Obsesia controlului (2): de la gând la faptă

Așa cum am promis, revin, în completarea postării de acum câteva zile (http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/09/obsesia-controlului.html), cu un studiu de caz despre cum se desfășoară un astfel de control, pe care îl consider în afara statului de drept - și voi încerca să argumentez acest punct de vedere.

În primul rând, multe ”organe” de control nu au, practic, bază legală: activitatea lor este, de regulă, reglementată de unul-două paragrafe obscure dintr-un act normativ – fără a fi clare limitele autorității: lipsesc regulamentele de funcționare și procedurile publice (opozabile celui controlat). Deci, ele pot controla orice, oricând, oricât și oricum, transparența actului de administrație publică devenind, astfel, o glumă proastă. Iată și argumente (bazate experiența personală):

• ”Organele” pot controla orice: cer tone de documente și situații sintetice, pe baza unei tematici foarte vagi şi generale, fără a invoca vreun motiv și fără nicio logică internă. De exemplu, la un moment dat, ni s-au cerut informații despre un fost demnitar, tocmai mazilit. În schimb, nu era cunoscută legislația specifică: pe lângă cele 17.000 de pagini solicitate, au cerut copii după toate actele normative relevante (încă un bilblioraft).
• ”Organele” pot controla oricând: am fost informați vineri, după terminarea orelor de program, că va începe luni controlul.
• ”Organele” pot controla oricât: în actul de informare trimis ni s-a spus, doar, că acel control va avea o durată ”rezonabilă”. A durat 7 luni (plus încă 2, până am primit răspunsul la contestație).
• ”Organele” pot controla oricum: timp de 7 săptămâni, ni s-au cerut circa 15.000 de pagini de documente (din totalul de 17.000), verbal, de pe o zi pe alta, și a fost supărare mare atunci când li s-a cerut controlorilor ca documentele să fie solicitate în scris, cu termen de rezolvare (aşa cum scrie la lege). În plus, controlorii au evitat sistematic să stea de vorbă sau să ceară informații de la conducerea instituției. Au stat de vorba numai cu angajații ”de rând” care au fost interogați ore în șir, doar-doar or scăpa ceva compromițător la adresa conducerii (care trebuia ”rasă”...). 

În afara caracterului arbitrar al inițierii și derulării controlului, consider că au fost încălcate și drepturi constituționale fundamentale:

• Dreptul la apărare. Când, în sfârșit, controlorii au considerat că au găsit ceva, raportul a fost finalizat fără a oferi presupușilor vinovați șansa de a se apăra, de a explica, de a aduce dovezi sau argumente.
• Dreptul la petiționare. Raportul de control nu este contestabil, pentru că se afirmă că nu este act administrativ: controlorii au doar „suspiciuni”, care vor fi direcționate către organele legitime (deși, uneori, luați de val, mai scriu prin raport că există încălcări ale legii, nu doar suspiciuni). Ca urmare, pe lângă încalcarea dreptului la petiționare, este recunoscut, implicit, și faptul că respectivul control este ilegitim. În plus, controlorii au fost foarte nervoși că am îndrăznit să contestăm, chiar și în această situație, concluziile raportului. Și nu ar recunoaște, nici în ruptul capului, că ar putea, și ei, să greșească...
• Prezumția de nevinovăție. Cei vizaţi (pe drept sau pe nedrept) trebuie, ulterior, să-și dovedească nevinovăția, chiar dacă raportul nu stabilește vinovății. Folosirea „prezumției de vinovăție” este dovedită şi de faptul că, pe de o parte, nu am văzut raport care să afirme că nu s-au constatat abateri și, pe de altă parte, pentru că ”stăm până găsim ceva, nu se poate să nu găsim ceva” (au stat, repet, 7 luni). Ca urmare, dacă sunt găsite nereguli (pentru că, evident, nimeni nu e perfect), pentru a-și justifica salariul și timpul pierdut, controlorii fac din țânțar armăsar: de exemplu, o eroare de pontaj transformată în „infracţiunea de fals intelectual”. 

Mai mult decât atât: acest tip de control este inutil și nu rezolvă nimic, în afara presiunii puse pe capul celor controlați. Toată procedura este reluată, ulterior, de data asta de organele legitime de control, care sunt (?) sau se simt datoare să verifice respectivele „supiciuni”. Deci, „alţi bani – altă distracţie”, oamenii fiind plimbați, ani de zile (cu nervii şi supărarea de rigoare), ca ”să dea cu subsemnatul” pe la diverse alte „organe”. Ca urmare, controlul este costisitor – câteva sute de mii de lei la instituția controlată (până la 25% din timpul de muncă la nivel de instituție) plus salariile controlorilor, plus banii cheltuiți de celelalte instituții și ”organe” care vor reface/continua controlul. 

Ca alt efect pervers (pe lângă pierderea încrederii cetățeanului în instituțiile democratice ale statului, deja amintită), mai apare și pierderea respectului cetățeanului față de aceste instituții. Așa cum statul își tratează cetățenii, așa cum controlorii tratează instituțiile controlate, cu un dispreț suveran, așa tratează și cetățeanul toate instituțiile statului. Oamenii vor respecta statul numai în măsura în care instituțiile statului îl vor respecta pe cetățean și îl vor apăra de abuzuri. Dar ”mai avem mult până departe”, pentru că, de exemplu, nu poți respecta ”aleșii neamului”, atunci când vezi cum sunt tratați părinții unor copii cu dizabilități în Senatul României, la Comisia pentru învățământ: li s-a spus, textual, că ”Nu aveți voie să vorbiți în fața unui senator al României!” (http://ro-vertical.blogspot.ro/2014/09/da-vorbesc-in-fata-unui-senator-al.html). Speram că această mentalitate de vechil, pe care am întâlnit-o la securiștii și la aparatul de partid, înainte și după ’89 (fiind preluată și de mulți ”controlori”), și care echivalează ”șeful”, respectiv ”controlorul”, cu ”stăpânul”, aparține trecutului. Dar, se pare că nu...

În sfârșit, un astfel de control, care deturnează resursele de la activitatea normală a organizației, este, în plus, irelevant pentru funcționarea și dezvoltarea instituțională și dovedește lipsa totală de preocupare pentru îmbunătățirea activității. Cu o astfel de mentalitate, statul nici nu mai este interesat ca lucrurile să meargă bine: el dă legi, cetățenii trebuie să le respecte pentru că, altfel, vine controlul, să caute greșeli și să pedepsească vinovați, numai astfel statul putându-și dovedi potența. 

Toate aceste mentalități își au originea și în ”trecutul” nostru educațional. Tarele educaționale ale vechilor comuniști și securiști reapar la ”tinerii lupi” care populează partidele politice și ”organele” de control – semn că au avut parte de aceeași educație. Dar, despre acest aspect, în episodul următor.