Pentru o școală altfel (8). De la schimbarea în sistem la schimbarea sistemului

Am spus, de fiecare dată când am avut ocazia, că un sistem monolitic de învățământ, așa cum este cel românesc actual, este foarte greu de schimbat: orice schimbare într-un punct atrage după sine o reacție ”anti” din alt loc, făcând intenția reformatoare irelevantă, ineficientă și, în cele din urmă, inutilă. Ca urmare, sistemul nu te lasă să faci lucrurile ”altfel”, aducându-te, prin mecanisme de tip homeostatic, la modalitățile cunoscute și consacrate prin tradiție de a face educație.

Iată câteva exemple: 

• nu putem avea în școală trans-discipline (de exemplu, ”Științe” în loc de biologie, chimie, fizică), pentru că profesorii sunt pregătiți disciplinar iar planurile de învățământ sunt la fel, disciplinare; 
• nu poți face predare în echipă (”team-teaching”) și nu poți avea colective de elevi cu ”geometrie variabilă”, pentru că poți plăti profesorii doar pe clase și pe ore de predare și pentru că, în niciun caz, nu poți plăti doi profesori pentru aceeași oră;
• proiectul de dezvoltare instituțională este un petic de hârtie pentru că școala nu poate folosi finanțarea (venită ca subvenție) conform nevoilor proprii și nici nu are control asupra corpului profesoral (angajat de inspectorat); 
• titularizarea și, mai ales, detașările și catedrele rezervate, fac rizibilă ideea de management performant al resurselor umane; 
• nu poți face realmente un curriculum la decizia elevului / părintelui pentru că trebuie să dai de lucru titularilor școlii care, în plus, pot preda numai anumite discipline (v. punctul 1 de mai sus).

Ca urmare, așa cum am mai spus, sistemul este imobil în esența lui și sunt perpetuate conținuturi și practici imemoriale: 

• în manualele de ciclu primar sunt studiate aceleași texte, ilustrate cu aceleași imagini (pline de prejudecăți – v. ”Alice în Țara Manualelor” - http://researchmaster.ro/alice/) pe care le-am studiat / suportat acum 50 de ani;
• ”metodele moderne” (de exemplu, cele  de grup sau cele care utilizează mulltimedia) sunt aceelași de acum mai bine de 40 de ani, când eram în liceu;
• programele pentru ”Definitivat” sunt, în proporție de 80%, aceelași ca acum +30 de ani, când am trecut și eu prin acest examen;
• aranjamentul fizic al sălilor de clasă este același ca acum.... nici nu mai știu câte zeci (sute?) de ani: majoritatea fotografiilor din școli, care circulă pe Facebook sau pe Internet, îi arată pe copii în bănci (ÎN BĂNCI!!!); chiar dacă mobilierul poate fi mișcat, elevii sunt așezați în așa fel încât să vadă doar fața profesorului și ceafa colegului...;
• problemele din sistem sunt aceleași din 1993 (identificate în primul document important de politici educaționale - ”Cartea Albă a reformei învățământului din România, elaborat de Institutul de Științe ale Educației), iar rezultatele la evaluările internaționale au o ”evoluție” independentă față de orice schimbare introdusă în sistem – ceea ce confirmă irelevanța acestor schimbări. 

Astfel, experiența ultimilor 20 de ani m-a condus la concluzia (amară) că sistemul poate fi schimbat numai ”aruncându-l în aer” – adică printr-o descentralizare totală, rapidă și brutală. Dar această politică ar avea, cu siguranță, costuri sociale uriașe, pe care nu cred că ni le putem permite: 25% dintre școli vor înflori, 50% (poate) vor supraviețui, dar restul de 25% vor muri. Iar 25% înseamnă 1.500 de școli și comunitățile aferente, 800.000 de elevi, 50.000 de profesori... 

În ultimii 3-4 ani am asistat, pe de altă parte, la trezirea conștiinței publice: educația a început să devină subiect de interes public, chiar temă de campanie electorală. Generația de după 1989, mai ales tinerii educați și de succes, umblați și chiar școliți ”afară”, a început să aibă, la rândul ei, copii. Iar acești copii au început să intre în ”malaxorul” sistemului: văd tot mai mult oameni educați (care lucrează în firme, ONG, instituții multinaționale, internaționale, auropene și chiar naționale) triști, enervați, dezamăgiți, chiar furioși pe sistemul actual de învățământ. Ei, cu certitudine, vor o școală altfel, chiar dacă nu au ajuns (poate) la masa critică suficientă pentru a determina schimbarea la nivel național sau la nivel de școală. În plus, vocile profesorilor care fac lucrurile ”altfel” (popularizate, mai ales în lumea virtuală, printr-un fel de ”samizdat”) sau care ar dori să le facă altfel, devin tot mai puternice și mai numeroase. 

Deci, ce-i de făcut? 

Într-o discuție cu Adi Iordache (https://www.facebook.com/iordache.adrianbogdan?fref=ts) a apărut o idee: ce-ar fi dacă, în loc să schimbăm sistemul actual, am construi treptat, alături, unul nou, tot public, dar care ”joacă” după alte reguli? În timp, noul sistem va crește organic și îl va înlocui pe cel vechi, pe măsură ce va rezolva problemele pe care vechiul sistem este incapabil să le rezolve și va convinge ”comunitatea școlară” (elevi, părinți, profesori, mediul economic etc.). Pentru a crea noul sistem (care poate fi, inițial, de mici dimensiuni – câteva școli în primul an) este nevoie, deci, doar de o breșă, care să permită jocul după alte reguli, precum și de ceva resurse pentru implementare. 

Mergând pe ”firul” ideii, am constatat că legislația actuală a creat o astfel de breșă: Legea Educației Naționale, prin Art. 26, spune că ”Ministerul Educației [...] poate stabili, prin hotărâre a Guvernului, funcționarea în sistemul de învățământ preuniversitar a unor unități-pilot, experimentale și de aplicație”. Deci, pentru ca noul sistem să ia naștere, ar trebui, doar, să fie elaborat cadrul normativ care să permită pilotarea schimbărilor înainte de implementare, pentru a evalua eficiența și eficacitatea lor și pentru a le ajusta în funcție de condițiile concrete. 

Treptat, școlile experimentale / pilot vor putea deveni, prin acumularea schimbărilor de succes și prin crearea unei noi culturi organizaționale școlare, nucleul unui nou sistem de învățământ. Dar, pentru ca această inițiativă să aibă succes ar trebui îndeplinite, zic eu, câteva condiții - în spiritul unei autentice reforme ”ne-otova”: 

• Voluntariatul din partea școlilor în privința aderării la noul sistem - cel puțin în primii 5 ani de ”creștere”: este greu să faci o schimbare cu oameni care se opun... 
• Selecția riguroasă a școlilor, pe baza unor criterii clare și transparente. De exemplu, Consiliul de Administrație, directorul și 25% dintre profesori știu ( = demonstrează cunoașterea domeniului), pot ( = există tentative sau experiențe relevante) și vor. 
• Flexibilizarea recrutării resursei umane: să fie sprijiniți atât profesorii care vor să inoveze și să experimenteze (să-și găsească locul în școlile pilot), cât și cei care nu doresc (pentru a găsi loc de muncă în altă parte).
• Existența unor proceduri specifice de management al resurselor financiare și umane. De exemplu,  ar fi necesare proceduri specifice de recrutare, care să asigure compatibilitatea resursei umane cu condițiile concrete în care funcționează școala.
• Coordonarea metodologică a școlilor pilot și acordarea de consultanță de specialitate de către Institutul de Științe ale Educației. 
• Asigurarea unei varietăți cât mai mari de școli pilot: vor intra în această categorie și școli de fițe din orașe, dar și școli ”grele” (din mediul rural, din comunități cu romi sau care cumulează riscuri și dezavantaje), școli mici dar și școli mari, grădinițe dar și grupuri școlare etc.
• Stabilirea caracterului cumulativ al schimbărilor: o schimbare de succes este păstrată și se adaugă schimbărilor anterioare. 
• Stabilirea clară prin lege (HG) a derogărilor de la cadrul normativ actual și a limitelor acestor derogări, pentru fiecare an școlar și pentru fiecare ”val” de școli pilot. De exemplu, interpretarea articolelor 64-70 din LEN poate fi diferită pentru școlile pilot. Sau, alt exemplu: noile unități pilot vor aplica mai puține elemente de schimbare, școlile pilot din valul anterior mai multe – până la școlile din primul val, care le vor cumula pe toate.
• Alocarea unor resurse financiare suplimentare prin Programul Național ”Școli pilot” (nou creat). Aceste resurse pot cuprinde bani de la buget, fonduri europene, dar și parteneriate de tip ”public-privat”. Sunt convins, de exemplu, că marile firme de hardware și software vor fi ultra-încântate să-și testeze noile produse înainte de a le arunca pe piață. Sau, alt exemplu, sunt la fel de convins că mulți părinți vor sprijini puternic școlile respective.
• Asigurarea unei salarizări sporite cu cel puțin 25% pentru personalul din școlile pilot, pentru simplul motiv că va fi muncă în plus (formare pentru învățarea noilor sisteme, evaluări și raportări suplimentare etc.) și răspundere suplimentară în privința rezultatelor.
• Creșterea organică : intrări și ieșiri din rețeaua școlilor pilot pe măsură ce sunt îndeplinite criteriile și, respectiv, dacă nu mai sunt îndeplinite. Totodată, creșterea numărului de școli pilot se va putea face și în funcție de resursele disponibile. În momentul în care numărul școlilor pilot depășește 25% din numărul total de unități, se poate iniția o politică de generalizare a noului sistem într-un interval de timp rezonabil (de exemplu, 5 -10 ani).
• Evaluarea independentă și permanentă a rezultatelor – la nivelul elevilor, profesorilor, unităților școlare în ansamblu. Pentru ca această politică să aibă succes, este obligatoriu ca școlile respective să obțină rezultate mai bune decât celelalte școli (nepilot) care funcționează în condiții similare. 

Condițiile de funcționare pentru aceste școli pilot vor putea fi concretizate numai printr-un proces de dezbatere publică, în care să fie implicați mai ales beneficiarii de educație. Indiferent de cum va arăta, concret, cadrul normativ pentru școlile pilot, el va trebui să aibă mesaje și măsuri clare de combatere a celui mai puternic argument al adversarilor reformei din ultimii 25 de ani: ”nu vrem să transformăm copiii noștri în cobai”. 

Acest lucru se poate realiza prin evaluarea permanentă (deja menționată), care să nu permită ”derapajele” (la care se adaugă evaluarea ex-ante foarte serioasă a programelor ”pilotate”) și prin obținerea, de către elevii școlilor pilot, a unor rezultate mai bune decât ceilalți elevi care învață în condiții similare. Ca urmare firească, ne putem aștepta la creșterea presiunii opiniei publice (mai ales a părinților și elevilor) pentru generalizarea reformelor respective. 

În favoarea acestei idei pot aduce și experiența personală: am învățat, în anii `60, într-o școală experimentală și nu am simțit vreun handicap sau șanse mai mici de a intra la liceu, chiar dacă am fost ”cobaiul” unui experiment care nu a fost reținut, ulterior, în sistem: predarea cu profesori de la clasa I (nu am avut învățătoare ci o ”dirigintă” și aceiași profesori din clasa I până în clasa a VIII-a).

Un argument suplimentar în favoarea acestor școli pilot este tocmai ... lipsa lor: toate schimbările de până acum au fost parașutate în sistem, fără o minimă estimare a efectelor lor. Și, ca urmare firească, efectele schimbărilor introduse ”otova”, nu au fost, mai niciodată, cele scontate.