“Politică” şi “politici” în educaţie – sau: “eu pentru cine votez” ?

Europarlamentarele au arătat, încă o dată, că educaţia nu este un subiect de campanie electorală, indiferent de miza alegerilor. Lipsa de interes pentru educaţie (şi, implicit, pentru politicile publice din domeniu) se asociază (lucru dovedit ştiinţific!) cu lipsa de educaţie, fapt care devine cu atât mai îngrijorător cu cât generaţiile educate exclusiv în perioada post-loviluţionară au ajuns, deja, la putere.

Chiar dacă ne lăudăm (sau nu) cu schimbările din sistemul educaţional, adevărata reformă încă se lasă aşteptată (v. şi postările anterioare despre “schimbare fără reformă” sau despre “direcţia” acestor schimbări). Niciuna dintre schimbările intenţionate (cu sens reformator sau retrograd) nu a avut timp să se impună şi, în esenţă, sistemul de învăţământ a rămas acelaşi ca la sfârşitul secolului trecut.

Dovada? Testul lui Jan Jukes (invocat şi cu alte prilejuri): să considerăm o persoană care lucra într-un birou şi s-a pensionat acum 20 de ani. Dacă ar reveni acum la “vechiul” loc de muncă ar vedea multe schimbări, de la fax şi telefonie mobilă, până la reţele de calculatoare şi acces instantaneu la informaţie. Să luăm în considerare aceeaşi persoană, care s-ar întoarce în şcoala pe care a absolvit-o acum 40 sau 50 de ani. Ar vedea puţine schimbări în modul de organizare şi funcţionare a instituţiei şcolare: aceeaşi structură organizaţională (aceleaşi niveluri de învăţământ, aceeaşi arhitectură şi structură curriculară şi disciplinară, aceleaşi clădiri, aceleaşi săli de clasă, aceeaşi tablă cu cretă şi chiar aceleaşi bănci). Din perspectiva experienţei personale, constat că în şcoala primară se studiază aceleaşi texte pe care le-am studiat şi eu, acum 50 de ani, că metodele zise “moderne”, de predare, sunt aceleaşi ca acum 40 de ani (când eram în liceu), că programa de pedagogie pentru definitivat este, în linii mari, aceeaşi ca acum 30 de ani (când mi-am dat eu “definitivatul”). Şcoala a rămas, în esenţă, centrată pe profesor (şi nu pe educabil), pe nevoile instituţiei şcolare (nu pe cele ale societăţii).

În plan politic constatăm, însă, un discurs contradictoriu (atunci când nu e de-a dreptul cinic şi mincinos). De exemplu:

• Recunoaştem că multe şcoli (de fapt, majoritatea lor) nu oferă o educaţie corepunzătoare, dar avem cel mai mic procent din PIB şi din cheltuielile publice alocat educaţiei (la nivelul UE).
• Spunem că descentralizăm sistemul, dar nevoia compulsivă de control, precum şi viziunea paternalistă asupra statului, fac ca legislaţia să devină din ce în ce mai stufoasă dar şi mai ... inutilă. De exemplu, metodologia de peste 40 de pagini privind înscrierea copiilor în clasa pregătitoare este anulată din start de două articole care permit inspectoratelor şcolare să o încalce – bineînţeles, numai în cazuri justificate, atunci când un elev anume trebuie să ajungă într-o şcoală anume sau la o învăţătoare anume...
• Capitalizăm politic pe seama olimpicilor şi a copiilor emigranţilor (care, nu-i aşa, sunt înscrişi în clase superioare celor din România), dar ne doar exact în pix de cei aproape 100.000 de copii în afara şcolii.
• Spunem că vrem un învăţământ performant şi echitabil, dar creăm un sistem de finanţare care permite “compensări” de la săraci la bogaţi şi de la şcolile bine administrate la cele prost conduse.
• Recunoaştem că sistemul de evaluare (inclusiv examenele naţionale), este vetust, dar a început o campanie de scoatere a Româniai din PISA şi din alte evaluări internaţionale (da, da – răii aceia care nu ne lasă să facem noi eşantionul de şcoli...).

La acest dublu discurs s-a ajuns, în mod firesc, zic eu, pentru că, mizându-se pe faptul că “mulţi vede puţini cunoaşte”, a interesat mai mult valoarea politică, electorală (deci pe termen scurt) a educaţiei şi, pe cale de consecinţă, nimeni nu a mai fost interesat de politici care să dureze. Mai mult, din motive strict politicianiste, marea majoritate a măsurilor cu potenţial reformator au fost implementate cu jumătăţi de măsură, în dauna intereselor, pe termen lung, ale beneficiarilor de educaţie:

• Nu am profesionalizat cariera profesorală prin masteratul didactic (deşi este prevăzut în lege) - ca să nu supărăm universităţile – cu o imensă forţă politică dar şi financiară.
• Am menţinut un sistem centralizat, birocratic şi inflexibil de “mişcare a personalului” (deşi vorbim, de ani buni, de descentralizare) - ca să nu supărăm sindicatele (este hilar că, pe măsură ce “decentralizăm” , metodologia de mişcare a personalului capătă un număr din ce în ce mai mare de pagini...).
• Deşi avem formulă de finanţare per capita, închidem ochii când primarii schimbă destinaţia banilor pentru educaţie, câmd îi alocă preferenţial sau când spun că banii sunt alocaţi şcolilor din mărinimia lor (chiar dacă vin de la bugetul central) – aceasta ca să nu-i supărăm pe aleşii locali care sunt tartorii oricăror alegeri.
• Deşi vorbim de calitatea educaţiei, inspectorii generali sunt deranjaţi de faptul că noile niveluri de învăţământ, specializări sau calificări trebuie evaluate pentru a fi autorizate – ceea ce face ca alocarea cifrelor de şcolarizare să nu mai fie (numai) în pixul lor de oameni politici.
• Cu un învăţământ obligatoriu de 11 ani, prin lege, rămânem cu clasa a IX-a şi a X-a exclusiv la liceu (şi cu un examen naţional de selecţie în plin învăţământ obligatoriu), pentru a nu-i supăra pe directorii liceeleor şi pe profesorii de liceu – cu toate că ştim de ani de zile că rata abandonului creşte dramatic după clasa a VIII-a.
• Lăcrimăm de mila bieţilor elevi care trebuie să “îndure” camerele video la examenele naţionale – ca să-i mulţumim pe elevii pentru care e important să ia bacalaureatul (deşi nu contează cum) şi pe părinţii acestora (alegători dispuşi să dea şpagă pentru ca Goe să treacă clasa).
• Repetăm obsesiv că “ne-am săturat de atâta reformă”, când este clar că am avut multe schimbări, dar reformă – ioc!

Trist este că şi corpul profesoral achisează la aceste măsuri luate cu scop vădit electoral, din perspectiva avantajelor imediate – mai mulţi bani pentru universităţi, promisiuni, niciodată îndeplinite, de creşteri salariale, o oarecare stabilitate şi siguranţă a locului de muncă, micile satisfacţii legate de premiile la mulţimea de concursuri fără noimă etc., dar fără să se gândească că, pe termen lung, îşi pot pierde locul de muncă. Este vizibilă creşteriea neîncrederii în educaţie şi a lehamitei generale din societate. Acestă lehamite faţă de învăţământul public se manifestă prin segregarea din ce în ce mai pronunţată a şcolilor prin rezultate (un loc la o şcoală “bună” a ajus să coste sute şi chiar mii de euro, inclusiv pentru mutaţia pe buletin!), prin orientarea părinţilor cu bani spre învăţământul privat, prin creşterea numărului de “talibani” ai homeschooling-ului şi, nu în ultimul rând, prin modul în care mulţi profesori, părinţi şi elevi au înţeles să se “pregătească” pentru evaluările naţionale (mai ales cele de la clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a) şi pentru simulările examenelor naţionale.

Deci, cu cine votăm?