminuarea capacității instituționale prin schimbări repetate de management și promovarea în funcții de conducere fără competențele / experiența managerială necesare etc. - toate își vor arata, acum, ”roadele”.
Toate ghidurile și instrucțiunile, care au apărut, acum, sunt frumoase, sunt bune, unele foarte bune, chiar excelente – dar pentru o lume și într-o școală normală, nu pentru cea reală. Discrepanțele culturale (în valori, credințe, norme etc.), distanța între cerințele din aceste ghiduri și metodologii, pe de o parte, și resursele, capacitatea managerială și posibilitățile de aplicare, pe de altă parte, este astronomică, pentru multe școli. Și tare mi-e frică de ”acarpăunizarea” profesorilor și a directorilor, dacă lucrurile nu merg cum trebuie.
Doar două exemple:
Reperele metodologice (m-am uitat, în fugă, pe cel pentru învățământul primar), chiar îmi plac și pot fi foarte utile. Dar, cu o condiție: toată lumea să aibă aceeași înțelegere asupra curriculumului intenționat și realizat, precum și capacitatea de a defini în aceeași cheie teoretică și metodologică rezultatele așteptate ale învățării, de a proiecta activități de învățare (pe baza rezultatelor cercetării și bunelor practici) relevante pentru rezultatele așteptate, de a realiza respectivele activități de învățare conform proiectării, de a evalua rezultatele învățării obținute și de a folosi rezultatele evaluării pentru proiectarea ulterioară și, dacă este cazul, pentru consolidare / recuperare / remediere. Totul pornind de la profilurile de ieșire din sistem (pentru fiecare nivel de învățământ). Sună SF, nu?
Avem, oare, această vedere unitară? Avem creată, măcar pentru majoritatea profesorilor (folosesc termenul de profesor pentru toate nivelurile de învățământ), capacitatea de a lucra pe baza acestei înțelegeri comune? Câți profesori au fost pregătiți în acest sens în ultimii 20 de ani (de când avem curriculum bazat pe competențe)? Dintre cei pregătiți, câți fac o proiectare a activităților de învățare pe bune, nu doar pentru a bifa o hârtie de pus într-un sertar și de arătat când vine vreun control, la clasă făcând cu totul altceva?
Câți pot elabora probe de evaluare în modul indicat? S-a îngrijit, cineva, în ultimii 20 de ani, să creeze bănci cu astfel de itemi standardizați (care ușurează, considerabil, viața profesorilor), pentru fiecare arie curriculară, disciplină și competență din programă, cu descriptori pentru fiecare nivel de realizare? Dacă am fi avut astfel de bănci de itemi (repet, era timp destul să fie realizate în cei 8 ani, de când aplicăm noul curriculum – dar noi am folosit milioanele de la UE pe alte lucruri, mult mai importante...), evaluarea a ceea ce trebuie remediat / recuperat ar fi fost mult, mult mai ușoară. Acum, fără o astfel de bază obiectivă, există șanse ca această evaluare să fie făcută, ca de obicei, din burtă / din pix: să ieșim bine, acum, din furtună. Sau, să spunem că, uite, ți-am arătat cum să faci, dacă nu ai rezultate (participare mică, rezultate slabe), e vina ta, școală / profesor.
În privința ghidurilor de prevenire a răspândirii virusului și privind siguranța în școală: și ele sunt OK, cuprind măsuri eficiente, de bun simț, aplicate mai peste tot în lume. Dar, întreb eu, pot fi ele urmate în majoritatea școlilor, sau pot fi aplicate numai într-o școală ”ca afară”? Și, în treacăt fie spus, vor fi iarăși lăudate școlile ”de prestigiu” care au de toate (inclusiv elevi și părinți motivați să respecte regulile și să suplimenteze resursele școlii) și vor fi arătate cu degetul, chiar pedepsite, școlile în care vor fi probleme – nu (de regulă) din vina lor.
Iată câteva nedumeriri (nu mă refer la ultra-dezbătută problemă a școlilor fără apă curentă și canalizare – problemă care, în 30 de ani, putea fi rezolvată de trei ori, nu o dată).
Deci: o școală oarecare de cartier din București și o clasă I cu 34 de elevi, cu resursele existente (să fie clar - nu vor fi bani mai mulți și nici personal în plus). Dau un exemplu de la învățământul primar pentru că, pe la televiziuni și în presă apar, mai ales, profesori de liceu și de gimnaziu și, cu precădere, de la școli de fițe (publice și private) – cu infinit mai puține probleme legate de resurse și de capacitate instituțională. În plus, altfel te înțelegi cu (și altfel înțelege aceste măsuri) un elev de 12, 13 14 ani sau mai mult. Și, în fine, chiar credeți că elevii văzuți pe la televiziuni sau pe Internet, care se exprimă fluent, cu un vocabular bogat, interesați și motivați pentru învățare și cu un ”bagaj de cunoștințe” considerabil, sunt reprezentativi pentru majoritatea elevilor din sistemul nostru școlar?
Revenind: facem ore de curs cu toți - cu toată clasa și cu panouri de plexiglas - sau cu clasa împărțită în 2 grupuri?
În prima variantă – câteva probleme (listă incompletă - repet, dacă s-ar fi respectat legea privind efectivele de elevi și resursele conform legii, NU ar fi fost nevoie de panouri și nici nu ar fi apărut problemele enumerate):
- Panourile știute de mine au vârfuri și muchii tăioase – TOȚI cei pe care îi știu că au manipulat așa ceva sunt plini de tăieturi și înțepături.
- De cât timp credeți că este nevoie pentru a dezinfecta, pe mâini, 34 de copii de 7 ani, la începerea orelor și în pauze? Știți cât durează doar să se dezbrace / îmbrace de geci, fulare, căciuli etc. – lucru care necesită, în plus, și contact fizic cu copiii (”Doamna, mi s-a dezlegat șiretul la pantof și nu știu să-l leg”)? Probabil, la clasa pregătitoare și la clasa I, nu va mai fi timp și pentru altceva (într-o lecție de 30 de minute).
- Cum îi poate face învățătoarea pe copii să nu se înghesuie și să nu se înghiontească la intrare / ieșire, mai ales după o pauză de 6 luni, în care au cam uitat regulile? Repet, vorbim de copii de 7 ani și, să nu uităm, avem legi clare și drastice împotriva violenței împotriva copiilor - fizică, verbală, emoțională...
- În pauze, pe cine supraveghează învățătoarea, pentru respectarea distanțării fizice? Pe cei din clasă, pe cei care merg la toaletă sau pe cei care ies în curte? Că nu se poate clona și, dacă spune cineva că îi poate ține în clasă, toate pauzele, pe toți cei 34 de copii (nu roboței) de 7 ani, într-un spațiu insuficient (descris mai jos) și fără personal de sprijin suplimentar, nu știe ce vorbește.
- Cum poate asigura fluxuri separate de intrare / ieșire, marcate cu săgeți, când în clasă există 4 rânduri de pupitre, cele din față la 1 metru de tablă și cu spații de 50 cm între pupitre (altfel nu au loc toți cei 34 de elevi din clasă)?
- Cum procedăm cu copiii care, în fiecare zi, își uită câte ceva acasă (caiet, creion)? Facem stocuri? Îi lăsăm să nu facă nimic?
- Dar cu cei care sunt trimiși la școală cu dureri și alte simptome (fiind, de regulă, zilnic un astfel de caz)? Lași clasa în plata Domnului și îl duci la ”izolator” (dacă ai), chemi părintele (dacă vine), chemi medicul/asistentul (dacă îl ai)?
- Mai ai voie să treci pe la fiecare, să oferi feedback și să le arăți cum se scrie corect o literă - oricum nu mai ai voie să ”conduci” mâna copilului (contact direct)? Fără feedback imediat și direct copiii NU pot învăța să scrie. Și nu este vorba numai de scris ci, în general, de motricitatea fină și de coordonare, orientare în spațiu etc.
A doua variantă (clasa împărțită în 2), opțiunea 1: împărțirea clasei în grupe, care vin, fizic, la școală, succesiv, în schimburi.
- Se amplifică problemele părinților elevilor din ”schimbul 2”, care trebuie să-i aducă la 11 și să-i ia la 13-14. Și înainte de pandemie, mulți copii erau aduși la școală cu mult înainte de ora 8, pentru că părinții trebuie să meargă la serviciu: ce facem cu acești copii, iarna sau pe ploaie, îi ținem afară, în curte, ca să respectăm procedurile?
- Sunt probleme cu normarea și cu timpul de muncă: cele 20 de ore din planul cadru (minimum), din care 4 ore predate de profesori, înseamnă 32 ore / săptămână numai predare (pentru două grupe). La clasa I, când copiii învață să scrie, învățătoarea ”începe” caietele (repet, pentru 34 de copii) și le corectează zilnic, treabă care ia cel puțin 2 ore/zi, 4 zile/săptămână (în condițiile de risc suplimentar: manipularea, repet, zilnică, a celor 34 de caiete, care se strâng și se dau înapoi elevilor: le dezinfectăm și pe acestea? Cum?). Deci, încă 12 ore în plus. Avem, deja, 44 ore / săptămână. În context, aș vrea să știu punctul de vedere al sindicatelor față de ideea (vehiculată deja), cum că, dacă facem ore de 30 de minute, o oră din norma de predare înseamnă 2 activități de învățare efective. Oricum, nu este OK: pregătirea pentru o ”oră” de 30 de minute este aceeași pentru o ”oră” de 45-50 de minute iar copilul nu poate învăța în 30 de minute ceea ce se presupunea că va învață în 45 sau 50 de minte - deci, rezultate mai slabe. La cele 44 de ore socotite mai sus se adaugă timpul de pregătire pentru lecții (care, desigur, se pune o singură dată, pentru ambele grupe), pentru evaluare (în general), pentru propria pregătire (doar avem tone de ghiduri, repere, ordine de ministru, webinare etc.) și pentru alte activități la nivel de școală. Deci, pe scurt, orele de muncă în plus pentru învățător, se plătesc, au ba?
În a doua variantă, opțiunea 2: jumătate dintre elevi în clasă, jumătate acasă, urmărind lecția online (Lecții online la vârste mici? Ar trebui să vedem ce spun și specialiștii. Și nu spun de bine).
- Sunt, în primul rând, probleme logistice: sunt necesare camere video performante (care asigură, la un nivel satisfăcător, captura de imagine și de sunet) sau camere + microfoane wireless. Mai mult, în unele școli, pur și simplu se înlocuiesc camerele folosite la EN sau Bac cu unele care captează și sunetul și se pune imaginea pe Internet. Ce control există asupra acestei activități? Cât de eficace este? Se vede ce scrie profesorul la tablă? Se aude ce spune profesorul? (Asta presupunând că toți copiii sunt conectați ți că se mai și uită la lecții).
- Se amplifică problema participării: învățătoarea nu se poate dedubla, pentru a urmări, în același timp, ce fac elevii - și cei din clasă, și cei de acasă - care se pot decupla foarte ușor: câți dintre ei au condiții (cameră separată, terminal folosit exclusiv etc.) pentru o învățare cât de cât decentă?
- Sunt convins că, la venirea în școală a grupei care a stat acasă, învățătoarea va trebui, în foarte multe cazuri, să repete ce a făcut cu cealaltă jumătate de clasă – desigur, cu întârzieri în ”parcurgerea programei”. Deci, mai putem vorbi de recuperare, remediere și, mai ales, de parcurgerea programei? Cel mult de o limitare a pierderilor...
În plus (diverse):
- A măsurat, cineva, cât timp ar lua celor 3 îngrijitoare din școală (că atâtea sunt) să curețe temeinic și să dezinfecteze, între schimburi, cele 16 săli de clasă ale școlii, bașca spațiile comune și curtea școlii (destul de mare și care, se pare, trebuie SPĂLATĂ în fiecare dimineață)?
- O problemă reală, auzită de la mulți (nu râdeți): când are voie să se ducă învățătoarea la toaletă, fără să riște o plângere penală? Dacă ne uităm la măsurile aprobate prin ordinul comun, nu prea are voie – întrucât cadrul didactic de la clasă trebuie să supravegheze elevii non-stop. Și am avut un precedent similar: dacă vă amintiți, asistenta condamnată la închisoare (cazul de la maternitatea Giulești) pentru că, conform declarațiilor ei, ieșise la toaletă când s-a declanșat incendiul...
- Cum faci orar decalat sau pe grupe la clasele de primar, când ai și profesori (de educație fizică, religie, limba engleză) care predau și la acest nivel? Oricum, și până acum, profesorii considerau orele la primar ”de umplutură”, atunci când le făceau - învățătoarea fiind, oricum, în clasă și nu se vede dacă lipsești sau întârzii... În acest sens, se vehiculează (prin școli) o idee, care nu mi se pare OK: învățătorii să NU fie plătiți, în plus, dacă predau pe grupe (ei fiind încadrați pe post, nu pe normă de predare), dar profesorii, care predau la primar, să fie.
- Când și cu ce frecvență vor fi testați profesorii (și, în general, personalul școlii), care se va afla, conform tuturor definițiilor, în ”linia întâi” în privința riscului de îmbolnăvire?
- Ce facem cu programele de arte (AVAP la cei mici): mai pictăm cu acuarele, mai mergem la toaletă să luăm / să aruncăm apa și să spălăm pensulele? De altfel, mai are cineva nevoie de de educație artistică? Se pare că nimeni.
- Ce facem la activitățile practice, care dezvoltă abilitățile motrice și coordonarea ochi-mână? Renunțăm la ele? A le face online, la clasele mici, fără un adult în preajmă, este puțin eficient și poate deveni, chiar, periculos. Și așa se pare că avem o generație de copii mototoli - care intră în școală cu abilități motrice nedezvoltate – una din cauze fiind ”părinții elicopter”: să nu se murdărească / taie / lovească odorul.
- Ați vorbit, vreodată, din spatele unei viziere? Am încercat: nu înțelegea ce spun nici persoana aflata la 1 metru de mine, chiar dacă nu purtam mască. Deci, cum va decurge comunicarea prin panou, vizieră și două măști? S-au făcut simulări? Dar în privința calității înregistrării video și audio a lecțiilor desfășurate în astfel de condiții?
Repet (ca să se înțeleagă foarte bine faptul că ceea ce scriu NU este un atac la adresa conducerii actuale sau unei conduceri anume): ceea ce mă supără este că nu am fi avut niciuna dintre problemele enumerate mai sus, dacă am fi respectat LEGEA – de exemplu, în privința efectivelor de la clasă sau privind resursele financiare alocate educației – și dacă nu am fi făcut derogări peste derogări de la LEGE, care ne-au aruncat în plin absurd: derogarea a devenit lege, iar excepția a devenit regulă. Un exemplu: în 2018 și 2019 ARACIP a notificat peste jumătate dintre școlile DE STAT evaluate periodic, că nu îndeplinesc condițiile minime de siguranță (lipsind fie autorizația de securitate la incendiu, fie autorizația sanitară de funcționare, fie ambele), ca prim pas al procedurii de închidere prevăzute de lege. Rezultatul a fost ... o lege, care obligă ARACIP să NU mai solicite cele două documente. Mai ușor facem derogări decât să respectăm legea, nu-i așa?
La acestea se adaugă legile făcute pe genunchi și schimbarea legislației la fiecare schimbare de regim. În treacăt fie spus, dacă am fi respectat, măcar din 2000 încoace, legislația privind securitatea la incendiu și privind sănătatea publică, nu am mai fi avut școli fără apă curentă și cu toalete în fundul curții. Dar, se pare, avem timp să modificăm, prin lege, la fiecare schimbare majoră de guvern, structura guvernului, a ministerelor și, în general tot ce înseamnă guvernanță la nivel central, dar nu avem timp să APLICĂM legislația existentă...
Și, un ultim element, care lipsește din aceste ghiduri și reglementări: prezumția de nevinovăție și postularea bunei credințe a oamenilor din școli. Dau un exemplu, ca să se înțeleagă ce vreau să spun: în anumite state din SUA, este pe cale să fie aprobată o legislație, conform căreia profesorii și școlile sunt puși/puse la adăpost de acțiuni în instanță, în caz de îmbolnăvire, dacă dovedesc că au stabilit și aplicat în mod rezonabil regulile respective - cuvântul cheie fiind ”rezonabil”, cuvânt care lipsește din reglementările noastre.
Însă ei au încredere în profesorii lor, noi nu avem încredere în ai noștri. La ei părinții vor să-și trimită copii la școală, la noi ... chiar nu știu ce să cred. Ei au reguli clare, pe care le mai și aplică în privința prezenței la școală: de exemplu, în UK, amenda pentru chiul este de 100 lire sterline pe zi; în SUA, pedeapsa pentru părinții care nu asigură educație copiilor este închisoarea.
De altfel, întreaga noastră legislație (în toate domeniile, să ne înțelegem – uitați-vă, de exemplu, la Legea Finanțelor Publice) este făcută pe baza prezumției de vinovăție – deci, are ca scop găsirea vinovaților și aplicarea sancțiunilor. Și nu mi se pare moral să lași întreaga răspundere la nivelul școlii – de-aia vorbeam, la începutul intervenției, de ”acarpăunizarea” profesorilor și a directorilor care, cu siguranță, vor fi cei găsiți vinovați: eu, Minister, v-am spus ce să faceți; eu, inspectorat, am dat indicații, am îndrumat și am aprobat; autoritățile locale au dat ce au vrut / ce au putut; directorul a pus în aplicare, cu ce a avut / cum a putut iar profesorii (plus elevii și părinții) suportă consecințele. Și este clar că, în activitatea concretă, de zi cu zi, mai ales în condiții speciale (cum sunt, de exemplu, cele descrise mai sus) nu ai cum să respecți, în litera lor, toate regulile respective.
Ca să intre într-o oarecare normalitate (și de frica posibilelor consecințe legale), mulți speră (în secret sau nu) ca părinții să-și țină copii acasă sau să se închidă școlile - repet, cu consecințe greu de imaginat asupra evoluției ulterioare a acestor copii: se vorbește, deja, de o jumătate de generație sau de o întreagă generație pierdută. Apar, deja, semne: sugestii, mai mult sau mai puțin voalate, pentru părinți ca, dacă au probleme, orice fel de probleme, să-și țină copiii acasă, iar profesorilor li se sugerează să fie ”înțelegători” – adică fie să motiveze toate absențele, fie, de-a dreptul, să nu le înregistreze pe toate.
Oricum, noi nu vom apuca să fim trași la răspundere de generațiile viitoare, cu ”găuri” mari în educație: absolvenții vor avea, desigur, note mari la evaluări și examene și vor fi primiți, cu brațele deschise, de mărețele noastre universități. Dar vă veți mira (cei care veți trăi până atunci), de ce, peste 20 de ani, vom fi tot coada Europei la industrii de vârf și creative, la productivitate, la inovație și, în general, la tot ce înseamnă capitalul uman. Sau, poate, ne vine mintea la cap în ceasul al doisprezecelea.
