Şcoala în cetate sau de ce nu avem reformă în educaţie

Recentul Eurobarometru despre educaţie şi calificări (Special Eurobarometer 417. “European area of skills and qualifications”, la http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_417_en.pdf) confirmă ceea am spus, în repetate rânduri: reforma educaţiei nu poate fi decât o reformă culturală şi orice discuţie despre calitatea educaţiei este, în primul rând şi esenţialmente, una despre valori, principii, reprezentări şi mentalităţi. 

Conform barometrului mai sus menţionat, românii sunt foarte mulţumiţi de sistemul educaţional - chiar dacă avem rezultate constant slabe la evaluările naţioale şi internaţionale iar în statisticile referitoare la ţintele EU2020 stăm prost la toate cele trei capitole de creştere („inteligenţă”, „durabilitate”, „incluziune” – v. Country Fact Sheet 2013 la http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/informat/country2012/country_ro_en.pdf ). De exemplu:

• avem o şcoală bună, care oferă posibilitatea dobândirii competenţelor esenţiale: aproape 80% dintre noi credem că şcoala oferă competenţele necesare găsirii unui loc de muncă corespunzător calificării obţinute (deşi statisticile despre destinaţia absolvenţilor spun altceva);
• 88% dintre noi suntem mulţumiţi de educaţia primită în şcoală (chiar dacă doar 51% dintre noi suntem mulţumiţi de formarea profesională şi 30% de cea universitară);
• considerăm că există şanse mici să obţinem competenţele necesare în afara şcolii (în mediu informal şi nonformal), nici chiar călătorind, trăind sau muncind peste hotare;
• considerăm puţin importantă atât existenţa unui mediu de învăţare care stimulează creativitatea şi curiozitatea elevilor, cât şi experienţa practică de muncă într-o firmă sau într-o altă organizaţie; 
• doar 7% dintre noi am auzit de Cadrul European al Calificărilor (EQF) şi putem corela propriul nivel de calificare cu EQF;

Prietenii de pe Facebook spun că, probabil, e o greşeală de metodologie sau de eşantionare, dar eu cred că aceste cifre reflectă realitatea. Este vorba de mentalul colectiv care explică de ce nu avem o reformă reală: dacă aproape toată lumea (repet, 88% dintre noi) este mulţumită de şcoală, la ce bun să o mai schimbăm? 

Dintre profesori, o minoritate dar din ce în ce mai numeroasă, sunt „pesimiştii” – apatici sau în pragul revoltei. Ei merg pe drumul minimei rezistenţe şi susţin că fac, în continuare, ceea ce trebuie (chiar dacă acest „ceea ce trebuie” este din ce în ce mai mic). Fără speranţă, aşteptând cu nerăbdare pensia , ei sunt victimele ultimilor 25 de ani: dese schimbări vopsite ca „reforme”, dar care nu schimbă, până la urmă, nimic; preţuirea, în vorbe, a şcolii dar, când e vorba de finanţare, ne facem că plouă; clamarea competenţei dar promovarea pe baze de pile şi apartenenţă politică şi, ca „încununare”, un prestigiu social al profesorului care tinde spre zero. 

Majoritatea o constituie „tradiţionalii” – care susţin (activ sau pasiv) rolurile clasice ale şcolii, ale elevilor, ale profesorilor, chiar întoarceri în trecut, la diferite „epoci de aur”, haretiene sau comuniste, opunându-se, de regulă, din principiu, oricăror schimbări, invocând tradiţiile „centenare”, vechimea, gradele şi diplomele obţinute. De cele mai multe ori, reprezentanţii acestei categorii ocupă şi funcţiile de conducere din şcoli, inspectorate şi ministere, tot ei ajungând şi prin parlament. Nu trebuie neglijat nici faptul că această abordare este suţinută şi de o majoritate a părinţilor, care caută învăţători şi profesori care îi „muncesc” pe copii, cu multe teme pentru acasă şi concursuri nenumărate,totul pentru a creşte acel faimos „bagaj de cunoştinţe”, considerat absolut necesar pentru a ajunge într-un liceu „bun” şi o facultate aşişderea. Întâlnirea între aceste categorii complementare (de profesori şi părinţi) nu este o problemă, ele fiind majoritare, această situaţie perpetuând şi întărind „non-reforma”.

Există şi o minoritate „revoluţionară” în rândul profesorilor, din ce în ce mai conştientă de faptul că societatea secolului XXI nu se poate construi cu o şcoală de secol XIX, care participă la formări, derulează proiecte, chiar încearcă, cu încăpăţânare, cu disperare chiar, să „facă diferenţa” la nivel local, de multe ori în ciuda piedicilor puse de sistem şi de colegii de breaslă „majoritari” sau „pesimişti”. Văd, de asemenea (ce-i drept, mai mult pe reţelele de socializare), din ce în ce mai mulţi tineri, părinţi la rândul lor dar şi fără copii, foarte educaţi (în sensul bun al cuvântului, nu neapărat cu „bagaj...”), care au studiat în ţară dar şi „afară”, care sunt adepţii noilor medii de socializare şi noilor tehnologii educaţionale, care propun şi susţin proiecte, concepte, abordări, metode şi tehnici noi, dar care nu au, încă, un debuşeu constant. 

Marea problemă este, însă, faptul că cele două categorii (care, împreună, ar putea atinge acea „masă critică” pentru schimbare de care se vorbeşte atât), nu se întâlnesc! Pe de o parte, tinerii educaţi de care vorbeam (părinţi sau nu) trăiesc în marile metropole, în cartiere „selecte”, şi au acces mai ales la şcolile de „fiţe” (publice şi private), în care cultura dominantă este cea conservatoare – cu frustări de ambele părţi - de unde şi înmulţirea „talibanilor” homeschooling-ului şi unschooling-ului. Pe de altă parte, profesorii „revoluţionari” lucrează, de regulă izolaţi, de foarte multe ori în şcoli „grele”, cu copii proveniţi din medii defavorizate şi cu dificultăţi de învăţare, adesea în mediul rural, şi cu părinţi care fie împărtăşesc cultura conservatoare, fie sunt marginalizaţi. 

Ca urmare, nu este îndeplinită niciuna dintre cele două condiţii esenţiale pentru orice schimbare: nu există nici presiunea externă pentru schimbare (v. „Barometrul” de mai sus – populaţia, părinţii dar şi angajatorii fiind fericiţi cu sistemul şcolar actual), dar nici nemulţumirea faţă de rezultate, în interiorul sistemului (pentru că cei care doresc schimbarea nu se întâlnesc, în timp ce oponenţii reformei colaborează constant). Pe această bază, problema devine cum putem aduce împreună cele două categorii revoluţionare (profesorii din interior şi tinerii educaţi din afara şcolii), care ar putea deveni motorul schimbării culturale absolut necesare pentru o reformă adevărată în educaţie. Soluţia ar fi, cred eu, să ducem proiectele inovatoare doar acolo unde merită şi sunt binevenite, chiar dacă aceasta înseamnă să mergem la ţară, în „ţigănie”, acolo unde nu răsar olimpici pe toate drumurile şi unde nu lucrăm cu „elite”. Altfel, rîndurile „revoluţionarilor” se vor subţia, iar cele ale „pesimiştilor” se vor îngroşa...