(Ne)Mirarea zilei – 30 iunie: rezultatele la evaluarea națională

Azi nu mă mir de rezultatele la Evaluarea Națională pentru că istoria se repetă: în fiecare an ne inflamăm când vedem rezultatele la evaluări și examene. Nu mă mir pentru că mă consider întreg la minte și, cum de anul trecut nu s-a schimbat mai nimic în sistem, nu aveam cum să obținem rezultate diferite (dacă acceptăm definiția lui Einstein a nebuniei: ”să faci același lucru, zi de zi, așteptând rezultate diferite”). Și, tot ca de obicei, apar tot felul de comentarii, care mai de care mai informate, mai docte sau, după caz, mai triste și mai ”la mișto” – de parcă ar fi prima oară că se întâmplă așa ceva. 

Ca urmare, nu voi comenta rezultatele și nici disparitățile în privința rezultatelor, fiind printre cei care atrag, de mult timp și în mod repetat, atenția asupra acestora: rezultatele la examene se corelează cu procentul populației școlare sărace, needucate și de etnie romă; există diferențe de rezultatele între fete și băieți, între sat și la oraș. Nu voi comenta nici (in)utilitatea și (i)relevanța unei Evaluări Naționale cu miză mare înainte de finalizarea învățământului obligatoriu (am mai făcut-o).

Mă voi referi, în primul rând, la un aspect, cumva, colateral: se afirmă că anul acesta au fost cele mai ușoare subiecte și, în contextul unei discuții mai largi, că dificultatea subiectelor a tot scăzut (mai ales la matematică și cu precădere în raport cu ”epoca de aur” – perioada comunistă, pentru unii, perioada interbelică, pentru alții). Deci, ne prostim, pe zi ce trece. 

Dar, mă întreb: ”mai ușoare” - pentru cine? Pentru elevi? Nu știm: diferențele față de anii trecuți sunt mici și nimeni, dar chiar nimeni, nu poate spune că rezultatele sunt așa cum sunt pentru că subiectele sunt mai ușoare, pentru că elevii de acum sunt mai deștepți sau pentru că sistemul, în ansamblul lui, este mai bun. A făcut, cineva, vreo cercetare în acest sens? Mai mult, subiectele nu au fost etalonate pe populația școlară și numai cu subiecte etalonate putem spera la o distribuție normală a rezultatelor și putem măsura progresul de la un an la altul. 

Subiectele sunt mai ușoare față de nevoile pieței muncii? Nu avem de unde să știm, pentru că nimeni nu a definit, până azi, competențele necesare, inclusiv la matematică, pe niveluri sau pe domenii de calificare. 

Ce a mai rămas? A, da: sunt, poate, mai ușoare pentru profesorii de matematică și pentru matematicienii din universități. 

În plus, când comparăm rezultatele de acum cu cele de demult, uităm că, în perioada interbelică, învățământul obligatoriu era de 4 clase, clasa a VIII-a fiind al patrulea an într-un liceu foarte selectiv. La fel, până prin anii `80 și imediat după `90, clasa a VIII-a încheia învățământul obligatoriu și examenul (că se numea ”examen”) avea scop tot de selecție. Acum, Evaluarea Națională ar trebui să aibă cu totul alte scopuri.

În al doilea rând: cu ce ne alegem în urma văicărelii generale în privința rezultatelor? Știm că avem rezultate slabe, spunem în stânga și în dreapta ”v-am spus eu!”, arătăm cu degetul spre ceilalți (profesorii către familii, elevii și părinții către școală, toată lumea către sistem) și gata. Mai știm, din diverse cercetări, factorii care influențează cel mai mult aceste rezultate: 1. mediul de unde provine elevul; 2. profesorul de la clasă. Dar, după ce trece vâjul, ne culcăm pe cele două urechi și așteptăm să vină Evaluarea Națională din 2018 ca să ne trezim… 

• S-a gândit, cineva, să înceapă, acum, elaborarea unor ”bănci de itemi” etalonați pe populația școlară, cu niveluri diferite de dificultate, pentru ca rezultatele să aibă o distribuție normală și comparabilitate de la un an la altul?
• S-a gândit, cineva, să inițieze, acum, programe de sprijin (finanțare suplimentară prin programe naționale sau locale) pentru școlile (cunoscute de toată lumea, de altfel), care funcționează în comunități dezavantajate și produc, constant, rezultate slabe la examene și evaluări naționale? 
• Care primărie, care inspectorat școlar și-a propus, acum, o monitorizare specială (nu cu scop de ”shame and blame”) și, mai ales, acordarea unui sprijin prioritar acestor școli (prioritate la formări, la finanțări etc.)? Dar premii pentru școlile și profesorii care dovedesc o îmbunătățire rapidă, semnificativă și în masă a acestor rezultate (nu numai pentru olimpici, pentru că nu ei ne vor plăti pensiile)? 
• Există vreo școală, vreun inspectorat școlar, care să-și fi propus acum ținte clare de îmbunătățire a rezultatelor (de exemplu, în funcție de context, ”nicio medie sub 5 / 6 / 7 / 8 la Evaluarea Națională până în 2020”), care să fi alocat resurse speciale atingerii acestor ținte și care să evalueze cadrele didactice și directorii pe baza progresului în obținerea acestor rezultate?
• Există, oare, organizații reprezentative ale părinților și ale elevilor, care să facă presiuni constante (nu numai după publicarea rezultatelor…) și care să ceară, răspicat, programe de sprijin suplimentar pentru îmbunătățirea rezultatelor? A ieșit cineva în stradă să ceară sprijin pentru școala copilului lui? Nu prea: cei care ies în stradă sunt / au copii care obțin rezultate bune la examene, care învață școli de fițe sau private și chiar în străinătate. Iar ceilalți (părinți și elevi) nu prea ies în stradă, pentru că au alte griji – foamea, frigul, bătaia, discriminarea…

Dar, poate or fi astfel de minuni și nu știu eu…