Reforma ne-otova (12). Din nou despre inspecția școlară

Revin la tema evaluării externe/inspecției școlare, în contextul participării la workshopul co-organizat de SICI (Standing International Conference of National and Regional Inspectorates of Education – Conferința Permanentă a Inspectoratelor Școlare Naționale și Regionale – v. http://www.sici-inspectorates.eu/) și AQS (Agentur für Qualitätssicherung, Evaluation und Selbstständigkeit von Schulen - Agenția de Asigurare a Calității Educației din landul Rhineland-Palatinate – v. www.aqs.rlp.de). Workshopul internațional, organizat între 19 și 20 martie 2015, la Bad Kreuznach, a avut ca temă ”Susținerea îmbunătățirii școlii după feed-back”.

Înainte de a trece la ”lecțiile învățate”, aș dori să prezint contextul acestui workshop. În țările Uniunii Europene, în ultimii ani, ca urmare a crizei economice și a demarării politicilor de austeritate, inspectoratele școlare (alături de tot ce înseamnă instituție care consumă bani publici) au fost somate să-și dovedească utilitatea, valoarea adăugată – adică să demonstreze că școlile inspectate sau evaluate extern sunt mai bune decât celelalte. Cele care nu au reușit acest lucru în mod convingător (unele inspectorate fiind auditate independent de mari firme – Deloitte, McKinsey etc.), au fost supuse rigorilor restricțiilor bugetare, concedierilor, comasărilor instituționale etc. 

Ca urmare, instituțiile care au ca misiune evaluarea externă sau inspecția școlară trebuie să demonstreze nu numai că instituțiile școlare își fac treaba cum trebuie și sunt responsabile public pentru rezultatele obținute, ci și că școlile evaluate / inspectate și-au îmbunătățit semnificativ performanțele pe baza rapoartelor de inspecție și a feedbackului primit. Cu alte cuvinte, scopul de ”accountability” ( = răspundere publică) al evaluării externe / al inspecției trebuie să fie completat cu cel de ”improvement” ( = îmbunătățire). 

De multe ori, cele două dimensiuni (răspundere și îmbunătățire) se află în tensiune, chiar în conflict (vezi, în legătură cu acest subiect, și documentele aferente seminarului comun, organizat de CEDEFOP și Rețeaua EQAVET, la Bruxelles, în octombrie 2013, privind calitatea în educația și formarea profesională și în învățământul superior http://eqavet.eu/gns/what-we-do/vet_higher_education_seminar.aspx). De exemplu, creșterea răspunderii publice implică mecanisme complicate de evaluare externă, acreditare și raportare, cu birocrația aferentă. Aceste mecanisme consumă resurse, care ar putea fi folosite pentru dezvoltarea mecanismelor interne de îmbunătățire a calității. Pe de altă parte, centrarea exclusivă pe mecanismele interne de îmbunătățire poate duce la o orientare a resurselor în alte direcții decât ”binele public”. Deci, cele două dimensiuni ar trebui să se găsească în echilibru – un echilibru, ce-i drept, cam greu de atins.

SICI, ca organizație profesională a inspectoratelor școlare și a agențiilor de evaluare externă a calității, a început să se preocupe de acest subiect de câțiva ani buni, organizând mai multe ateliere și conferințe, care au abordat, direct sau indirect, această temă. Până acum, abordarea era simplă: raportul de evaluare externă sau de inspecție, adus la cunoștința școlii, va fi urmat, obligatoriu de acțiuni de îmbunătățire a calității, îmbunătățire care va fi evidențiată în viitorul raport de evaluare externă sau de inspecție. 

Lucrurile par simple, la prima vedere: un raport de evaluare externă sau de inspecție arată școlii ce să facă pentru a corecta punctele slabe. Dar, se poate întâmpla ca soluția oferită de inspectori să nu fie cea mai bună, să nu corespundă situației concrete în care funcționează școala. Aceasta pentru că inspectorul cunoaște mult mai puțin școala decât directorul școlii, profesorii, autoritățile locale, părinții, chiar elevii. Mai mult, indicarea directă a căii de urmat pentru îmbunătățirea situației poate duce la ”deresponsabilizarea” școlii, pe baza următoarei logici: ”inspectorul mi-a spus ce să fac, eu am făcut, iar dacă lucrurile nu au ieșit bine, nu e vina mea, este a inspectorului!”. 

Discuțiile din cadrul seminarului SICI de la Bad Kreuznach au arătat că unele sisteme de inspecție / evaluare externă – cum ar fi cel din Anglia, gestionat de OFSTED (https://www.gov.uk/government/organisations/ofsted) – merg mai departe în privința modului în care școlile folosesc feedbackul primit în urma inspecției pentru a realiza îmbunătățirea calității.

Concluzia colegilor noștri englezi a fost că inspectorii nu ar trebui, neapărat, să arate direct școlilor ce să facă, ci doar să-i provoace (”challenge”) pe cei din școală să analizeze problema și să identifice soluțiile optime – evident, urmărind, apoi, aplicarea soluției identificate și valoarea ei adăugată. Ca urmare, pe lângă funcția de evaluare a modului în care școala răspunde public pentru ceea ce face, inspecția nu mai urmărește, prin raportul respectiv și prin feedbackul oferit, să arate direct cum trebuie îmbunătățită calitatea și doar să ”provoace” școala să-și dezvolte capacitatea de îmbunătățire și să-și asume responsabilitatea pentru realizarea acestei îmbunătățiri.

Această modalitate de oferire a feedbackului mai are un avantaj (în Anglia, să fim bine înțeleși): școlile nu mai încearcă să arate cât de bine funcționează, adică să practice ceea ce ei numesc ”window-dressing” (și noi, ”vopsitul gardului…”), pentru că știu că inspectorul nu va face decât să le pună în față oglinda, decizia de îmbunătățire și răspunderea pentru îmbunătățire rămânând în școală - același inspector urmărind, apoi, ca școala să și realizeze îmbunătățirea efectivă a activității prin soluția aleasă.   

Și mi-a mai plăcut un lucru la noul model de inspecție propus în Anglia: calificativul ”satisfăcător” a fost înlocuit cu ”necesită îmbunătățire”. Aceasta deoarece în Anglia se pornește de la ideea că ”fiecare copil merită o școală bună” deci, ”bună”, nu doar ”satisfăcătoare”. Ca urmare, școlile care au calificativ de ”satisfăcător”, deci care necesită îmbunătățire, mai ales cele care de ani de zile au doar performanțe ”satisfăcătoare”, sunt supuse unui proces de monitorizare, fiind vizitate, de inspectori, la intervale neregulate, pentru a urmări dacă școala a identificat și implementat soluțiile de îmbunătățire. Ca să nu se înțeleagă altceva, școlile evaluate cu ”nesatisfăcător” intră într-un program special (de tip ”probațiune”), existând și posibilitatea să fie închise.

Care ar fi lecțiile aplicabile instituțiilor noastre cu rol de inspecție și evaluare externă (inspectoratele școlare și ARACIP)? 

În primul rând, am constatat că sistemul de evaluare externă dezvoltat de ARACIP este la nivelul celor din țările membre SICI considerate ca ”avansate”: putem măsura valoarea adăugată, avem baze de date, standarde naționale, sistem de evaluare internă cu raportare anuală, rapoarte de evaluare externă fundamentate pe dovezi etc. Ca urmare, ”oglinda” pusă în fața școlii, prin aceste rapoarte de evaluare externă, este, în linii mari, corectă, obiectivă și își îndeplinește funcția de responsabilizare a școlii. Dar, după cum spune legea, îmbunătățirea nu mai este treaba ARACIP ci a altor instituții. Din păcate, actualul sistem de management centralizat nu are flexibilitatea necesară pentru ca școlile să poată realiza, efectiv, îmbunătățirea calității (am abordat, cu alte ocazii, acest subiect). 

Pe de altă parte, există inspectoratul școlar care, prin lege, trebuie să ofere școlilor ”îndrumare și control”, deci să le ajute în acest proces de îmbunătățire a calității (și să monitorizeze progresul lor). Acest lucru nu știm dacă se și întâmplă: până acum, nu avem nicio dovadă că inspecția școlară are valoare adăugată (că școlile inspectate sunt mai bune decât cele neinspectate). Acesta este, zic eu, un motiv suficient de puternic pentru a reforma instituția inspecției școlare și de a o unifica, așa cum am mai propus, la nivel normativ, reglator (al standardelor) și procedural - dacă nu și organizațional -, cu activitatea de evaluare externă desfășurată de ARACIP. 

În schimb, putem demonstra că activitatea ARACIP are valoare adăugată, că are impact la nivel de sistem. Astfel, pe baza datelor culese, putem evidenția evoluția performanței a aproape 800 de școli (măsurată prin indicele de eficiență), care au fost evaluate periodic în 2011, prin raportarea la trei seturi de date: din 2009, 2011 și 2014. Astfel, dacă înainte de vizita de evaluare externă, doar aproape 33% dintre școli au avut un indice de eficiență mai bun în 2011 față de 2009, după vizita de evaluare externă, numărul școlilor cu indice de eficiență mai bun (în 2014 față de 2011) este de aproape 69%. 

Ce concluzie putem trage de aici: chiar dacă ARACIP nu a mai revenit în acele școli, activitatea de evaluare internă, centrarea acesteia pe standardele naționale de calitate, luarea deciziilor pe bază de dovezi (toate, promovate de ARACIP și susținute prin diferite programe de dezvoltare a capacității instituționale și de sprijinire a activității de evaluare internă și externă), toate acestea au făcut ca 69% dintre școlile evaluate în 2011 să fie mai bune în 2014 (raportul complet cu datele comparative va fi publicat în curând).

Acest lucru este confirmat și de o altă cercetare, realizată de ARACIP, la nivelul culturii organizaționale (”Studiu național privind stadiul dezvoltării culturii calității la nivelul sistemului de învățământ preuniversitar” - http://www.edu.ro/index.php/articles/c949/): școlile evaluate sunt mai democratice (pentru că au o ”distanță față de putere” mai mică) decât școlile nevizitate de ARACIP, fiind, totodată, mai favorabile inovației și schimbării (având un nivel mai mic de ”evitare a incertitudinii”) decât școlile neevaluate.