Câteva cuvinte despre ”bunăstarea elevului” (3): despre fericire

De când ARACIP a lansat, spre dezbatere publică, proiectul noilor standarde de calitate, pe lângă numărul mic de reacții (Oare am făcut standarde perfecte? Sau domină lehamitea?) am constatat că singurul aspect care a suscitat oarece discuții a fost ”bunăstarea copilului” pe care încercăm să o așezăm în centrul sistemului de standarde. Din reacțiile de până acum s-au conturat trei idei – la care voi încerca niște răspunsuri. A treia idee poate fi sintetizată astfel: trebuie, oare, să-l facem pe copil fericit la școală, nu au și emoțiile negative un rol ?

Iată ce ne scrie un anonim:

”Viziunea hedonistă că un elev ar trebui să trăiască numai stări ”de bine” la școală este anormală si privează elevul de o formare corectă și realistă într-o lume în care există nu numai binele ci și răul. A ține copiii sub un clopot de sticlă, complet artificial, și rupți de viața reală, îi privează de o dezvoltare normală și le scade șansele de a se adapta în mediul social [...]. Orice om care dorește să se formeze în chip dezirabil pentru viitor, nu poate face asta fără efort, disciplină si determinare. Nu există sportiv care să câștige competiții fără antrenament si nu există antrenament fără efort și disciplină. Un sportiv care ar contesta zilnic metodele antrenorului sau care ar schimba antrenorul în fiecare săptămână  nu ar avea nici o șansă. La fel și elevii trebuie să-si asume cerința de a face efort, desigur, în conformitate cu puterile lor. Confortul și ”starea de bine” transformă școala într-un spațiu al jocurilor de societate, fără efort din partea elevilor, fără seriozitate, în care se contestă orice, se negociază orice, cu mult timp pierdut inutil și ineficient. Conceptul de școală prietenoasă a aparut de mult timp iar aplicarea lui a dat roadele care se văd: dezinteres, indisciplină pana la violențe grave (din cauza lipsei unor masuri ferme). [...]. Școala e deja prea prietenoasa, ba chiar a devenit vulnerabilă. [...]. Se vorbește de siguranța elevului în școală, dar nu sunt posturi suficiente de paznici în statul de funcții al școlii, care rămâne păzită de un simplu elev de serviciu. Se vorbește de educație morală, estetică sau civică dar acestea nu sunt nici evaluate nici recompensate sau puse în evidenta în vreun fel”.

Analizând conceptul de ”bunăstare a elevului” pe care îl împărtășim, cred că a devenit evident faptul că nu dorim un elev rupt de realitate, de viața concretă, ci exact opusul (acest lucru fiind exprimat, de mai multe ori, în mod explicit, în proiectul standardelor de calitate). În cadrul conceptului menționat, ”fericirea” este doar un element din cele peste 50 avute în vedere, este asociată cu satisfacția față de propria viață și nu are nimic de-a face cu hedonismul, cu indisciplina, cu neseriozitatea, cu lenea. Dimpotrivă: climatul sigur și disciplinat, sistemul de reguli, responsabilizarea, așteptările înalte, cinstea și corectitudinea fac parte din ceea ce încercăm să promovăm. Așa cum spunea un director de școală: ”nu trebuie să evităm problemele, ele fac parte din viață”. Dar, cred eu, trebuie să facem în așa fel încât problemele exterioare învățării să afecteze cât mai puțin procesul și rezultatele învățării – de exemplu, discriminarea, rasismul, violența (fizică, verbală sau simbolică) și hărțuirea, sărăcia și lipsa de educație a familiei, nepăsarea autorităților etc. Chiar dacă efectele acestor probleme nu pot fi eliminate la nivelul procesului educațional, școala poate, măcar, să încerce atenuarea efectelor lor. De exemplu, ”starea de bine” ține și de compensarea, pe cât se poate, a problemelor care țin de nivelurile de jos ale nevoilor umane (nevoile fiziologice și de securitate) pentru că, altfel, nu se produce nicio învățare. De asemenea, școala trebuie să devină un mediu securizant, eliberat de violență, în care copilul să învețe, inclusiv făcând greșeli, pentru a nu le mai repeta în viață.

Aceasta înseamnă, printre altele, că rezultatele învățării vor crește semnificativ dacă elevul este în siguranță la școală, dacă se simte bine în pielea lui (indiferent de etnie, de nivelul economic, educațional sau de statutul social al familiei), dacă este ajutat să învețe din greșeli. Mai mult decât atât, învățarea tinde să devină principala activitate umană și ea nu trebuie asociată cu emoții negative - pentru că omul va căuta să evite ceea ce i-a produs o astfel de stare emoțională negativă (deci, în acest caz, va căuta să evite învățarea). Este, de exemplu, situația evaluării și a notării (-v. http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/10/obsesia-controlului-3-se-cauta-vinovatii.html). Poate din cauza aceasta societatea în care trăim este așa cum este: pentru că învațarea și, în special evaluarea, au fost asociate cu stări emoționale negative.  

În concluzie (la această primă rundă de feedback la feedback): 

• Conceptul de ”bunăstare a elevului” nu este unul simplu, liniar, ci unul complex, cu peste 50 de factori constitutivi. Școala poate controla doar o parte dintre acești factori, neputând interveni, direct, asupra cauzelor. Pe de altă parte, școala poate atenua sau compensa influența unor factori, care țin de familie, comunitate, relații etc., și care influențează negativ bunăstarea copiilor/elevilor. 

• Activitatea la clasă a profesorului este cea care generează calitate și, ca urmare, bunăstarea profesorului este o condiție a bunăstării elevilor. Aceasta poate fi asigurată numai printr-un management performant al învățământului, la nivel de sistem și de furnizor de educație și prin dialog permanent între partenerii sociali. 

• Bunăstarea elevului nu înseamnă Nirvana, o stare de beatitudine permanentă sau transformarea școlii într-un ”spațiu al jocurilor de societate” ci, dimpotrivă ordine, disciplină, așteptări înalte, efort, dar și respect, sprijin, empatie și încurajare.