Cu ce fel de ochelari vedem calitatea educației ?

Multă lume se plânge de munca depusă pentru aplicarea legislației calității în școală (chiar în aceste zile am schimbat idei cu mai mulți directori și coordonatori al comisiilor de evaluare și asigurare a calității – CEAC - din școli). Sunt mai multe aspecte de discutat, dar câteva mi se par relevante, mai ales acum, după conferința cu cei 150 de directori de școli (circa 10% din școlile care vor fi evaluate în prima jumătate a anului viitor). Suntem convinși că, azi, cei 150 de participanți au o altă înțelegere a problematicii de mai jos (și vom dovedi acest lucru printr-o postare pe pagina de Facebook a ARACIP), dar mă gândesc la directorii celorlalte 3000 de școli pe care ARACIP nu le-a vizitat (încă).

Încep cu o chestie care mi se pare cel puțin ciudată: toată lumea se plânge că nu e calitate în școală și declară necesitatea îmbunătățirii acesteia. Pe de altă parte, aceeași ”lume” (pe lângă omniprezentul ”alții sunt de vină”) se plânge, la fel de tare, că trebuie să furnizeze date, că trebuie să respecte niște proceduri, că trebuie să dialogheze unii cu alții, în general, că trebuie să răspundă pentru propria activitate, oferind dovezi în acest sens. Or, toate, dar absolut toate aceste elemente fac parte integrantă din definiția calității. Oricum o întorci, calitatea educației înseamnă îndeplinirea unor cerințe (care se mai numesc și ”standarde”) și îndeplinirea sau chiar depășirea așteptărilor beneficiarilor / clienților. Ca urmare, ca să poți asigura calitatea trebuie să respecți niște standarde și, având în vedere că educația este un drept constituțional și un serviciu universal, trebuie să dovedești că le-ai îndeplinit. Altfel, respectul și încrederea beneficiarilor, care și ele trebuie măsurate, au de suferit. Mai mult, pentru a îmbunătăți calitatea (adică rezultatele elevilor, ale profesorilor și ale școlii) trebuie să produci și să folosești date (”nu poți îmbunătăți ceea ce nu poți măsura”). Deci, a crea și a folosi date, a furniza serviciul (educațional) pe baza unor cerințe (standarde) prestabilite, a proba ce ai făcut și a comunica permanent cu beneficiarii de educație, toate reprezintă elemente intrinseci oricărei activități pe care o dorim ”de calitate”.

O altă chestie: de regulă, majoritatea întrebărilor primite de la școli denotă o înțelegere ”procedurală” a calității, care se referă la buna funcționare a școlii și, mai puțin, la dezvoltarea ei, la îmbunătățirea activității. Foarte multe întrebări se referă la cum trebuie să arate hârtiile (”cantitate” și ”calitate”), care trebuie prezentate la vizitele de evaluare externă, cum trebuie să fie procedurile și ce ar însemna un ”dosar” bine făcut. Din acest motiv, ARACIP a ajuns un fel de Baubau și, în același timp un ”țap ispășitor”. Mai mult, profesorii declară că li se cer foarte multe hârtii pe motiv că ”ARACIP cere” – ceea ce nu este, de regulă, adevărat și pot dovedi acest lucru:

• Pot fi comparate diferite liste de documente – de exemplu, lista documentelor cerute de ARACIP (v. comunicatul prin care reamintim școlilor care sunt aceste documente (http://www.edu.ro/index.php/resurse/c757/?startnum=1) cu lista din OM nr. 5547 din 06.10.2011 privind aprobarea Regulamentului de inspecție a unităților de învățământ preuniversitar (http://www.edu.ro/index.php/legaldocs/16313) sau cu cea din OM nr.5570/2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare si funcționare a unităților de învățământ cu program sportiv suplimentar (http://www.edu.ro/index.php/legaldocs/16388).
• Toate documentele sunt cerute pentru că există bază legală, ele fiind specificate într-un act normativ. Deci, dacă sunt multe, nu este pentru că le cere ARACIP, ci invers: ARACIP le cere pentru că ele trebuie să existe. Ca urmare, când discutăm despre birocrația existentă la nivel de sistem, trebuie arătat cu degetul nu către ARACIP, care este doar mesagerul, ci în altă parte.

În plus, aruncând vina pe ARACIP, cei care o fac caută să scape basma curată, trăgând, în același timp, spuza pe turta proprie (”eu vă înțeleg, dar răii de la ARACIP ne persecută pe toți …; sunt și eu o victimă, ca și voi”).

Noi încercăm să promovăm o altă abordare a calității, cea numită ”transformațională, care se concentrează pe dezvoltare și pe îmbunătățire continuă. Încă din 2011 am început reducerea documentației solicitate, limitându-ne la documentele legate (direct sau indirect) de asigurarea și îmbunătățirea calității. Acest proces va continua (v. și noile standarde de calitate, aflate în dezbatere publică - http://aracip.edu.ro). În plus, va crește ponderea datelor/dovezilor colectate direct de la elevi și părinți (prin interviuri și chestionare) și prin observarea directă a activităților de învățare și a ceea ce se întâmplă în școală. 

Pe de altă parte, trebuie spus și că, în orice sistem de învățământ, oricât de performant ar fi, există o anumită birocrație (inerentă, de altfel, oricărui serviciu public și chiar oricărei activități sociale). În acest sens, încercăm să asigurăm un just echilibru (ceea ce nu e întotdeauna ușor) între nevoile beneficiarilor (ale căror interese trebuie să le apere ARACIP) și posibilitățile școlii. 

Acesta este unul dintre motivele pentru care am inițiat informatizarea complexă a activității de evaluare internă (prin aplicația informatică https://calitate.aracip.eu) și externă (printr-o extensie nouă a aplicației, care va deveni operațională în 2015). Dar au mai apărut niște probleme suplimentare, atunci când am solicitat școlilor să încarce în aplicație documentele solicitate, până cum, pe hârtie: unele școli nu dețin documentele care trebuie încărcate (chiar dacă există obligația legală de a le avea), altele nu se descurcă, altele, pur și simplu, ne tratează cu flit (din motive pe care începem să le bănuim). 

O a treia chestie, legată strâns de prima: locul acestei activități în școală, importanța acordată la nivelul conducerii școlii. Mulți responsabili și membri ai CEAC ni se plâng că nu au niciun fel de sprijin din partea conducerii (care desconsideră activitatea CEAC – tratată ca una din zecile de comisii pe care școala este obligată să le aibă, dar care nu au nici un rost), că activitatea este neplătită (chiar dacă, în școală, există multe alte activități, tot neplătite, dar realizate cu voioșie) și că nu sunt asigurate nici măcar resursele esențiale (hârtie, acces la calculator sau la datele școlii etc.). Se pare că, în multe școli, îmbunătățirea calității este Cenușăreasa, cu justificări de tipul: nu avem nevoie de colectarea datelor (știm cum să ne facem treaba și, oricum, o facem bine); avem altceva mai bun de făcut decât să-i întrebăm pe elevi sau părinți ce părere au despre educația oferită (am citat din reclamația unui lider sindical); oricum, din cauza altora (părinți, primar, mediul comunitar etc.), nici nu putem face mai mult; și, ultimul argument, care încheie, de regulă, orice discuție despre calitatea educației: ”la urma urmei, la salariile pe care le avem, ce vreți să mai facem?”.

În sfârșit, chestia care mi se pare cea mai îngrijorătoare (și care amplifică problemele de mai sus) este discrepanța, în creștere la nivelul școlii, între obligații și posibilități, între cerințe și sprijin. Voi da numai câteva exemple, care ilustrează modul în care școala este lăsată să se ”descurce”:

• Conducerea școlii este responsabilă de îndeplinirea condițiilor legate de siguranța și sănătatea elevilor, dar autoritățile locale responsabile nu investesc în asigurarea acestor condiții (împrejmuiri, apă curentă, fose septice, rampe de acces, toalete accesibile, securizarea locurilor periculoase - scări, ieșiri - etc.).
• În București a apărut un zvon (nu știu dacă este adevărat sau nu) cum că, în situația în care un elev este accidentat la școală, împreună cu SMURD vine și un procuror care deschide, automat, un dosar penal pentru ”vătămare corporală” – vizați fiind doar cei din școală, nu și autoritățile locale sau educaționale care ar trebui să asigure, împreună cu școala, condițiile de sănătate și siguranță.
• Conducerea școlii este responsabilă de activitatea personalului din școală, dar nu are atribuții în recrutarea și selecția cadrelor didactice. ISJ trimite cadrele didactice în școală, dar nu asigură și nici nu sprijină inserția lor profesională, ca să nu mai vorbim de promovarea stabilității pe post (prin descurajarea detașărilor).

Totuși, mi se pare încurajator un mesaj primit de la un responsabil CEAC: ”strâng din dinți, dar merg mai departe”. Se pare că sunt oameni care au înțeles că este în folosul școlii și al lor să meargă mai departe și că, treptat, educația de calitate atrage mai mult respect, statut social și resurse suplimentare.