Intermezzo: despre proceduri

Aveam altă postare pregătită, dar este un mare vâj în țară în legătură cu cele circa 1000 de școli pe care ARACIP le-a propus Ministerului pentru a fi evaluate periodic în 2018. Directori în depresie, cadre didactice isterizate, sindicate care ar lua atitudine, dar nu e clar împotriva cui (pentru că, nu-i așa, orice ”atitudine” trebuie să fie ”contra”, nu ”pro”...) și câțiva profitori, care folosesc spaimele oamenilor pentru a-și rotunji veniturile. 

Subiectul care a determinat toată această fierbere: procedurile. Am comunicat, deja, punctul nostru de vedere privind firmele care oferă cele nșpe mii de proceduri școlilor, de-a gata (proceduri pe care, chipurile, le-ar cere ARACIP, dar pe care nu le-a cerut niciodată...), garantând, chiar, succesul la evaluările ARACIP. Am considerat acest lucru imoral și ilegal. În plus, prin necunoașterea legislației de către directori sau din nepăsarea lor, școlile vor ”beneficia” de proceduri inutile și nu vor primi proceduri obligatorii. 

Am mai subliniat, în alt comunicat, și faptul că nu cerem alte proceduri în afara celor obligatorii prin Instrucțiunea Nr. 1 (privind aplicarea unitară la nivelul unităților de învățământ preuniversitar a Standardului 9 – Proceduri... - publicată în Monitorul Oficial nr. 59 din 19 ianuarie 2018). Repet și subliniez: nici ARACIP nici eu personal nu avem nimic de-a face cu această Instrucțiune. Mai mult decât atât: am mai scris, și cu alte prilejuri, că prefer abordarea ”transformațională” a calității educației, considerând școala furnizor de învățare (nu ”fabrică de cuie”) și văzându-l pe profesor ”profesionist” (deci, având autonomie, dublată de răspundere, pentru obținerea unor rezultate), nu ”funcționar” (”aplicator” de proceduri și ”livrator” de conținuturi concepute de alții). 

Să fie clar: procedurile sunt bune, până la un punct, dar numai pentru activitățile ”procedurabile” adică repetitive, cu etape clare, cu posibilitatea cuantificării în timp a acestor etape și a resurselor pentru a obține rezultate vizibile și măsurabile. Repet: procedurile sunt bune și se aplică numai acolo unde, pentru a obține rezultatele, acționezi la fel, de fiecare dată. Dar nu poți ”procedura” principala activitate din școală, anume învățarea: oamenii sunt diferiți, învață în mod diferit, au interese de învățare și motivație pentru învățare diferite; unii învață mai repede, alții mai lent; unii învață mai ușor, alții mai greu etc. Acesta este și motivul principal pentru care profesorul trebuie să fie profesionist și nu funcționar: pentru a obține aceleași rezultatele dezirabile ale învățării (alfabetizare, literații, competențe cheie și specifice etc.) la o populație foarte diversă, el trebuie să trateze diferit fiecare ”învățăcel”. La fel cum medicul, pentru a obține același rezultat (”sănătatea”) tratează individual fiecare persoană (”nu există boală, ci doar bolnav”), la fel cum avocatul tratează diferit fiecare caz, la fel cum arhitectul proiectează diferit fiecare casă etc. 

Ca urmare, deși pot fi și excepții (de exemplu, comportamentul în situații de urgență), eu cred că procedurile se referă la activități care se întâmplă înainte ca profesorul să intre în clasă (de exemplu, obținerea și asigurarea resurselor, inclusiv umane, organizarea procesului etc.) și după ce iese din clasă (de exemplu, înregistrarea rezultatelor, comunicarea cu părinții și alte părți interesate etc.). Consecința este (repet, este opinia mea) că nu ar trebui să existe proceduri pe care să le facă, efectiv, profesorul. Aceasta pentru că, în conformitate cu prevederile legale și bunele practici, conceperea, aplicarea, monitorizarea și evaluarea procedurilor sunt atributul administrației / managementului școlii. Profesorul ar trebui, doar să cunoască și să aplice procedurile – dar, oricum, nu toate (de exemplu, are puțin de-a face cu procedurile financiare și contabile). 

De altfel, și OSGG 400/2015 (da, acela care impune procedurile) vorbește de activități procedurabile și nu impune nici măcar ca toate activitățile procedurabile și aibă proceduri de la bun început. 

Așa cum am spus de nenumărate ori, inclusiv prin materiale publicate începând cu 2007, ne interesează conținutul procedurii, nu forma ei. Iar în elaborarea acestui conținut am spus că trebuie pornit de la: 1. Prevederi legale; 2. Standarde (dacă există); 3. Situația concretă din școală (inclusiv modul ”istoric” în care se face un anumit lucru). 

Pentru a ilustra cele spuse, voi da doar un exemplu. În ”Instrucțiunea 1” există o procedură obligatorie care se numește ”Procedura operațională PO-05.01: Stabilirea obiectivelor unității de învățământ”. Nu discutăm, acum, utilitatea acestei proceduri, utilitatea celor trei formulare atașate ei sau formatul indicat. Mă voi referi strict la relația dintre procedură și standardele de acreditare (reamintesc, standarde minime, obligatorii pentru întreaga durată de funcționare a unității școlare). 

Ca standarde obligatorii (descriptori), avem, printre altele: „fundamentarea proiectul de dezvoltare pe analiza contextului socio-economic și cultural în care va funcționa organizația furnizoare de educație”; ”fundamentarea noului proiect de dezvoltare pe rezultatele proiectului anterior”; ”participarea reprezentanților purtătorilor majori de interese din școală și din comunitate (cadre didactice, părinți, elevi) la procesul decizional derulat la nivelul unității de învățământ” etc. 

Ca urmare, procedura de elaborare a obiectivelor va trebui să cuprindă, ca etape (obligatorii, conform standardelor): analiza contextului în care funcționează școala; analiza nivelului îndeplinirii obiectivelor din proiectul anterior; consultarea cadrelor didactice, elevilor, părinților și altor părți interesate în definirea obiectivelor etc. 

Dacă școala dorește un proiect de dezvoltare care să fie evaluat nu numai cu ”satisfăcător”, stabilirea obiectivelor ar trebui să ia în calcul și standardele de referință. De exemplu, stabilirea obiectivelor (inclusiv ca etapă procedurală) ar trebui să ia în considerare și ”scopurile, obiectivele și programele rezultate din politicile și strategiile europene, naționale, regionale și locale privind educația și formarea profesională”; ”scopurile, obiectivele și programele stabilite la solicitarea beneficiarilor” ș.a.m.d. 

În concluzie: 

• Procedurile sunt utile școlii doar dacă ele sunt folosite. Subliniem și faptul că, în anumite situații, nerespectarea unor procedurilor poate atrage răspunderea penală. Deci, la evaluare, ne interesează nu neapărat existența unei proceduri, cât cunoașterea și folosirea ei la nivelul școlii. Menționez, de asemenea, că nu ne interesează corectitudinea formală a procedurii – acest tip de analiză fiind în sarcina altor entități / organizații.
• Nu vor fi cerute alte proceduri în afara celor prevăzute de legislația în vigoare. Ca urmare, ARACIP a realizat corelarea celor 84 de proceduri comune enumerate în Instrucțiunea Nr. 1 cu Standardele de acreditare (aprobate prin HG 21/2007).
• În context, cadrele didactice, elevii, părinții sau alte părți interesate (cărora aceste proceduri le sunt opozabile) vor fi întrebați și în privința respectării și a utilității percepute a procedurilor pentru funcționarea școlii. De aceea, observarea activității și a spațiilor școlare, interviurile și chestionarele aplicate diferiților actori devin sursele cele mai importante de informații, inclusiv în evaluarea procedurilor. De exemplu, foarte multe școli au o procedură privind ”Supravegherea desfășurării activităților din unitatea de învățământ”. Dar ce valoare are procedura dacă observăm că intră cine vrea în școală, fără nicio opreliște?
• Având în vedere că implementarea SCMI (inclusiv verificarea existenței și actualizării procedurilor) este treaba altor entități, în noile standarde vom căuta să eliminăm (complet, dacă va fi acceptată varianta noastră) verificarea procedurilor – cu o singură excepție: cele care țin de siguranța și sănătatea elevilor și a personalului. 

Mai vreau să subliniez un lucru: atât cei care vând proceduri de-a gata (pentru că doar așa își pot plasa marfa), cât și cei care le verifică (pentru că le este mai ușor) analizează, mai ales, corectitudinea lor formală. Consecința: avem proceduri bine făcute, cu câte 20-30 de pagini fiecare, dar inutile și neaplicate, pentru că au un conținut făcut ”la plezneală”, să fie acolo. 

La final, repet: când e vorba de proceduri nu vă mai uitați la ARACIP; nu ARACIP le-a inventat, ele există în baza legală a funcționării școlii și ar fi existat și fără ARACIP. Nu știu în ce măsură voi fi auzit, dar voi repeta acest lucru cât va fi nevoie, pentru că nu mai accept ca această instituție să fie ”vinovatul de serviciu” pentru toate relele din sistemul românesc de învățământ, în timp ce adevărații responsabili rămân ascunși, spălați și curați.