Nimeni nu poate nega
faptul că unele lucuri s-au schimbat în şcoala românească, dar nici nu poate
spune că aceste schimbări au avut vreun efect asupra educaţiei generaţiilor
care au terminat şcoala în perioada post-decembristă: multe schimbări, dar
reformă ioc (v. şi postul anterior). Cum putem dovedi acest
lucru ? Destul de simplu, zic eu, pentru că există trei mari seturi de dovezi în
acest sens.
1. Rezultatele elevilor români la evaluările internaţionale au fost
slabe (vezi, în acest sens, site-urile organizaţiilor care se ocupă de administrarea
acestora: pentru TIMSS si PIRLS, v. http://timssandpirls.bc.edu/
iar pentru PISA http://www.oecd.org/pisa/
- tocmai s-au pubicat cele 4 volume de date de la PISA 2012). Comentariile sunt
de prisos şi, mai mult, în toată această perioadă, nu s-au discutat, sub
nicio formă, competenţele evaluate prin aceste testări internaţionale, dacă sunt
ele utile sau nu, din perspectiva modelului uman care ar fi trebuit promovat
prin „reforme”.
2. Persistenţa problemelor identificate, la nivel de sistem, în diferite rapoarte.
O analiză „istorică” a problemelor învăţământului este utilă dintr-un motiv
evident: apariţia sau reapariţia unor probleme în dezbaterea publică indică
lipsa sau inadecvarea soluţiilor. Am analizat:
·
„Reforma învăţământului
din România. Condiţii şi perspective”, lucrarea Institutului de Ştiinţe ale
Educaţiei din 1993, primul document cu valoare diagnostică şi strategică
recunoscută de toţi factorii interesaţi (inclusiv de oficialităţi).
·
„Staff Appraisal Report –
Romania” (1994), care a fundamentat
Proiectul de reformă a învăţământului preuniversitar, co-finanţat de
Banca Mondială, cea mai ambiţioasă şi mai complexă iniţiativă reformatoare
postrevoluţionară (1995 şi 2002).
·
Analizele de politici
educaţionale realizate sub egida OECD (“Reviews of National Policies for Education. Romania”
din 2000; „Reviews of National Policies for Education: South Eastern Europe
2003 - Volume 2: FYROM, Moldova, Montenegro, Romania, Serbia” din 2003).
·
„România educaţiei,
România cercetării. Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza şi
elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării” - raportul din
2007 al Comisiei prezidenţiale special constituite în acest scop.
Toate aceste documente au
identificat cam aceleaşi probleme: lipsa capacităţii de analiză şi planificare
strategică; inadecvarea resurselor pentru educaţie - umane şi financiare; structura
sistemului (centralizarea excesivă şi gradul redus de participare la decizie a
diferiţilor actori sociali; finanţare centralizată, rigidă, netransparentă,
neechitabilă); probleme privind curriculumul (supraîncărcat, cu relevanţă
scăzută şi centrat pe informaţie) şi evaluarea rezultatelor învăţării (predominant
sumativă, având ca scop principal selecţia) şi, mai ales, cele legate de accesul
şi echitatea educaţiei (acces insuficient la educaţie preşcolară; procent mare
de neşcolarizaţi şi de abandon şcolar, mai ales în mediul rural; excluderea
copiilor de etnie romă şi a celor cu CES). Îngrijorător este, însă, faptul că, dacă
judecăm evenimentele în succesiunea lor, în 2007, pe lângă problemele
„endemice”, evidenţiate în toate
rapoartele menţionate, au reapărut multe
din problemele identificate în 1993 şi 1994, care dispăruseră în analizele ulterioare, ceea ce indică fie lipsa de
soluţii, fie o rezolvare inadecvată sau nesustenabilă. În 2007 era deja evidentă disocierea sistemului rămânesc de învăţământ
de liniile de evoluţie înregistrate în Uniunea Europeană, fapt accentuat în
perioada următoare (v. şi mai jos).
3. Lipsa oricărei corelaţii dintre schimbările introduse în sistem şi
evoluţia principalilor indicatori (referitori la participare, eficienţa
internă şi externă a educaţiei etc.) sau
o corelaţie negativă cu aceştia este o altă dovadă a „schimbării fără
reformă”. Pentru a vedea cum stam la aceşti indicatori, pot fi consultate
Rapoartele privind Starea Învăţământului (de pe site-ul Ministerului), dar şi
documente europene (de exemplu, Education and Training Monitor 2013 la http://ec.europa.eu/education/library/publications/monitor13_en.pdf,
sau fişa României referitoare la principalii indicatori ai Strategiei Europene
EU 2020 la http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/informat/country2013/country_ro_en.pdf.
Analizând acest ultim document m-a întristat faptul că noi stabilim minimul
european pentru foarte mulţi dintre aceşti indicatori...
Deci, cel mai probabil răspuns
la întrebarea din titlu este nicăieri: pe
baza a ceea ce ştim, schimbările introduse nu
au reformat nimic. Un exemplu tipic este Raportul, din mai 2008, aferent
Evaluării interim a Strategiei Descentralizării Învăţământului
Preuniversitar, realizată în cadrul
proiectului PHARE/2005/017-553.05.03 (contractat
de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi
al cărei beneficiar a fost Ministerul Educaţiei): impactul aşa-zisului „pilot”
de descentralizare, realizat în 8 judeţe, a fost minim, nexistând diferenţe de
performanţă şcolară în judeţele pilot faţă de celelalte judeţe.
Un alt răspuns posibil,
care, cred eu, ar trebui analizat mai temeinic şi pe larg: nu ştim încotro merge şcoala românească, pentru că, în afara
dovezilor circumstanţiale prezentate mai sus, nicio politică publică din domeniul
educaţiei (cu excepţia celei de mai sus) nu a fost supusă, în ultimii 15 ani cel puţin, unei evaluări independente
şi profesioniste în privinţa impactului şi a beneficiilor sociale generale.
Noi nu avem încă nici voinţa de a evalua politicile publice din domeniul
educaţiei, dar nici de a utiliza
rezultatelor evaluărilor existente pentru a elabora sau ajusta politicile
publice (un exemplu fiind faptul că raportul din 2008, menţionat mai sus, nu a
fost semnat de ministrul de atunci şi a fost, mult timp, „la secret”).
Deci, se poate afirma că singurul
motiv de schimbare a fost „voinţa politică”, un voluntarism, nesusţinut cu date
şi cu rezultatele unor evaluări independente, care a avut ca scop doar să demonstreze
că „ceilalţi” au fost „răi” iar noi, aflaţi acum la putere, trebuie să ne
luptăm cu „greaua moştenire” şi cu oamenii puşi de vechea conducere. Se uită, astfel, faptul că un sistem durabil de
educaţie, (dar şi de sănătate, de administraţie publică, de transport...) nu se
poate construi pe durata unui mandat. Toate acestea în condiţiile în care, la
conducerea Ministerului Educaţiei, s-au perindat, din ’90 încoace, peste 15
miniştri şi circa 25 de secretari se stat pentru învăţământul preuniversitar
(cărora, recunosc, le-am cam pierdut şirul) socotindu-i doar pe cei care au
apucat să conducă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu