De ce educația?

Am ales să numesc această postare cu numele blogului pentru că lucrurile întâmplate de când nu am mai scris mi-au întărit convingerea că, în absența reformării școlii, vindecarea societății noastre va fi extrem de dificilă, dacă nu imposibilă. În plus, este nevoie de abordarea acestei reforme ca schimbare culturală (am prezentat argumente, în acest sens, de la primele postări de pe blog).

Exemplele de mai jos demonstrează persistența și chiar înflorirea gândirii otova – absolutistă, bigotă, fanatică și, în esență, antisocială prin opoziția feroce față de orice formă de diversitate. Gândirea otova oferă confort psihologic (”să știm, dom’le, o treabă!”) dar și vulnerabilitate la minciună, exagerare și generalizare pripită (cauzată de încrederea oarbă într-o idee, o persoană, o doctrină, o ideologie, un partid). Gândirea otova te face imun la contradicții, surd la argumente contrare și orb la orice dovadă că altul ar putea avea dreptate. 

Primul exemplu: monopolizarea, fundamentată religios, a numelui de ”familie” de o parte a societății. Ca urmare, alte părți însemnate ale societății devin ”rele”, ”decăzute”, ne mai având dreptul să folosească cuvântul ”familie” pentru alte forme de parteneriat. Mă întreb când vor fi interzise familiile lexicale, de plante, de ocupații... 

Doi: antagonizarea electorală. Toți cei care votează cu un anumit partid sunt deștepți, bine educați, buni cetățeni etc., ceilalți sunt proști, needucați, dezinteresați de bunul mers al treburilor publice. Mai mult (și mai rău) demonizăm întregi categorii sociale – tinerii (că nu au ieșit la vot), bătrânii (că au votat altfel decât noi), asistații sociali etc. Această abordare este vizibilă și în atitudinea față de un anumit om politic: e ”alb” sau ”negru”, e bun sau rău fără niciun fel de nuanțe, iar opiniile contrare conduc la rupere de prietenii.

Al treilea exemplu: trecerea instantanee de la ”contra” la ”pro”. Am întâlnit, în ultimul timp, multe persoane venite prin ministere din business și din ONG și pline de bune intenții. Dar, din critici acerbi ai sistemului au ajuns susținători fanatici ai acestuia în chiar momentul ocupării funcției respective. 

Exemplul patru: susținerea fanatică, într-un desăvârșit spirit feudal, a propriului domeniu profesional și a monopolului expertizei în respectivul domeniu. Orice opinie contrară celei susținute de ”adevărații profesioniști” în domeniu, venită de la o persoană fără ”patalama” în domeniu este respinsă aprioric. Mai mult, chiar dacă între noi, ”profesioniștii”, ne mai ciondănim și avem divergențe, chiar fundamentale, când apare vreun ”neofit” facem zid în jurul domeniului apărat. 

Cinci: discuțiile despre rezultatele la PISA se poartă în termeni de cine e de vină (pentru scăderea performanței) sau cine are meritul pentru rezultatele mai bune obținute într-o anumită perioadă. Am citit, de exemplu, că miniștrii din 2015 sunt cei care ar fi pus sistemul ”pe butuci” – dovadă fiind rezultatele la PISA 2015. Dar, dacă stăm 10 secunde să socotim, constatăm că elevii care au fost evaluați în 2015 au început școala în 2007, în timpul celor 8 ani de școală schimbându-se vreo 10 miniștri. În plus, nu se discută despre faptul că sistemul nostru de educație este inechitabil și profund segregat în privința rezultatelor (rezultatele fiind corelate mai puternic decât media cu specificul economic, social, cultural al comunității în care funcționează școala) - trăsătură constantă în toată această perioadă. 

Al șaselea exemplu, că tot am adus vorba despre PISA: ce catastrofă, dom’le, cu rezultatele de la PISA 2015, mai slabe decât cele din 2012! Parțial adevărat: se uită (sau nu se știe) că punctajul mediu pe eșantionul mondial de elevi a scăzut în 2015 față de 2012. De asemenea, dacă analizăm rata medie de progres pe 3 ani (pagina 5 din broșurica de 15 pagini...), vedem că, adunând punctele de progres pentru cele trei domenii (lectură, matematică și științe), România se află pe locul 9, în lume, la progresul mediu pe 3 ani (cumulat). Dar mai vedem și că Republica Moldova, Rusia, Albania au progresat mai mult ca noi.

Și, cireașa pe tort, exemplul ”cald” al discuțiilor despre propunerea de Premier: multe dintre postările distribuite și redistribuite pe wall-ul meu, au avut ca obiect (de regulă, ”la mișto”): 1. Că e femeie. 2. Că e de altă religie. 3. Că e de altă etnie – deci chestii care nu au nicio legătură, dar absolut niciuna, cu capacitatea persoanei respective de a ocupa această funcție. Și, în treacăt fie spus, mulți postaci se declarau, cu o lună în urmă, anti-Trump, fără să-și dea seama că, acum, vorbesc exact ca el, denigrând o persoană pe baza sexului, etniei sau religiei.

Și ce legătură au aceste ”fanatisme” cu educația? Mare, pentru că toate se originează în educație: dacă ne reamintim, puțin, istoria (deși, se pare, avem toate șansele să o repetăm...) din 1938 până în 1989 ne-am bucurat de ”binefacerile” unor regimuri totalitare – deci care controlau toate aspectele vieții sociale și personale, folosind educația în scop politic și ideologic. Ca urmare, gândirea ”otova” era nu numai încurajată, ci chiar obligatorie.... În treacăt fie spus, nici înainte de 1938 nu stăteam prea bine cu educația (aveam una dintre cele mai mari rate de analfabetism din Europa) sau cu democrația. Deci, cvasi-totalitatea populației s-a născut după ce România a devenit stat totalitar, numai ceva mai mult de 1/5 din populație s-a născut în perioada post-totalitară și o treime a fost educată în perioada de după 1989, dar cu profesori și cu formatori de profesori formați în comunism. Nu spun că în toată această perioadă nu s-a făcut carte, ci dimpotrivă, carte s-a făcut, dar într-un mod ... totalitar: politica, viața socială, cultura se bazau pe adevăruri unice și pe condamnarea diversității (”cine nu e cu noi, e împotriva noastră”). Iar educația, dacă luăm de bună sociologia ”reproducției sociale”, nu a făcut decât să transmită aceste adevăruri unice, pentru toate domeniile cunoașterii: o singură literatură, o singură matematică, o singură istorie... Ca ilustrare, pentru cine nu știe, în comunism aveam ”programe analitice”, care dictau atât conținuturile predate, cât și timpul alocat pentru fiecare unitate de conținut, la inspecție se controla, în primul rând, parcurgerea programei, iar în rapoartele periodice de activitate acest aspect era prioritar. Și, desigur, se evalua reproducerea informației iar metoda favorită de învățare era repetarea.

Acest lucru se vede, încă, din cât de greu (și/sau cât de prost) au prins programele și măsurile de diversificare sau de flexibilizare în educație, cum ar fi:

• curriculumul la decizia școlii;
• flexibilizarea planurilor cadru de învățământ;
• prioritizarea obiectivelor și a competențelor față de conținuturi;
• manualele alternative;
• descentralizarea managementului financiar și al resursei umane;
• înlocuirea profesorului funcționar ( = transmițător de conținuturi și formator de deprinderi, prestabilite prin programe și planuri fixe de învățământ) cu profesorul profesionist ( = autonom, creator de curriculum, pe baza unor rezultate ale învățării clar definite); 
• adecvarea școlii la nevoile pieței muncii;
• etc., etc.

Acest tip de gândire transpare și în lipsa de coerență și de continuitate în politicile educaționale – programele și măsurile pro-diversitate fiind puține, parțiale și ușor de anulat (ceea ce s-a și întâmplat, de altfel, de câteva ori în ultimii 20 de ani). Discontinuitatea a fost accentuată și de declanșarea, la fiecare schimbare majoră de regim politic, a ”jihadului” în instituțiile publice: șefii ”lor” înlocuiți cu șefii ”noștri”, pornind de la două principii fundamentale - antologicul: "ciocul mic, acum noi suntem la putere" și, cel de-al doilea: ”trebuie să am subordonați care gândesc la fel ca mine”. S-a pierdut, astfel, o memorie instituțională valoroasă, care ar fi evitat reinventarea, repetată, a roții și apei calde...

O abordare culturală a reformei înseamnă, în primul rând, renunțarea la politicile publice ”otova” și deschiderea sistemului de educație la alternative de tot felul (curriculare, de organizare și finanțare, de recrutare și selecție a personalului, de formare și certificare a profesorilor etc.). În acest sens, o soluție ar putea fi legiferarea școlilor pilot (pe baza art. 26 din LEN – v. și propunerea mea în acest sens - http://www.caliedu.ro/?page_id=700). În plus, dacă vrem să folosim și PISA, nu putem să nu remarcăm faptul că rezultatele bune se corelează pozitiv cu autonomia școlii și cu răspunderea directă a profesorilor și a directorilor pentru îmbunătățirea rezultatelor învățării. 

De asemenea, cred că ar trebui să lărgim discuția despre educație: se discută mult despre alfabetizarea ”operațională” (scris, citit, socotit...), foarte mult despre cea funcțională, dar mult mai puțin despre ce trece dincolo de fundamentul oferit de aceste ”alfabetizări”. De exemplu, acum sunt în actualitate cele 5 ”fluențe” ale secolului XXI (v. https://globaldigitalcitizen.org/21st-century-fluencies): a informației, a soluțiilor, a creativității, a colaborării, a mediilor de comunicare. Așa cum poți deveni fluent într-o limbă străină, este nevoie să devii fluent și în colaborare, în utilizarea informației etc. Altfel, supraviețuirea în societatea de mâine va deveni problematică. 

Iar reformarea școlii, de care depinde vindecarea societății, gândită ca schimbare culturală, depinde în foarte mare măsură de profesori. De aceea, reformarea formării inițiale și continue, schimbarea modului de evaluare profesională, totul integrat într-o politică gândită și aplicată pe termen lung de creștere a atractivității carierei didactice (v., de exemplu, http://www.isp.org.ro/event/policy-brief-reforma-educatie-centrata-pe-profesor/ ), devin nu numai importante, ci și urgente.