O mirare scurtă, de sărbători: despre variantele de ”plan cadru” pentru liceu

O mirare scurtă – pentru că discuția, care (presimt) se va inflama, are, zic eu, puțină relevanță pentru ceea ce se face, efectiv, la clasă, din motive evidente (discutate și răsdiscutate):

• Între ”planul cadru” și practica la clasă se află programele: mult mai important decât câte ore aloci unei discipline este ce se face, concret, la clasă și cum anume se face. În plus, între ce face profesorul la clasă și spiritul programei este, de multe ori, o distanță astronomică (din motivele invocate în continuare). De altfel, ideea actuală, constrângătoare, de ”plan cadru” mi se pare oricum desuetă. 
• Formarea inițială a profesorilor nu este profesionalizantă (deci nu induce o mentalitate de ”practicant reflexiv”, de profesionist care reflectează asupra propriei activități pentru a și-o îmbunătăți continuu), iar formarea continuă nu a avut, în ultimii 15 ani, nicio legătură cu schimbările curriculare (cu excepția formării învățătorilor pentru clasa pregătitoare și a educatorilor pentru noile ”Repere” din preșcolar).
• Evaluarea profesorilor se face ca acum 50 de ani – fiind administrativă în esența ei, neavând nici criterii clare, nici funcție de dezvoltare profesională (v. o propunere motivată de criterii pentru evaluarea performanței profesionale în educație - http://deceeducatia.blogspot.ro/2015/08/pentru-o-scoala-altfel-5-evaluarea.html). Or, dacă nu schimbăm și modul de evaluare în educație, în general, și al profesorilor, în special, degeaba schimbăm planurile și programele.

Deja, discuția a recăzut într-o zbatere futilă (la care am asistat și la discutarea planurilor cadru pentru gimnaziu) despre ”a cui e mai mare”: Cum adică să scoți orele de fizică? Cum adică să bagi prostiile alea de ”arte” la liceu?  Deci, din nou, discuția se poartă pe ”discipline” (cel mult, pe arii curriculare), se reafirmă primatul STEM în dauna ”artelor” și ”umanioarelor” (deși, acum, se vorbește, tot mai mult, despre STEAM) - plus alte ”deja vu”-uri. De revăzut, în acest sens, interesantul joc de cuvinte și de idei al lui Ken Robinson despre ”estetic” și ”anestetic”, într-una din conferințele lui.

De exemplu, discuția despere ”informatică” mi se pare total inutilă și contraproductivă, pentru că se uită (a câta oară?) că disciplina de studiu ”Informatică” este una, iar folosirea mijloacelor digitale în informare, cunoaștere, orientare în lume și societate (inclusiv cu scop de inovare și ca ”potențiatori” / ”întăritori” de creativitate) este alta:

• Se uită (sau se trece cu vederea) faptul că uneltele digitale de informare, cunoaștere – în generale de ”productivitate” (inclusiv elemente de bază de programare) trebuie (da, trebuie!) folosite la toate disciplinele de studiu (competențele digitale fiind, oricum, transversale). 
• Se uită (sau se trece cu vederea) faptul că ”Informatica”, înțeleasă ca obiect distinct de studiu (de aprofundare) pentru cei care aleg această carieră, ar trebui să intre în partea opțională (vezi, mai jos, ce înțeleg eu prin ”opțional”), un motiv în plus fiind și faptul că ea se studiază în trunchiul comun din gimnaziu (deci, bazele sunt, deja, puse). 
• Mai mult, cred că nu mai putem vorbi de o (una) disciplină numită ”Informatică”, ci de ”Discipline informatice”, care abordează o diversitate tot mai ... diversă de limbaje de programare și de caracteristici specifice domeniului de aplicare. De exemplu, una este să te specializezi în dezvoltarea aplicațiilor pentru telefoanele mobile, alta este să înveți să programezi, în Python, o ”inteligență artificială” și cu totul altceva să te specializezi în colectarea și analiza ”big data” din domeniul social.

Deci, dezbatere publică, pentru ce? 

• Ca să ne dăm iar cu presupusul că 1/2/3 ore de fizică (geografie, istorie ...) ajung / nu ajung ca să ...ce? Pentru că doar programele vor defini competențele și/sau obiectivele de învățare. Ca urmare, numai pe baza programelor vom putea discuta: 1. Dacă acele obiective / competențe sunt cele necesare / destule / multe / puține. 2. Dacă timpul alocat prin acest ”plan cadru” (horribile dictu!) este suficient pentru atingerea obiectivele / formarea competențelor respective. 3. Metodologia recomandată pentru construirea învățării.
• Ca să uităm, iar și iar, că scopul liceului teoretic (că despre el discutăm) nu este trecerea examenului de bacalaureat (care, oricum, nu știm ce evaluează), ci facilitarea accesului la niveluri superioare de educație și de calificare?
• Ca să discutăm, la nesfârșit, despre input-uri (discipline de studiu, programe, ore alocate, profesori suficienți / insuficienți, pregătiți / nepregătiți etc.), uitând, pe drum, rezultatele – ce vrem, de fapt, de la școală?

Dar, pentru că nu prevăd schimbări radicale (cred că, oricum, varianta 2, ”călduță” va ieși ”victorioasă” - (ne)mulțumind pe toată lumea), zic și eu: în cadrul creat, acum, de legislație și de cultura profesională dominantă, optez pentru varianta 3, dar cu un amendament, având în vedere diferența fundamentală între ciclul inferior al liceului ( = parte a educației de bază – deci, centrat primordial pe dezvoltarea competențelor cheie) și cel superior ( = unde începi să te gândești ce vrei să faci în viață – deci, cu rol fundamental de pre-profesionalizare într-un domeniu ales). Amendamentul propus de mine este ca ”trunchiul comun”, de acum, să devină ”opțional” și viceversa – inclusiv ca număr de ore. Să mă explic: 

• Deja în clasa a XI-a tânărul de 18 ani, adult conform legii, a ales (sau ar trebui să aleagă) un început de carieră, chiar dacă această alegere va fi schimbată, ulterior (și va fi schimbată, oricum, de câteva ori în viață). Deci, dacă elevul vrea matematică sau fizică sau informatică sau limba engleză etc. – el asta va alege – deci, repet, pentru asta va opta, oricum (condiția prealabilă fiind realizarea, în următorii ani, a unui sistem adevărat de orientare și consiliere pentru carieră).
• Repet: misiunea esențială a liceului teoretic (și mai ales a claselor a XI-a și a XII-a) este pregătirea pentru învățământul universitar. Deci, disciplinele alese (repet, pentru care, oricum, s-a optat) vor trebui adaptate traseului ulterior: în domeniul științelor pure, academice (și atunci faci, nenică, matematică sau chimie pură, teoretică, de-ți sar capacele!) sau în domeniul științelor aplicate (și atunci faci, matale, matematică cu aplicații în inginerie sau în informatică și chimie cu aplicații în medicină sau în agricultură). Deci, un argument în plus pentru opționalitate.
• Ce ar fi de pus la ”trunchiul comun”? Acele chestii fără de care nu ai cum să răzbești în ”superior” și care îți sunt necesare, în viață și în carieră, indiferent de opțiune. Aici ar intra a treia limbă străină, ”Comunicare persuasivă, retorică și argumentare”, ”Metode cantitative și calitative de cercetare”, ”Statistică și analiza datelor”, ”Elemente de politică, etică și drept” și altele asemenea: indiferent de cariera aleasă (și de facultate) faci cercetare, analizezi și prelucrezi date statistice, ai de-a face cu legea și cu dilemele morale, votezi pe baza unei opțiuni politice, comunici și convingi, într-o societate globalizată, în cât mai multe limbi.

Și mă opresc, pentru că, oricum, pierdem prea mult timp și cosumăm prea multă energie în această discuție care, concentrându-se pe numărul de ore, pe norme și posturi pentru profesori, eludează problema esențială: ce competențe formăm / ce obiective de învățare stabilim și cum le realizăm. Dacă ne hotărâm ce vrem de la liceu - avem timp și pentru flexibilizarea încadrării personalului, și pentru demararea programelor de reconversie profesională și de dobândire a unei a doua specializări, și pentru..., și pentru..., și pentru...