„Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” sau ce vor „beneficiarii” de la educaţie

În ultimele două posturi pe blog „m-am luat” de profesori, pentru că nu întotdeauna susţin reformarea profundă a educaţiei (şi am fost înjurat pentru aceasta). Acum, mă „iau” de părinţi şi de elevi, pentru acelaşi motiv, pornind de la opiniile exprimate privind rezultatele la bac sau recentele schimbări ale Legii Educaţiei Naţionale.

Am constatat, de exemplu, că cele două tabere care contează, „conservatorii/conformiştii”, respectiv „reformiştii”, sunt mult mai clar conturate şi mai active în spaţiul public decât în cazul profesorilor. „Conformiştii” sunt şi aici majoritari şi au fost selectaţi sau se autoselectează, explicit, dar mai ales implicit, în asociaţiile reprezentative ale elevilor şi ale părinţilor.

Cum s-a ajuns aici? Simplu: în sistemul românesc a fi elev „bun” înseamnă a avea note mari. Ai note mari doar dacă repeţi ce spune profesorul şi faci, în general ce ţi se cere la şcoală, deci te conformezi. Elevii buni, lăudaţi permanent de profesori, îşi dezvoltă continuu stima de sine, dar cresc şi în ochii celorlalţi. Elevii „ne-buni” cu stimă de sine scăzută, nu se vor bucura de preţuirea celorlalţi şi, evident, pentru că nu vor simţi şcoala ca fiind „a lor”, nici nu vor voi să o reprezinte.  Pe cale de consecinţă, cei care ajung să reprezinte elevii / studenţii, sunt elevi / studenţi, indiscutabil buni, frumoşi şi inteligenţi dar, de regulă, conformişti.

Această situaţie se repetă şi în cazul părinţilor: părinţii elevilor „buni” dobândesc un prestigiu sporit în rândul profesorilor şi al părinţilor şi ajung, aşadar, în organismele reprezentative ale părinţilor. Analizând ceea ce aşteaptă „boborul” majoritar (adicătelea „Conu’ Leonida”) de la şcoală, de la educaţie, am constatat că visul de aur al părintelui român, replicat inclusiv prin asociaţiile reprezentative, este studiul la un liceu bun („bun” însemnând că are numai elevi „buni” în sensul de mai sus), care conduce, obligatoriu, spre învăţământul superior, care duce, la rândul lui, către o slujbă de birou, de preferinţă la stat (adică pe bani publici). Mai mult decât atât, lupta pentru o „scoală” bună ajunge să îmbrace forme nu tocmai legale şi morale, fiecare părinte dorind ca propriul copil să fie considerat elev „bun” (= cu note mari), cu orice preţ. Ca exemplu: opţiunea clară a părinţilor pentru şcoli fără romi şi fără copii cu dizabilităţi (inclusiv prin mutaţii fictive de domiciliu sau prin şpagă pe faţă). Am întâlnit chiar activişti pentru drepturile minorităţilor care, când a fost vorba de proprii copii, au preferat şcoli fără romi...

Ce înseamnă acest lucru: părinţii, elevii şi studenţii conformişti  gândesc “inside the box” şi, ca urmare, susţin vechiul sistem (“în care se făcea carte, dom’le!”). Sunt cei care consideră educaţia bună doar pentru că aşa au trăit-o ei („şi uite unde am ajuns”!) şi consideră că “mai mult” înseamnă “mai bine”: mai multă „carte”, mai multe teme pentru acasă, mai multe concursuri, mai multă disciplină în şcoali, mai mulţi bani pentru şcoală etc., dar fără a se gândi la o schimbare de practici educaţionale şi în experienţele de învăţare oferite copiilor. Şi, chiar dacă se ajunge la protest, acesta nu depăşeşte stadiul „revoltei în genunchi”.

Minoritatea cuprinde, de regulă părinţii (dar şi elevii/studenţii) care mai ştiu câte ceva „de pe afară” sau din alte sisteme şcolare şi care, mai ales, sunt conştienţi de schimbările sociale. Ei ar fi dorit schimbarea sistemului, dar, pentru că sunt minoritari şi mai mult contemplativi (ne-militanţi), şi-au cam pierdut speranţa şi se îndereaptă spre şcoli private, spre studii “afară” sau spre homeschooling, unschooling, “educaţia liberă” etc. Deci, „reformiştii”, chiar dacă gândesc „out of the box”, sunt contra sistemului formal de educaţie, în general. Ca urmare, în rândul „beneficiarilor” situaţia este şi mai neagră: dacă, în rândul profesorilor, există o minoritate „reformistă” care acţionează şi împinge lucrurile în direcţia reformei, în rândul părinţilor şi al elevilor această minoritate „reformistă” nu doreşte schimbarea sistemului ci desfiinţarea lui!

Acest lucru este vizibil, de exemplu, în discuţiile despre bacalaureat, examen căruia i se acordă, zic eu, o importanţă nemeritat de mare. Ambele tabere de „beneficiari” sunt de acord că schimbarea nu e bună, doar urmarea fiind diferită: „conformiştii” spun că „era mai bine înainte”, în timp ce „reformiştii” au găsit un argument în plus la: „să ne cărăm, naibii, cu toţii de aici”. Aceasta pentru că, la noi, bacul este singura cale spre învăţământul superior (repet, „visul de aur” al oricărui elev „bun” şi părinte de elev „bun”), iar eşecul şi neprezentarea la bac sunt echivalate, în discursul public, cu eşecul în viaţă. Discutăm la nesfârşit dacă ne trebuie două sau trei sesiuni de bac, dar nu ne întrebăm: „Este, oare, bacul necesar?” sau chiar „Este bacul singura cale prin care am putea ajunge în învăţământul superior?”. Pentru a vedea utilitatea bacului, ar fi interesant de văzut şi cum se corelează, de exemplu, nota la bac cu notele la intrare în / ieşire din facultate, cu nivelul salariului / venitului la 10 ani de la terminarea liceului etc. Dar noi nu avem bani pentru cercetare („un moft”!) şi continuăm acest învârtit (sau „învârteală”?) în jurul cozii.

Nicio „tabără”, însă, nu se gândeşte că va trebui să trăiască într-o societate condusă de copiii şi tinerii care sunt în şcoală acum. În acest context, mi-am amintit un editorial, de acum câteva decenii, din Bild Zeitung. Iată ce scria editorialistul: „Mergând cu autobuzul, am întâlnit o mamă cu un copil de vreo 6-7 anişori, pe care îl lăsa să facă absolut ce dorea şi cui dorea. În momentul în care copilul m-a scuipat, am rugat-o frumos pe mama acestuia să-l reţină de la asemenea gesturi. Mama mi-a răspuns că nu poate, pentru că este adepta educaţiei libere. Atunci am scuipat-o pe mama respectivă, spunându-i că şi eu am beneficiat de „educaţie liberă”!”