Obsesia controlului

Într-o postare mai veche - Şcoala românească, de la „greşeala vinovată”  la „culpa universală” (http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/07/scoala-romaneasca-de-la-greseala.html), încercând să-mi explic de ce întotdeauna greşeala este asociată cu vina iar vina cu pedeapsa, şi de ce întotdeauna “ceilalţi” sunt de vină, am descoperit că o parte din “vină” (deci, vedeţi, şi eu sunt tributar acestui model...) aparţine sistemul educaţional, care consideră că greşeala e “rea” (şi caută să te ferească de greşeli, deşi greşeala este o parte esenţială a oricărui proces de învăţare...), cel care greşteşte fiind vinovat, iar cel vinovat trebuie să plătească, trebuie pedepsit. Ca un corolar – noi nu trebuie să greşim niciodată şi, dacă o facem, alţii sunt de vină...

Această metalitate, potenţată de relativismul moral și asociată cu lipsa unei culturi autentice a democraţiei (să ne gândim câţi ani a fost cu adevărat democrație în România, în ultima sută de ani...), creează ceea ce am numit „obsesia controlului”. La toate nivelurile de decizie, cei de ”butoane” simt nevoia compulsivă de a avea un control absolut asupra procesului decizional: „controlul mă ajută să ajung şi să mă menţin la putere”; „controlul se realizează prin oamenii puşi de mine şi care fac numai ce spun eu”; ”controlul ajută la corectarea greșelilor”; „controlul rezolvă problemele”.

În primul rând, există convingerea nestrămutată că, prin control, sunt rezolvate probleme. Iar cauzele acestor probleme (conform raţionamentului ilustrat) sunt „greşeli” (făcute, desigur, cu „vină”), pentru care cei vinovaţi trebuie pedepsiţi. Conform acestei gândiri, nu pot exista cauze obiective ale problemelor, ci numai „vinovaţi”: sunt inundaţii, de vină e şeful de la Apele Române care, în loc să fie la datorie, este în concediu; cade un avion – arătăm cu degetul către instituţii şi, mai ales, către şefii, care, chipurile, „nu şi-au făcut treaba”. Ca efect, în loc să ne solidarizăm în faţa nenorocirilor, ne scuzăm, acuzându-ne, în acelaşi timp, unii pe alţii - cu urmările ştiute: ineficiență, ură şi neîncredere instituţionalizată. Mai mult, când nu poate fi constatată o vină, se „sapă” cât este nevoie („stăm până găsim ceva” - cum mi-a spus, textual, un „controlor”) – sau, mai grav, se inventează vina şi vinovaţii, pentru că o instituție de control este lăudată nu pentru că a rezolvat probleme ci pentru că a găsit vinovați (cu sau fără vină). Apoi se raportează, glorios, „mi-am făcut datoria, am găsit vinovaţii” - nici vorbă de sprijin sau măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii (dimpotrivă: aceste „controale” perturbă grav, de regulă, funcționarea instituțiilor/organizaților controlate - vezi și postarea următoare - ”episodul 2”). 

Cel mai important, ceilalţi sunt întotdeauna vinovaţi: când eu sunt la putere, cei dinaintea mea au făcut greşeli/sunt vinovaţi; când sunt în opoziţie, cei de la putere merg din greşeală în greşeală, până când noi, cei buni, cei drepţi şi cei cinstiţi ajungem la putere. Ca urmare, de fiecare dată când se schimbă guvernul, sunt declanşate valuri de controale, care țintesc conducerile instituțiilor publice, care caută şi, evident, găsesc „vinovaţii de serviciu”, şi care se încheie cu înlocuirea oamenilor „lor” cu oamenii „noştri” la conducerea acelor instituţii. Schimbările respective, constat, aduc în funcţii diverse personaje care, dincolo de „competența” profesională, sunt dispuși la orice compromis (legal sau moral).

Ca o urmare firească a acestei beții a controlului, s-au înmulțit „organele” – din ce în ce mai multe, mai multe chiar decât pe timpul comunismului. În afară celor necesare, utile și legitime (care, dacă ar fi depolitizate, chiar ar face treabă bună), s-au înmulţit „Corpurile de control” (ale Primului Ministru, ale Ministerelor şi multe altele),  puse să facă „treaba murdară” descrisă mai sus.

Să fim bine înțeleși: nu sunt împotriva controlului în sine, realizat de instituțiile legitime ale statului: spre deosebire de aceste ”organe” politizate și fără atribuții clare, Curtea de Conturi, de exemplu (şi mă refer strict la procedură şi la modul în care te poţi raporta la rezultate) lucrează altfel:  eşti anunţat dinainte cu săptămâni sau chiar luni; misiunea de control este clar delimitată, inclusiv în timp; documentele şi persoanele implicate sunt şi ele cât de cât precizate; dacă apar „piste” noi de control, eşti notificat în scris şi ai timp să prezinţi documente şi alte dovezi; draftul de raport îţi este prezentat şi ai ocazia să aduci contra-argumente și puncte de vedere proprii; raportul de control este contestabil. Foarte important, toate aceste elemente de procedură sunt legiferate şi te poţi raporta la ele pentru a judeca dacă cei care vin în control acţionează legal sau nu.

După părerea mea,  aceste ”corpuri de control” sunt nocive – fiind nelegitime (din punctul de vedere al statului de drept, încălcând mai multe principii de drept), inutile (din punctul de vedere al „interesului public”) și parazitare (consumând, inutil, resurse publice). Voi încerca, într-o postare viitoare, să ilustrez cele spuse cu argumente concrete - un studiu de caz bazat pe experiența personală (și instituțională) cu cu un astfel de ”organ”.

Concluzia (mea, personală, ca om care am trăit mai mult de jumătate de viață în comunism): această obsesie a controlului nu face decât să decredibilizeze instituțiile publice, întorcându-se, ca un bumerang, în capul Guvernului,  șubrezind totodată esența democrației, anume încrederea în această formă de guvernare. Cetățenii, care știu că aceste controale sunt comandate politic, își pierd încrederea și în instituțiile legitime de control. Și este greu să-ți păstrezi acestă încredere, atunci când aceiași oameni lucrează, la cumul, de exemplu, și la instituțiile legitime ale statului, și la un astfel de ”corp”, care, se știe, vine să ”te radă” la comanda politică. La fel, ce încredere mai poți avea în statul care îți pune microfoane și în baie și-ți ascultă non-stop convorbirile, doar-doar o afla ceva compromițător despre tine.

Cu neîncrederea generalizată în instituțiile statului, oamenii vor ajunge să prefere un regim totalitar: un dictator ”luminat”, binevoitor, singurul care ne mai ”poate” salva, pentru că, iată, mereu (mai ales, la fiecare schimbare de guvern) apar valuri de corupți. Mă tem, din ce în ce mai mult, că ne îndreptăm spre momentul în care ţările occidentale vor reîncepe să acorde azil politic refugiaţilor din România.