Mirarea zilei 9 februarie: finanțarea educației și ”Domnul Goe”

Încă se discută, aprins, despre finanțare și, în subsidiar, un mesaj tot mai insistent repetat, cum că finanțarea per capita distruge învățământul pentru că, iată, se închid școli și se desființează norme didactice. 

Realitatea este mult mai complexă și este necesară o discuție – dar nu în termenii de acum, în care, din motive de politizare și de ”bapamătii”, nu există un dialog real. Dacă am folosi conceptele analizei tranzacționale, ceea ce se întâmplă acum este o relație toxică (un ”joc de putere”) între un ”părinte persecutor” (statul, care spune ”așa fac eu pentru că așa vreau și pentru că pot!”) și un ”copil rebel” (opozanții, care zic: ”indiferent ce faci tu, tătuc-stat, nu faci bine!”).

Pentru a exista, realmente, un dialog, schimbul de argumente ar trebui ”mutat” (tot în termenii analizei tranzacționale),  în starea de ”adult”: adultul, spre deosebire de ”părinte” (care comuncă pe baza normelor), și de ”copil” (care comunică pe baza emoțiilor), își fundamentează comunicarea pe experiență, date, observații, raționamente - deci, pe dovezi.

Analizând situația la rece există, cred eu, două probleme. 

Prima este că banii nu sunt nici suficienți, nici cheltuiți în mod echitabil (deci, o problema care ține de valoarea finanțării și de modul de finanțare).

În primul rând, costul standard nu este suficient pentru multe școli (mai ales din mediul urban): când un director îți arată, cu creionul în mână, că nu poate asigura salariile profesorilor (fără premii sau bonusuri) dacă nu are minimum 32 de elevi în fiecare clasă, atunci ceva nu e în regulă. Și, bașca, studiile arată un transfer invers de resurse (prin mecanismele de redistribuire), prin care cei săraci îi finanțează pe cei bogați: la nivelul banilor efectiv cheltuiți (execuția bugetară), un elev dintr-un mediu defavorizat ”costă” mai puțin decât unul care a avut norocul să se nască într-o familie mai bogată și mai educată. 

Situația este nu numai profund imorală (arătăm că ne doare în pix de cei mai puțin norocoși decât noi), ci și contrară tuturor bunelor practici de la noi și de aiurea: cu cât un copil este mai dezavantajat, cu atât are nevoie de mai mulți bani / de mai multe resurse pentru a obține rezultate similare cu cei favorizați sau, măcar, pentru aducerea lui la un ”liman” rezonabil – respectiv ”ne-părăsirea timpurie a școlii” (adică, măcar, învățământul obligatoriu finalizat) și ”ne-NEET” (adică să avem grijă ca, după terminarea învățământului obligatoriu, tânărului să i se asigure fie un loc de muncă, fie posibilitatea continuării studiilor, fie acces prioritar la programele de formare profesională). În lipsa unor mecanisme instituționale, obligatorii, de urmărire a absolvenților (există chiar și un proiect de Recomandare a Consiliului UE în acest sens), se pare că nu știm prea bine ce se întâmplă cu absolvenții după ce pleacă din școală – a, da, uitasem, cu o excepție: ne lăudăm cu cei care studiază în străinătate și nu mai au de gând să vină înapoi...

A doua problemă este la fel de reală: banii, chiar puțini cum sunt, nu sunt cheltuiți eficient. De exemplu, cât de ”eficientă” este existența a două clase, cu aceeași specializare sau calificare, la două licee vecine, din același oraș, una cu 12, alta cu 15 elevi? Dacă am merge și mai în adâncime, am observa că din cei 12, respectiv 15 elevi înscriși, frecventează școala doar 8 sau 9. Și, chiar dacă se observă această situație ani la rând, clasele respective sunt, în continuare, aprobate. Și nu mă refer la clasele a X-a, a XI-a, a XII-a – pentru că trebuie, cred eu, să respectăm voința elevilor și a părinților lor în privința alegerii școlii, ci la clasele a IX-a, aprobate an după an, chiar dacă evoluțiile din ultuimii 5 ani nu ne-ar da motive de optimism. Acestă aprobare poate avea două cauze: sperăm într-o minune sau suntem conștienți de faptul că orice clasă (colectiv de elevi) înseamnă, în funcție de nivelul de învățământ și de tipul de școală, între 1 și 2 profesori plătiți. Deci, singurul motiv (plauzibil) de menținere a acestor clase sub efectiv ar fi, în multe cazuri, asigurarea normelor profesorilor, mai ales la specializările și calificările mai puțin ”populare”. După ce excludem, ca motive, comoditatea, nepăsarea sau dorința de a ne pune bine cu sindicatele, ajungem la legislația privind managementul resurselor umane. Astfel, o eficientizare devine aproape imposibilă în situația în care, la nivel de localitate sau de județ, nu mai poți face restrângeri de activitate pentru motivul (simplu) că ai, deja, numai profesori titulari pentru toate catedrele existente la o anume specializare / calificare. Ca inspectorat, trebuie să le dai un loc de muncă, mai ales în absența unor mecanisme de reconversie profesională (deci: 1. Nu există astfel de programe; 2. Legea nu corelează statutul de titular cu parcurgerea acestor programe, în situații bine definite). 

Tot, pentru eficientizare, s-a dezvoltat, mai ales în mediul rural, transportul elevilor – urmărindu-se fie desființarea structurilor cu un număr foarte mic de elevi, fie desființarea ”simultanului” (deși, după părerea mea, el trebuie reinventat, nu desființat) – de exemplu (cum am văzut într-o comună), prin transportul tuturor elevilor dintr-o anumită clasă la o singură structură din comună. Dar și aici avem bariere în calea eficientizării: din diferite motive (logistice - distanțe prea mari / timp prea mult pierdut pentru deplasare, refuzul părinților, alte caracteristi sociale, culturale și religioase ale comunității), unele școli mici nu pot fi desființate decât cu riscul creșterii abandonului școlar (risc inacceptabil, dacă e să fiu întrebat). 

Dacă ieșim, puțin, din zona educației, vedem că soluții similare (finanțare ”per-item”), în condiții similare (resurse insuficiente, cadru normativ inadecvat, lipsa competențelor / a capacității manageriale) conduc la rezultate similare. La fel se întâmplă cu finanțarea spitalelor prin decontarea serviciilor la costuri standard (per serviciu / per pacient). 

Să luăm un exemplu (desigur, ipotetic – cifrele nu sunt cele reale): costul unei operații de apendicită a fost calculat la 1000 de lei, aici intrând timpul (= salariile) pentru pre-operatoriu, 1 oră de muncă pentru echipa care te operează + costul materialelor, cele 3 zile de post-operatoriu (casă/masă în spital, tratamente și iar salarii), la care se adaugă fracțiunea din costurile generale de administrare a spitalului. Totul pare frumos, transparent și eficient și, de aceea, finanțatorii externi (gen Banca Mondială) încurajează astfel de soluții – chiar dacă, în multe cazuri, efectele sunt contrare (v. scandalurile din SUA cu decontări fictive, prețuri umflate la servicii, oameni lăsați să moară etc.).

Aceasta pentru că, în viața reală, lucrurile se întâmplă puțin altfel: chiar dacă în 9 situații din 10 treaba merge cum scrie la carte, al zecelea caz este cu complicații: pacientul are alergii, hemofilie sau alte boli; când îl ”deschizi”, vezi că are peritonită sau alte complicații; operația durează 5 ore; trebuie să-l ții 10 zile în spital (în loc de 3) etc. Dar, se pare (așa am înțeles din media și din discuțiile cu oamenii din sistemul sanitar), casa decontează tot 1000 de lei. Ce faci tu, ca manager de spital, în astfel de situații? Am citit / văzut interviuri cu manageri, cu pacienți, cu medici care răspund: 1. Dau rasol (nu fac toate analizele, nu prescriu medicația adecvată etc. – deci, nu rezolv întreaga problemă și las pacientul cu sechele). 2. Decontez ”în falș” mai multe servicii la Casă pentru pacientul respectiv (nu exagerat, cât să îmi acopăr cheltuiala). 3. Reduc cheltuielile, punându-l pe pacient să aducă de acasă diverse (medicamente, materiale etc.). 4. Cel mai grav: mă spăl pe mâini de cazurile cu probleme, generatoare de cheltuieli suplimentare, fie trimițându-le la spitalele universitare, fie trimițând pacientul acasă – că oricum e pe moarte și nu are rost să irosesc banii pe el...

”Soluțiile” găsite de managerii din educație sunt similare: 1. Dau rasol – susțin doar educația ”otova” și nu pe cea diferențiată / personalizată. 2. Decontează ”în falș” - de exemplu, prin menținerea în evidențele școlare a elevilor care au abandonat, de fapt, școala. 3. Reduc cheltuielile (cerând părinților să aducă de acasă diverse). 4. Se spală pe mâini de cazurile grele – de exemplu, copiii cu dizabilități, de etnie romă etc.

Vedem, deci, că situații similare duc la soluții similare. Ca atare, cred că ar trebui să acceptăm că nu e vorba, în toate cazurile, de subiectivism sau de incompetență și că ambele părți ale acestui dialog pot avea dreptate.

Ce-i de făcut?

Personal, cred că subfinanțarea poate fi rezolvată doar pe termen lung, chiar dacă primii pași pot fi făcuți pe termen scurt – de exemplu, trecerea de la ”costuri istorice”, la ”costuri reale”, care să permită, apoi, creșterea finanțării de bază, dar pe baza unui plan realist, pe termen lung (10-15-20 de ani, cât va fi nevoie) și nu ”din burtă”. Și, foarte important, cu condiționarea creșterii finanțării de îmbunătățirea rezultatelor. De asemena, sistemul de finanțare per capita s-ar putea îmbunătăți. De exemplu, s-ar putea trece la o finanțare mixtă pentru școlile care nu pot fi desființate din motive obiective (finanțezi o clasă medie de 25 de elevi, și numai începând cu al 26-lea elev treci la finanțarea per capita propriu-zisă). Sau, alt exemplu, pot fi definite programe naționale de finanțare suplimentară pentru copiii din comunități / medii dezavantajate. 

Nici celelalte două probleme majore identificate (inechitatea și ineficiența) nu pot fi rezolvate decât pe termen mediu, dacă acceptăm că: 1. Nu există soluții unice; 2. Trebuie să dialogăm, să colaborăm, pentru a găsi soluții sustenabile.

De exemplu, având în vedere că una din cauzele evidente ale ineficienței și inechității în finanțarea educației este rigiditatea cadrului normativ (care nu permite răspunsuri ”pe măsură”), prima condiție ar fi flexibilizarea legislației și, în anumite situații, dereglementarea. Mă întreb, dacă nu cumva ar fi mai bine să fie lăsate autoritățile publice locale să decidă, după consultarea comunității, să transporte elevii sau să păstreze școlile sub efectiv (cu asumarea suplimentării bugetului școlii din alte surse, dacă finanțarea de bază nu este suficientă) - dar, indiferent de soluția aleasă, cu monitorizarea strictă a participării și a rezultatelor, pentru a nu afecta dreptul copiilor din comunitate la educație.

Alt exemplu: poate că ar fi bine să trecem de la finanțarea prin subvenții, la finanțarea prin granturi (ca în învățământul superior), ceea ce ar permite consiliilor de administrație din școli o mai mare flexibilitate în alocarea fondurilor pe diferite capitole și articole. Ca un corolar, ar trebui ca mecanismele actuale de compensare (prin care se iau banii de la săraci și se dau la bogați) să fie înlocuite cu fonduri județene și naționale de finanțare suplimentară – pentru situațiile riguros obiective, în care finanțarea per capita este insuficientă. La fel, ar putea fi create mecanisme flexibile de reconversie profesională și de încurajare a mobilității geografice (de exemplu, prin prime consistente de instalare / de transfer / de funcționare în medii defavorizate etc.). Am auzit, ieri, într-o discuție cu reprezentanți ai autorităților locale, că există primari în România, care au început să facă reclamă în stil occidental pentru posturile de medici de familie din comună, inclusiv cu poza casei pe care o va primi, de la primărie, medicul respectiv. Și mi s-a spus că posturile respective au fost ocupate...

Nu în ultimul rând, cred că ar trebui multiplicate programele comune de formare directori - responsabili cu educația din cadrul primăriilor - primii să afle cu ce se mănâncă administrația publică, iar ultimii să-și dea seama ce înseamnă o educație de calitate și care sunt beneficiile ei.

Poate că soluțiile prezentate nu sunt fezabile, poate că sunt altele mai bune. Dar, indiferent de soluțiile alese, având în vedere că efectele schimbărilor în educație apar, în cel mai bun caz, pe termen mediu (dacă nu pe termen lung), deci într-un orizont de timp care depășește un mandat de primar, de parlamentar sau de ministru, haideți să ne purtăm ca niște adulți pentru că, altfel, orice soluție va fi provizorie și orice îmbunătățire, iluzorie.