Educarea relaţiei dintre stat şi cetăţean

În continuarea a ceea ce am scris ieri, sunt convins (aşa cum Max Weber şi urmaşii lui întru sociologie au spus-o) că statul, dacă nu are cetăţeni educaţi să-l tragă, din când în când, de mânecă, devine, inevitabil,  un stat abuziv. Lipsa de educaţie civică, politică şi pentru a deveni contribuabil, îl face pe cetăţean uşor de manipulat, dar şi nepăsător la derapajele reprezentanţilor “puterii de stat” pentru că, nu-i aşa,”dormi liniştit, statul lucrează pentru tine...”.

Începând cu aroganţa “aleşilor neamului” (care îşi votează în neştire avantaje peste imunităţi şi îşi privesc alegătorii ca pe nişte gunoaie, cu excepţia anilor electorali...), până la dezechilibrul în relaţiile financiare cu statul (dacă eşti dator, te executa, dacă îţi este dator, “se compensează”, ”se prorogă” etc.), simt că relaţia dintre stat şi cetăţean devine tot mai opresivă şi tot mai “asimetrică” (dacă se poate spune aşa) în defavoarea cetăţeanului.

Am trăit mai mult de jumătate din viaţă în perioada comunistă şi văd cum reapar multe din practicile de atunci, care ilustreaza vechiul dicton stalinist “cine nu e cu noi e împotriva noastră” şi care exprimă tot mai clar o viziune totalitară asupra societăţii. De exemplu:

• Statul la coadă la instituţiile publice – care-l pun pe cetăţean într-o postură umilitoare.
• Folosirea instituţiilor publice (care ajung, chiar, să se substituie sistemului judiciar) pentru reprimarea oricărei opinii neînregimentate (se trimit diverse “corpuri de control” pentru a scăpa de persoanele incomode, fie prin convingerile politice, fie prin criticile aduse, fie prin refuzul de a intra în jocul “o mână spală pe alta”).
• Avansarea în carieră aproape exclusiv pe baza pilelor, cunoştinţelor, relaţiilor (PCR) şi a credinţei faţă de partid.
• Interceptarea pe scară largă a corespondenţei şi a comunicării personale (telefonice, electronice) “ca să vedem ce iese” (şantajarea sau compromiterea adversarilor).
• Folosirea mass media aservite pentru “distrugerea” adversarilor – înainte de ’89 erau “Scânteia” şi “Săptămâna” , acum sunt televiziunile.
• Irosirea banului public şi refuzul multor instituţii publice de a “da seama” privind modul în care îşi realizează obiectivele propuse şi în care cheltuie banii publici.
• Prezumţia de vinovăţie, blamarea şi, de cîte ori se poate, sancţionarea cetăţeanului, dacă treburile nu merg bine. De exemplu, instituirea unor noi taxe pentru că statul nu asigură o colectare corespunzătoare sau sancţionarea agenţilor economici în problemele de mediu, atunci atunci când nu există capacitatea de a colecta selectiv deşeurile.
• Diverse evenimente-spectacol – lansări de campanii, tăieri de panglici – cu participanţi aduşi cu forţa (şantajaţi ori ameninţaţi sau, mai nou, plătiţi), inclusiv elevi şi profesori.
• Last but not least – calitatea slabă a serviciilor publice, ca expresie supremă a dispreţului conducătorilor faţă de cei conduşi.

Din păcate, o mare parte din vină o poartă educaţia, dovada cea mai vie fiind chiar conducătorii noştri, care, în marea lor majoritate, sunt "produse" ale şcolii româneşti. Comportamentul “aleşilor” / “numiţilor” în diferite funcţii de răspundere este o oglindă a educaţiei primite. Chiar dacă (unii) sunt competenţi în domeniul lor de activitate, stau mai prost la partea de convingeri, moralitate, conştiinţă, la fel cum şcoala stă bine la transmiterea cunoştinţelor, dar neglijează, aproape complet, educaţie intelectuală veritabilă, educaţia morală, civică sau estetică. Exemple?

• Migraţia în masă de la un partid la altul face ridicolă ideea de “doctrină politică”, de valori comune, împărtăşite. Poate să-mi spună şi mie, cineva, care sunt valorile promovate în şcoală (nu din gură, ci cu fapta)?
• Susţinerea unei idei în opoziţie şi combaterea ei la putere (sau viceversa) este, de asemenea, o problemă de cinste, de moralitate. Acum ceva timp, un profesor într-o şcoală rurală, student la un masterat, mi-a marturisit ca a copiat la o lucrare pentru că nu a avut timp să se pregătească, fiind ocupat cu combaterea corupţiei la testarea naţională şi are mare nevoie de diplomă pentru a ocupa un post de director...
• Întotdeauna alţii sunt de vină pentru eşec (“greaua moştenire” a guvernării precedente), dar EU am meritul pentru succes (inaugurez, cu mult fast, o autostradă facută de “ceilalţi”) – situaţie care este reflexul “iresponsabilizării” elevului în şcoală, al lipsei oricărui exerciţiu de asumare a răspunderii.
• Eu (ministru, guvern, şef etc.) sunt singurul care ştie singura soluţie, indiferent de problemă – aceasta pentru că, în şcoală, toate problemele la matematică au avut o singură rezolvare, textele literare au avut o singură interpretare, iar la istorie a existat o singură abordare (mitologico-eroică: să nu îndrăzniţi să vă luaţi de eroii neamului...). Până şi la desen şi muzică a existat o singură interpretare a “frumosului” – evident, cea a profesorului.
• Votul, dat la alegeri celui care promite mai mult (fără să sesizăm caracterul adesea aberant al promisiunilor electorale) sau celui care ne dă o pomană electorală (fără a ne da seama că este tot din banii noştri – bani publici), este un reflex atât al lipsei interesului şcolii pentru dezvoltarea gândirii critice, pentru educaţia civică, precum şi al orientării evaluării şcolare pe recompensa imediată dar externă activităţii (“nota”).
• Frica noastră de tot ceea ce înseamnă “evaluare” şi, ca efect, promovarea în funcţie pe baza oricăror alte criterii decât meritul (criterii politice, administrative - vechime, grade etc. – sau de asemănare - “imi aleg doar oameni care gândesc ca mine”), pot fi puse pe seama evaluării “îndurate” în şcoală: negativă (orientată pe NU: pe ce NU ştie sau NU poate elevul), punitivă (folosită ca pedeapsă), univocă şi necritică (fiind apreciată fidelitatea reproducerii spuselor profesorului), depersonalizată (indiferentă la nevoile şi interesele copilului) şi antisocială (care exclude cooperarea şi care încurajează competiţia şi obţinerea rezultatului dorit cu orice preţ – inclusiv prin fraudă).

Se pare că democraţia, ca de altfel şi alte lucruri venite peste noi în ultimii 25 de ani, ne-a luat prin surprindere, cu pantalonii jos, fapt vizibil, la propriu, în comportamentul politicienilor şi al altor “vedete” de ocazie. Noi  nu ştim (pentru că, evident, nu am fost educaţi, nici în comunism, dar nici în perioada de după) că, în democraţie, “libertatea mea este absolută, dar încetează acolo unde începe libertatea ta”, sau că “deşi nu sunt de acord cu tine, sunt gata să-mi dau viaţa pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine” şi alte “fineţuri” de acest tip, construite în secole de educaţie a întregii societăţii.

De aceea, sunt convins că, fără a schimba fundamental sistemul de educaţie, instaurarea unei noi dictaturi în România nu se judecă în termeni de “dacă”, ci de “când”.