Afară din cutie!

Discuţiile, reluate la nesfârşit, despre teme de interes - “pregătitoarea”, Bacalaureatul, manualele digitale etc., arată cât de tributari suntem “gândirii în cutie”. Doar un mic exemplu: se spune că, din toamnă, copiii vor face 4 ore de sport pe săptamană – ceea ce este OK pentru sănătatea şi dezvoltarea lor. Dar de unde le luăm, ca să nu depăşim numărul “legal” de ore admis pentru clasa respectivă? De aici, discuţia o ia razna: nu poţi lua orele de la Limba română pentru că nu-l poţi învăţa pe copil să scrie şi să citească fără “X” ore pe săptămână, nici de la matematică, nici de la oricare altă disciplină. În plus, fiecare dintre noi, profesorii, ne plângem de orarul prea încărcat al copiilor - mai ales când sunt ai noştri, personali -, dar întotdeauna spunem că avem prea puţine la disciplina pe care o predam...  

Discuţia ajunge în absurd, pentru că poţi “băga” în orarul copilului 4 ore pe săptămână la fiecare disciplină doar daca scazi numărul disciplinelor – şi discuţia se relansează, în acelaşi registru: ce discipline să scoţi? Mai mult, un lider sindical mi-a spus că, având în vedere că fiecare oră, în plus sau în minus, indiferent de disciplină sau de clasă, înseamnă câteva mii de profesori, în plus sau în minus, la nivel naţional, el se opune, din principiu, oricărei modificări în planul de învăţământ – şi discuţia se încheie, de regulă, aici.

În această fundatură logică ajungem tocmai din cauza “gândirii în cutie”, încercând să rezolvăm problema în cadrul existent - cu discipline foarte “disciplinate” (înguste), cu majoritatea profesorilor capabili să predea doar una sau două discipline şi gândind doar în termeni de conţinuturi (nu de obiective sau rezultate). Deci, gândim că educaţia matematică se face numai la disciplina “Matematică”, educaţia istorică numai la “Istorie”, educaţia muzicală şi artistică numai la “Muzică” şi “Desen” etc.

“Afară din cutie” ar însemna (pornind de la constatarea lui Einstein că “nu poţi rezolva o problemă gândind la fel ca atunci când ai formulat-o”) să combinăm, de exemplu, biologia cu geografia şi cu educaţia fizică, făcând o excursie în Piatra Craiului, pentru a studia Floarea de Colţ. Sau să combinăm muzica cu limba română, cu limbile moderne şi cu educaţia fizică în 4 ore pe săptamană de “expresivitate verbală şi corporală”. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât experienţa umană nu este separată în cutii, sertare şi “domenii de cunoaştere”, ci globală, sincretică: când îţi numeri banii din portofel înainte de a merge la cumpărături, gândeşti în termeni economici, dar şi istorici (istorie personală şi locală), chiar şi geografici (ca să vezi de unde cumperi mai ieftin) sau antropologici (când ai anumite preferinţe gastronomice sau vestimentare). Am mai dat un astfel de exemplu, corelat cu distincţia păguboasa între “curricular” şi “extracurricular”, referitor la “Ghibstock” – un festival rock organizat de o şcoală (http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/04/curricular-versus-extracurricular.html): tot ce se întâmplă în şcoală trebuie să fie “curricular” – adică să urmărească ţinte curriculare, care să ducă la acele rezultate scontate ale educaţiei numite “competenţe” (generale sau specifice), cu toate componentele aferente (“ştiu-pot-vreau”).

Aşa cum am mai spus, nu e nevoie nici de legi, nici de OUG ca să faci reformă (înţeleasă ca schimbare culturală): am văzut învaţătoare care, doar cu 10 coli de hârtie, nişte sfoară şi 10 carlige de rufe, fac lecţii mult mai atractive şi creează un mediu de învăţare mult mai prietenos – dar “afară din cutie” - decât profesori care lucrează cu calculatoare de ultimă generaţie, pe table şi cu softuri “deştepte” – dar "în cutie”. Desigur (şi aici vedem altă “fundătură” în care pot sfârşi discuţiile despre educaţie), cum îi poţi cere să iasă din cutie, unui profesor prost plătit, care lucrează în sistemul şcolar care "beneficiază" de cel mai mic procent din PIB alocat, din toată UE?

Am observat, însă, semne încurajatoare (v. şi postarea http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/06/scoala-in-cetate-sau-de-ce-nu-avem.html). Există directori “luminaţi” (şi nu sunt puţini, credeţi-mă), care ar putea strânge profesori pe măsură, iar şcolile lor să adune, apoi, părinţi şi copii dornici de “altceva”. Soluţia este simplă, chiar dacă riscantă: descentralizarea financiară şi privind resursele umane, care ar permite agregarea şi, apoi, extinderea acestei “educaţii altfel”. Paralel, cred că şcoala ar trebui să iasă şi ea “din cutie”, în lume, în societate: zidurile academismului, superbia intelectualului “pur”, dar izolat, devin toxice în situaţia în care “singura certitudine este că ziua de mâine ne va surprinde pe toţi”.

Şi nu e greu – voi da un exemplu din alt domeniu (“show business”), anume curentul numit “social music” (“muzica socială”), pentru care fiecare eveniment artistic devine unul  comunitar: de exemplu, artiştii ies să cânte, în stradă, între oameni, după fiecare concert (v. Jon Batiste şi trupa “Stay Human”: https://www.youtube.com/watch?v=CuzBwtUSUts, https://www.youtube.com/watch?v=dlxXCBPBnus, https://www.youtube.com/watch?v=RV86-W01h5w).

Pe de altă parte, dincolo de talentul incontestabil şi de disponibilitatea multor profesori, dincolo de revolta unor părinţi şi elevi, această schimbare (care, trebuie să recunoaştem, este una de paradigmă), necesită gândire pe termen lung, consens politic şi resurse considerabile. Iar, pentru a le obţine, sunt necesare trei condiţii simple, pe care noi, cei care băgăm votul în urnă, trebuie să le îndeplinim: 1. Să vrem; 2. Să ne întâlnim, cei care vrem; 3. Să vrem atât de mult încât cei pe care îi votăm să nu mai aibă încotro şi să discute, în campaniile lor electorale, nu despre cât de "răi" sunt “ăilalţi”, ci despre cum putem educa oameni (cetăţeni şi contribuabili) mai buni, mai frumoşi şi mai inteligenţi.