Istoria se repetă: “România are atâta noroc, încât nu-i trebuie oameni de stat”

Aceste vorbe ale lui P.P. Carp mi-au fost readuse în minte de o carte citită (mea culpa, cu întârziere), în primele două zile de concediu - anume  „"Germanofilii” – Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial", a lui Lucian Boia, apărută în 2009.

Catea readuce în discuţie "dreptatea" poziţiei României de a intra în Primul Război Mondial de partea Antantei, din perspectIva celor care (ulterior şi doar pentru că Antanta a învins) au fost consideraţi "trădători" (printre alţii, au făcut puşcărie din acest motiv Arghezi şi Slavici), doar pentru că au susţinut intrarea în război de partea Puterilor Centrale şi considerau Rusia un pericol mult mai mare pentru România decât Austro-Ungaria, iar situaţia românilor din Basarabia mult mai grea decât a celor din Transilvania sau Bucovina. O bună parte din elita intelectuală a ţării susţinea această poziţie, lista celor cu vederi “germanofile” fiind foarte lungă – şi prezentată, de Boia, de la A – de exemplu, Grigore Antipa -, la Z – Duiliu Zamfirescu.

Ceea  ce am învăţat din această carte (cu “dovezi”), este că majoritatea celor care aveau altă poziţie decât cea oficială nu erau nici mai puţin intelectuali, nici mai puţin patrioţi decât  “antantofilii” şi că argumentele lor erau solide. Ba mai mult, victoria Antantei nu a fost sigură decât pe la mijlocul lui 1918 şi, în esenţă, nimeni nu s-a gândit la o succesiune de evenimente care să ducă, simultan, la întregirea României şi în vest şi în est, pentru că nimeni nu a putut anticipa evenimentele care l-au determinat pe Carp să facă declaraţia din titul acestei postări: căderea rapidă a Rusiei (să ne amintim, unirea Basarabiei s-a făcut când cea mai mare parte a României era sub ocupaţie germană şi noi semnam pacea separată cu Puterile Centrale...) şi victoria ulterioară a Antantei  (care a permis România Mare).

Ca urmare, doar evenimentele ulterioare, cursul sinuos şi, adesea, surpinzător al istoriei, au dat dreptate „antantofililor” şi nu neapărat „vizionarismul”, argumentele şi calităţile intelectuale. Chiar putem spune că,  pe termen lung, cei care se temeau de Rusia au avut dreptate (România fiind ocupata de trupele ruseşti şi "beneficiind" de regimul comunist importat de acolo o jumătate de secol), chiar dacă, pe termen scurt, implicarea de partea Antantei a dus la crearea României Mari. Ca urmare (un citat, chiar cuvintele care încheie cartea): "E de altfel o întrebare cu răspunsuri multiple [...] dacă au avut sau nu dreptate, ori, mai probabil, dacă au avut şi n-au avut în acelaşi timp" (s.n.). Chiar Lucian Boia prezenta, într-o emisiune la TV, un scenariu posibil (chiar dacă avertiza că e doar un exerciţiu intelectual), în care victoria Puterilor Centrale ne-ar fi ferit şi de Hitler şi de Stalin iar UE ar fi apărut mai devreme, chiar dacă numai în Europa Cetrală, ca urmare a „federalizării” Autro-Ungariei (teorie deja vehiculată în epocă).

De ce aceste gâduri? Pentru că istoria se repetă. România, luată de val, a scăpat de Ceauşescu (dar nu de comunism, mai ales în mentalităţi), a intrat în NATO şi în UE - dar nu pentru că ar fi avut mari conducători, ci doar un mare noroc, pe care nu-l înţelegem şi, parcă dinadins, încercăm să-l anulăm prin lipsă de viziune şi politcianism tembel. Mai mult, din cauza resurecţiei imperialismului rusesc, România (împreună cu Polonia) recapătă o importanţă strategică globală, de care nu ştim, încă, să profităm.

Unul dintre motivele acestei situaţii este, cred eu, lipsă de educaţie politică elementară şi, în general, lipsa oricărui interes (demonstrat de cei 25 de ani de schimbări fără reformă) pentru dezvoltarea gândirii critice prin educaţia şcolară. Educaţia pentru diferenţă, dialog şi interculturalitate (frumoase vorbe, nu-i aşa?) ar trebui să aibă, ca o componentă esenţială, studiul critic al istoriei în şcoală. Din pacate, avem de-a face, şi după căderea comunismului, cu o interpretare unică a istoriei, văzută ca drum conştient şi drept spre realizarea idealurilor naţionale etc... (vă sună cunoscut, nu-i aşa?) după cum şi în ştiinţe se merge doar pe adevături unice şi viziuni unilaterale. Iar cei care susţin altceva sunt incompetenţi, deci vinovaţi, deci periculoşi, deci trebuind a fi pedepsiţi  (v. şi postarea anterioară - http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/07/scoala-romaneasca-de-la-greseala.html ). Un alt exemplu: sunt foarte multe voci care se împotrivesc  „relaxării” convenţiilor gramaticale, evidenţiată inclusiv prin ediţiile succesive ale DOOM şi ale Gramaticii Academiei, şi care cer, sus şi tare, reguli clare şi, mai ales, unice („de ce să acceptăm mai multe forme de plural pentru „nivel”?”). Şi, încă un exemplu, ca întrebare "pour les connaisseurs" - profesori de matematică: ce note i-aţi da unui elev care spune că dintr-un punct exeterior unei drepte nu se poate duce nicio dreaptă paralelă sau se pot duce o infinitate de drepte paralele?

Un alt lucru pe care l-am învăţat  din această carte (de fapt, mi l-am reamintit), este că nu întotdeauna o operă ştiinţifică sau artistică importantă este garanţia unui caracter deosebit, destul de mulţi „germanofili” devenind „antantofili” sau viceversa, în funcţie de cum bătea vântul. Un alt citat din lucrarea lui Boia, când analizează soarta lui Slavici: „Dacă la scriitori precum Sadoveanu sau Rebreanu se constată uşor un deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un „surplus de caracter””. La fel cum istoria este prezentată unilateral în manuale, marii artişti şi creatori sunt, de asemenea, idealizaţi. De exemplu, pornind de la „versatilitatea” unui Sadoveanu, care a fost, cu convingere, „în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparţial”, ajungem să credem că, dacă a scris frumos, şi comportamentul lui „extra artistic” a fost corect. La fel se întâmplă, acum, cu Adrian Păunescu sau cu Dinu Săraru, de exemplu: dacă îndrăzneşti să spui ceva împotriva opţiunilor lor politice, ţi se răspunde, cu ţâfnă, că au fost „mari scriitori” – ceea ce, e adevărat. Dar, ce are una cu alta?

Aici, mi-am adus aminte şi de ceea ce spune Howard Gardner despre importanţa caracterelor în conceperea şi relizarea unui proiect – indiferent de felul acestuia (naţional, eduaţional, politic, ş.a.m.d.). Or, noi caractere adevărate nu prea avem în viaţa politică şi, nota bene, toţi liderii politici actuali sunt produsul şcolii româneşti, unii dintre ei chiar ai şcolii „libere”, post-decembristă!

În concluzie, dacă educaţia civică şi istorică (dar şi cea ştiinţifică, artistică, morală ...), ar fi critică şi ar trece dincolo de simpla îndoctrinare, poate şi dialogul politic ar trece, şi el, dincolo de "bapamătii" iar noi am trăi, cu toţii, mai bine.