Mentalitatea abuzivă, de
stat care își asuprește cetățeanul (adică finanțatorul), este omniprezentă și
chiar legiferată: de exemplu, ANAF mi-a încasat 150 de lei în plus când am
plătit impozitul pe venit – dar nu mi-i dă înapoi, ci ”se compensează” din
sumele pe care mi le va încasa anul acesta. Am și calculat: dacă aș fi depus la
bancă cei 150 de lei, din dobânda mi-aș fi putut lua o carte. Dacă, însă, m-ar
pune gaia să plătesc o dare cu întârziere, statul mă ”execută” din prima zi.
Un alt exemplu de ”stat
represiv”, dar din domeniul legislației de mediu. La presiunea UE am adoptat,
de bine de rău, o legislație de protecție a mediului și privind reciclarea
deșeurilor. Dar nu a fost evaluată capacitatea de a o respecta și nici nu a
existat vreo campanie de educare a contribuabililor. Dimpotrivă, s-a mers exclusiv
cu mecanisme represive (identificarea greșelilor, căutarea și pedepsirea vinovaților).
Concret: dintr-o discuție cu patronul atelierului auto unde îmi schimb
anvelopele de iarnă/vară, am aflat că,
imediat ce au apărut normativele privind colectarea uleiurilor uzate, s-a
înființat Garda de Mediu și l-a amendat pentru că nu folosea recipientele
adecvate. Interesându-se ce și cum, a aflat că aceste recipiente trebuie
cumpărate, musai, de la firmele ”agreate”, singurele autorizate, de altfel, să colecteze și
să recicleze aceste uleiuri (la niște
prețuri ...). Ca urmare, când a venit din nou Garda de Mediu, ce credeți că a făcut
respectivul patron? Credeți că a plătit amenda (foarte mare), sau a încearcăt să ”aranjeze”
altfel lucrurile? Ca o concluzie, această superbie a statului față de simplul
cetățean (și, repet, contribuabil) nu face decât să încurajeze corupția.
Ca exemplu, mai poate fi dat
și recentul scandal cu licențele și echipamentele informatice: vânătoarea de
vinovați îl ratează tocmai pe cel mai important, zic eu, dintre toți – statul
însuși, care a PERMIS ca eu, contribuabil, să fiu țepuit în așa hal! Unde erau ”organele”,
la începutul anilor 2000, când au apărut în școli primele calculatoare, iar
directorii se plângeau peste tot că sunt obligați să le înregistreze în
inventar, la prețuri de 2-3 ori mai mari decât ar fi fost normal?
Dar, interesul, așa cum am
mai menționat, nu este să prevenim, să facem lucrurile să meargă, nu este să
construim, ci să ”dăm țării cât mai mulți borfași!” și să demolăm (sau să nu
facem nimic), dar arătând cu degetul către cei care sunt bănuiți că ar greși
(cu sau fără voie).
Această mentalitate are
rădăcini profunde în modul în care am
fost educați și, mai ales, în care am fost evaluați. Să ne gândim, puțin, la
relația profesor-elev (replicată, la alt nivel, în relația stat-cetățean):
profesorul (statul) are întotdeauna
dreptate chiar dacă elevul (respectiv cetățeanul) este rațiunea lui de a fi;
cuvântul profesorului (statului) este lege, căreia elevul (cetățeanul) trebuie
să i se supună; elevul (cetățeanul) are drepturi, dar nu sunt simetrice cu cele
ale profesorului (statului); nu ai voie să protestezi, nu ai voie să-ți ceri
drepturile pentru că profesorul (statul) te va pedepsi și mai rău, evaluându-te
(controlându-te) din nou. Mai mult, evaluarea
și notarea (controlul) sunt lipsite de transparență: criteriile de
evaluare și de notare (motivele controlului)
- și motivele acordării notelor (motivarea celor afirmate în raportul de
control) nu sunt, de multe ori, clare și explicite și, în plus, nu pot fi contestate. Iar
profesorul (statul) doarme liniștit: a sancționat greșelile și a pedepsit, desigur, elevul (respectiv, contribuabilul), singurul
vinovat pentru greșelile pe care (crede că) le-a găsit.
După cum se poate observa, există
mari asemănări între ”evaluarea” suportată, ca elev, în școală, și ”controlul”
suportat de cetățean din partea diferitelor ”organe”: fără criterii și de pe
poziții de forță, abuziv și netransparent, viciat de parti-pris-uri și de
necontestat.
Desigur, în relația
stat-cetățean mai există și justiția care, slavă Domnului, a mai început, pe
ici și pe colea, să mai dea dreptate cetățeanului în lupta lui cu statul abuziv.
Dar elevul, în școală, cui se poate adresa (propunerea de înființare a ”avocatului
copilului” fiind respinsă)? Și această situație există și în alte părți: acum
câtva timp am revăzut documentarul american
”The War on Kids” (”Războiul împotriva copiilor”), care spune exact același
lucru: dacă unui adult i s-ar face ce i se face unui copil în școală
(percheziții și rețineri abuzive, restrângerea drepturilor etc.) cel care ar
face așa ceva ar plăti nu numai cu funcția, ci cu libertatea și multe
milioane de dolari ca despăgubiri...
Soluția pe care o propun, de
fiecare dată, pentru ca măcar pe termen lung să se schimbe ceva în societate,
este reforma adevărată din educație – acum fiind vorba de schimbarea paradigmei, a
modelului mental al evaluării. Școala românească are nevoie de o evaluare:
- pe bază de criterii și realizată prin dialog;
- centrată pe progres, pe ceea ce știe / poate / vrea cel evaluat și pe rezultatele învățării;
- care consideră greșeala ca parte firească a procesului de învățare și o disociază de ”vină”;
- deci, de o evaluare ”prietenoasă”, în care evaluatorul și cel evaluat învață împreună și unul de la celălalt.
Această schimbare are o
precondiție, absolut necesară: încrederea. Dacă îi tot repeți unui copil că e ”tâmpit”
sau ”derbedeu”, el va ajunge tâmpit sau derbedeu. Dacă îi repeți, obsesiv, unei
societăți, că e coruptă, că absolut toată luma e coruptă (inclusiv prin
mecanismele de control și prin ”talibanii anticorupției” – care se întâlnesc pe
terenul vânătorii de infractori), societatea va fi coruptă. Să
încercăm reversul, începând cu copilul, acordându-i încredere, încă din
grădiniță...
Evaluare ,,prietenoasa,, are limitele ei in ceea ce priveste aplicarea in spatial educational prezent. Daca in clasa ea poate da roade, in fata celor ce verifica activitatea profesorului nu prea seamana a vreme buna. Elevului ,,trebuie,, sa-i pui calificative iar acestea trebuie sa fie in concordanta cu nivelul sau, raportat la continuturile programei scolare. Degeaba ii spui elevului ,,Este impresionant ca stii ...., bravo! M-as bucura daca ai sti si....,, , daca nu poti sa i pui FB ci S. Cu ceea ce inteleg parintii din asta e si mai greu...
RăspundețiȘtergereFrumoase asocieri ... adanc si adevarat! sustinere maxima ... dar ... Cum devin realitate toate cele spuse? Cum stergem din opinia eurpeana (doar la nivelul pe care il cunosc - formare initiala in asistenta medicala, unde organisme la nivel european FEPI, FINE, FSEPO etc... incep sa se pronunte) - ideea ca Romania doar certifica o calificare? Foarte ceruti si apreciati uneori, asistentii medicali proveniti din Romania au inceput sa fie pusi sub semnul intrebarii. Scoala romaneasca este pusa sub semnul intrebarii. Evaluare "prieteanoasa" - evaluare individuala sau institutionala? Pentru logica mea (destul de restransa - recunosc) este destul de greu sa inteleg unde trebuie facut compromisul!
RăspundețiȘtergereCe înseamnă evaluare prietenoasă? Trecem dintr-o extremă în alta. Dar dacă totuşi facem astfel de evaluare, ce competenţe formăm? Prietenoase? Niciodată nu am considerat greşeala, vină. Altfel ce rost mai are profesorul? În plus, cu riscul de a mă repeta, suntem închistaţi de aceleaşi planuri cadru şi programa şcolară, pe care trebuie să o parcurgem ritmic, deşi este clar că la 50 de minute pe săptămână este o imposibilitate.
RăspundețiȘtergere