Din nou despre hârtii: nu omorâți mesagerul !

Un important lider sindical a declarat, în contextul unei discuții despre debirocratizare, că ”un profesor plătit decent nu are nevoie nici de ARACIP nici de alte inspecţii ca să-şi facă datoria”.  Sindicatul respectiv a anunțat că va declanşa un război mediatic în perioada imediat următoare, în ceea ce priveşte birocraţia din sistem. Pe de altă parte, pe măsură ce ARACIP derulează evaluarea periodică a instituțiilor de învățământ (multe din ele, nevăzând de ani buni picior de inspector...) se întețesc protestele - evident la adresa ARACIP -, care, citez, ”cere hârtii în loc să se ocupe de lucrurile cu adevărat importante”. Deci, cam vedem cine va fi ținta acestei campanii mediatice...

Pe diferite canale, tot mai mulți profesori își manifestă exasperarea față de cantitatea de hârtii pe care trebuie să o producă pentru a-și dovedi activitatea, sindicatele protestează, se formulează plîngeri la toate instituțiile statului, toată lumea este inflamată. Poate repet chestii deja spuse, dar, pentru că văd că nu există memorie colectivă și nici voința de a discuta sincer și argumentat acest subiect, (re)aduc în discuție o serie de aspecte, legate de birocrația din sistem (ajunsă, cu certitudine, la cote greu de suportat).

1. Fiecare domeniu legislativ și-a creat propriul sistem de reglementări, proceduri și documente, ca și cum ar fi fost ”singur pe lume”. Într-o postare anterioară (http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/11/reforma-otova-4-prin-hatisul-legislativ.html) făceam un inventar, evident incomplet, al acestor domenii legislative - multe dintre ele re-reglementate pe baza legislației europene (sau pe baza unor ”idei crețe” venite de la inși fără prea multă minte, dar cu putere). Aceste inițiative au fost aplicate ”otova”, fără evaluarea capacității instituțiilor respective de a le implementa, fără o minimă corelare legislativă cu alte domenii și fără necesara adaptare la condițiile concrete - toate acestea (capacitate instituțională, corelare legislativă și adaptări) trebuind, într-o lume normală, să ducă la excepții sau, cel puțin, la măsuri tranzitorii.

Acest lucru ar trebui să fie ținta protestelor, iar nu instituțiile care încearcă să aplice legislația - așa bună-rea, cum este ea.

2. Aplicarea noilor reglementări legale s-a făcut fără dezvoltarea capacității administrative:
nu au existat campanii de informare a cetățenilor (sau aceste campanii au fost anemice, fără impact) - exemplu, legislația de mediu;

• nu au fost formate persoanele îndrituite - pentru înțelegerea și aplicarea legislației respective - exemplu: pentru implementarea sistemului informatic integrat din învățământ vor fi formate sub 2000 de persoane la 7000 de școli;
• nu au fost asigurate condițiile logistice necesare - echipamente, software specializat etc. - pentru implementare - exemple: toate domeniile;
• nu au fost prevăzuți, în bugetele instituțiilor respective (de învățământ, în cazul nostru), bani pentru cheltuielile provocate de implementarea legislației - pentru plata personalului sau a serviciilor specializate, pentru achiziția de bunuri și servicii, pentru investiții (de exemplu, în cazul legislației privind accesul persoanelor cu dizabilități în instituțiile publice) etc.

Mai mult decât atât: la reducerile de personal, primul vizat a fost personalul administrativ care, în multe domenii, este esențial pentru implementarea legislației respective. În multe școli, activitățile respective (inclusiv cele de secretariat) au fost preluate de directorii de școli care, și așa, aveau multe alte atribuții stabilite de lege. Nu este vina ARACIP că școlile nu au secretar, administrator, informatician sau că nevoia de economii a Guvernului interzice retribuirea personalului pentru activitățile suplimentare.

Ca o consecință, realizarea documentelor administrative, care, în mod normal, ar fi trebuit să intre în sarcina directorului de școală și a personalului didactic auxiliar și nedidactic, a fost pasată personalului didactic.

Acest lucru ar trebui să fie ținta protestelor, iar nu instituțiile care încearcă să aplice legislația - așa bună-rea, cum este ea.

3. Fiind toată lumea conștientă de aceste aspecte, au apărut ”profitorii”, iar sistemul a crescut de la sine. 

În primul rând, în lipsa formării în domeniul legislativ respectiv, cei care controlează cer hârtii și numai hârtii, nefiind interesați de alte modalități de verificare. De exemplu, se cer procese verbale de la ședințele cu părinții, dar nu se stă de vorbă cu părinții (evident, pe bază de eșantion), pentru a se vedea dacă aceste activități s-au desășurat, realmente. 

În al doilea rând, cel controlat este de conivență cu controlorul: ”eu, controlorul, știu că aceste hârtii sunt fără valoare dar ți le cer pentru că și mie mi se cer; chiar dacă nu le ai, las' că mi le arăți tu altă dată”; ”eu, controlatul, știu că știi, așa că îți dau hârtii - știind că nu vei căuta mai departe -, iar, dacă nu le am, găsesc o scuză și sunt ”drăguț” cu tine, controlorul, care mă vei ierta”. 

Această evoluție este periculoasă și generatoare de corupție (”am fost drăguț cu tine și te-am iertat că nu mi-ai arătat x document sau am scris că-l ai, deși nu-l ai, deci...”) și de șantaj (”dacă nu faci ce spun eu, vin în control și-ți cer hârtii pe care știu că nu le ai...”), mai ales în situația în care numirea directorilor stă în pixul inspectorului general, iar numirea inspectorului general stă în pixul ministrului. 

Chiar în absența corupției și a șantajului s-a perpetuat, prin ”bunăvoința” celor care vin în control, nerespectarea legislației și inexistența unor documente, obligatorii conform legii. Totodată, s-a intensificat producerea ad hoc a documentelor. Ca urmare, în momentul în care ARACIP a solicitat, de bună credință, încărcarea unor documente (repet, a căror existență este obligatorie) pe o platformă (pentru ca vizita de evaluare externă să nu se mai centreze pe analiza documentelor, acestea putând fi studiate în prealabil), cei care funcționau după sistemul ”las'că vedem noi atunci” au început să dea din colț în colț și să protesteze - la sindicat, la Minister, la Guvern, la Președinție ...

Acest lucru ar trebui să fie ținta protestelor, iar nu instituțiile care încearcă să aplice legislația - așa bună-rea, cum este ea.

4. Școala, ca orice instituție publică, trebuie să răspundă în fața finanțatorului ( = publicul, contribuabilii, societatea în ansamblu) în privința modului în care își face treaba și cheltuiește banii (publici și ei). Desigur, unele ”hârtii” sunt utile și necesare: cele care dovedesc studiile și calificarea / rezultatele învățării; autorizațiile ”tehnice” obținute de la autoritățile competente etc. Niciodată nu vom scăpa total de producerea de documente (de hârtii - da, pentru că vom trece ”online”), nicio societate nereușind acest lucru (cel puțin până acum). Dar există denaturări, determinate de modul în care este gândită această răspundere publică: legislația producătoare de documente este ea însăși rezultatul gândirii birocratice și a prezumției de vinovăție.

În primul rând, leguitorul consideră, de la bun început, că orice cetățean este un infractor și, pe cale de consecință, că nerespectarea legii este ”normă”. De aceea, cetăţeanul/angajatul trebuie el să dovedească modul în care își face treaba. Într-o societate normală, unde funcționează prezumția de nevinovăție, nu cetățeanul trebuie să probeze că a făcut, ci instituțiile de control trebuie să aducă dovezi că nu a făcut. 

În al doilea rând, același leguitor consideră că, în afara hărtiilor, nu există alte modalități de dovedire a rezultatelor activităţii. Ca urmare, se cer hârtii (multe) şi numai hârtii. Mai mult, pentru a-și justifica propria activitate, mulți autori de metodologii și regulamente de prin ministere, le fac cât mai alambicate, încercând, totodată, să reglementeze la nivel central toate situațiile particulare - lucru imposibil (fapt dovedit, ulterior, prin apariția unor completări și rectificări la completări) și contraproductiv (apar metodologii de sute de pagini, extrem de greu de aplicat și chiar de citit).

În al treilea rând răspunderea, așa cum este ea înțeleasă la toate nivelurile, este pentru proces și nu pentru rezultat. Majoritatea raportărilor cuprind ”ce s-a făcut” (deci se referă la acțiunile întreprinse), eventual ce resurse s-au cheltuit, dar mai puțin rezultatele obținute, reflectate prin evoluția diferiților indicatori.  

Aceste trei lucruri combinate duc la situaţii în care tu, ca profesor, trebuie să dovedeşti, cu foarte multe hârtii, că ai făcut un anume lucru, dar, în afara hârtiilor, nu ţi se cere altceva - de exemplu, care este rezultatul acțiunii. De exemplu, cum dovedeşte profesorul diriginte (conform art. 67 din ROFUIP) că "organizează și coordonează” corespunzător ședințele cu părinții? Evident, cu procesele verbale de la ședințele cu părinții! Nu am auzit ca inspectorii să stea de vorbă cu părinții sau ca să ceară școlii rezultatele măsurării satisfacției părinților, iar ARACIP a fost privită cu suspiciune când a început să facă acest lucru. În context, nu pot să nu menționez și faptul că un sindicat (altul decât cel menționat în introducere) ne-a reclamat la Minister că ”profesorii au altceva mai bun de făcut decât să investigheze satisfacția beneficiarilor”... 

Acest lucru ar trebui să fie ținta protestelor, iar nu instituțiile care încearcă să aplice legislația - așa bună-rea, cum este ea.

În acest context, repet faptul că toate documentele solicitate de ARACIP sunt prevăzute în diferite acte normative, niciunul nefiind invenția ARACIP.

5. Situația prezentă este determinată și de modul de evaluare a profesorului, de ceea ce noi considerăm a fi un ”profesor bun”. Pentru că acest subiect merită o discuție suplimentară, amintesc, doar, în treacăt, de criteriile de evaluare existente (cu dovezile și punctajele aferente), toate acestea agreate de organizațiile sindicale, la momentul respectiv: pentru a avea un punctaj mare, trebuie să aduci diplome, certificate și alte hârtii care, desigur, în acest caz sunt ”bune”. Nevoia de puncte (pentru transferări, gradații de merit etc.) a adus la o goană disperată a cadrelor didactice după hârtii. Tot aici am putea continua și discuția despre alte aspecte culturale - cum ar fi dependența față de șefi, conservatorismul și frica de schimbare a multor cadre didactice - dar, deja, m-am întins prea mult la vorbă.

În concluzie, sunt de acord că profesorii sunt plătiți insuficient, că un profesor bun nu este caracterizat (numai) de hârtiile produse, că nu profesorul trebuie să le producă, dar nu pot fi de acord că profesorul bun nu trebuie evaluat, că nu trebuie să răspundă pentru rezultatele obținute. Deci, cu atât mai mult un profesor bun ar avea nevoie de ARACIP pentru confirmarea contribuției sale la îmbunătățirea calității educației oferite de școală, calitate exprimată prin rezultatele și bunăstarea copiilor și elevilor. 

Nu am respins niciodată criticile întemeiate (nimeni nu e perfect...), am investigat, de bună credință, toate situațiile reclamate, ne-am îmbunătățit permanent activitatea ca urmare a acestor critici și ne-o vom îmbunătăți, în continuare, dar nu putem accepta să fim ”ciuca bătăilor” pentru toate relele din sistem - mai ales în contextul în care fiecare guvernare acuză ”greaua moștenire” (și instituțiile create atunci) în încercarea de a atrage sindicatele de partea ei.