Educația pentru diferență

Recentele discuții pe care am reușit să le provoc (recunosc: cu o răutăcioasă satisfacție), având ca temă integrarea copiilor cu dizabilități (și, în general, educația incluzivă), au arătat adâncimea problemei: multele stereotipuri culturale, profund înrădăcinate în mințile noastre, de care nici nu ne dăm seama, cu originea în societatea și educația de sorginte comunistă. Interesant este că am observat aceste prejudecăți și la tineri care nu au cunoscut comunismul - ceea ce arată, încă o dată, importanța educației în familie. Iată câteva trăsături, semnificative cultural, ale școlii comuniste:

• Toți trebuia să mergem la școală la aceeași vârstă. Clasele sau grupele la ”simultan” erau considerate ca soluție de avarie și neconformă.
• Toți trebuia să parcurgem aceleași materii (nu exista nimic opțional sau facultativ), în același ritm (exista ”Programa analitcă”, în care era prescris la ce dată trebuia abordată o anumită temă - la toate clasele și la toate disciplinele) și folosind aceleași surse de informație (manuale unice și auxiliare curriculare limitate).
• Toți trebuia să obținem aceleași rezultate școlare, indiferent de abilități. Iarerahia era dată de ”medie” (!!!) în care se amalgamau notele de la matematică, cu cele de la sport, desen, biologie etc. Deci, orice talent deosebit (la matematică sau la desen) era ”înecat” în medie. Dar, și atunci, existau olimpiadele, ca debușeu pentru așa-zisa ”performanță”.
• Toți profesorii erau pregătiți la fel, după pedagogia oficială (evident, aprobată de Partid). De regulă, exista o singură ”metodică a predării”, agreată de inspectoratele școlare și de ”metodiști”.
• Cei care, nu din vina lor, erau diferiți - erau izolați: copiii cu dizabilități erau ascunși în școli speciale iar romii erau ”sfătuiți”, și ei, să meargă la școli speciale pentru că nu aveau ”achizițiile” necesare, din familie, pentru a frecventa școala de masă.
• Uniformizarea a luat forme de discriminare vădită - ”clasele de nivel”: la ”A” cei mai buni, la ”B” cei bunuți, la ”C” - restul proștilor.
• În societate, ne îmbrăcam la fel, mâncam la fel, puteam avea orice mașină - cu condiția să fie Dacia - vedeam același post de televiziune, auzeam aceleași posturi de radio și citeam aceleași câteva ziare. 
• Toți, în copilărie, ne-am adresam tovarășilor de joacă cu ”Țigane”, ”Ochelaristule”, ”Grasule”. Mie mi se spunea ”Lunganu'”, iar un vecin era ”Fascistul” sau ”Hitler”, singura lui vină fiind originea germană. Nimeni nu ne-a spus că nu e bine să faci așa așa ceva - tocmai pentru că societatea și școala voiau să ne facă pe toți la fel iar orice diferență trebuia sancționată.

Or, acum, premisele s-au schimbat: trăim într-o societate a diferențelor. Este bine să te îmbraci altfel, să citești altceva, să ai altă mașină decât vecinul, să mergi în concediu în altă parte decât colegii, să urmezi altă universitate. Creativitatea și inovația sunt baza creșterii economice, ”altceva-ul” și ”custom made” sunt bunurile cele mai bine vândute. 

Dar, această situație nu este reflectată de evoluțiile de la nivelul școlii:

• Punctul 1 de mai sus - la fel - chiar dacă cercetările recente au arătat că inter-învățarea îl ajută și pe cel ”mare” (prin structurarea a ceea ce a învățat) și pe cel ”mic” (e mai degajat și își permite să întrebe - plus că limbajul și comunicarea sunt mai pe măsură). 
• Avem un curriculum (nu programă analitică), dar majoritatea profesorilor tot în termeni de conținuturi discută (nu în termeni de obiective sau de rezultate ale învățării). Există o opoziție îndârjită față de orice flexibilizare curriculară (se tot reduce numărul de ore la dispoziția școlii și se fac ”opționale” la nivel central, la  minister, inclusiv cu bani europeni). Se cere, tot mai insistent, manual unic (sub diferite pretexte) - deși manualul trebuie tratat ca un auxiliar curricular oarecare. Mai menționez, în treacăt, că 70% dintre cadrele didactice sunt ostile manualelor digitale (care ar facilita adaptarea curriculară).
• ”Media” a rămas instrumentul principal de promovare și de selecție, iar examenele naționale au rămas concepute cam la fel ca acum 50 de ani. De exemplu, am dat examen de admitere la liceu, în 1969, tot la română, matematică și istorie. Că acum se numește ”capacitate” (ca înainte de 1968) sau ”evaluare națională” - nu-i schimbă esența, examenul respectiv rămânând otova - cu subiecte unice la nivel de țară. Comparând manualele, vedem că sunt foarte asemănătoare. În plus, am păstrat (fără rost, zic eu, doar din obișnuință sau ca să nu-i supărăm pe profesorii de liceu) un examen de selecție înainte de finalizarea învățământului obligatoriu. Chiar dacă evaluările naționale, de la cl. a II-a, a IV-a și a VI-a, nu sunt otova (fiind din alt film), iar rezultatele ar putea să-l orienteze pe profesor spre ”zona proximă de dezvoltare” a fiecărui elev - cine a citit raportul respectiv? Eu nu am auzit de nimeni... 
• Profesorul este pregătit să lucreze doar cu media - nu și cu elevi situați la cele două extreme ale curbei lui Gauss. Deci, profesorii nu sunt capabili să lucreze nici cu copii cu dizabilități, cu probleme comportamentale sau cu probleme de învățare (de exemplu, la noi, dislexia nu este tratată ca o dizabilitate), dar nici cu copiii talentați. Aceasta și pentru că viitorul profesor este tratat, în facultate, cam la fel ca un elev de clasa a V-a, trebuind să reproducă, la ascultare - pardon, la examen - ce a citit sau ce i-a spus profesorul, din ”clasici” - și cu aplicații practice reduse la minimum.
• Administrarea sistemului este tot centralizată și otova, legea reglementând, de sus, dimensiunea clasei, norma profesorului, exact ce să facă fiecare profesor, cum și când și multe alte chestii de amănunt. De exemplu, chiar dacă legea ar obliga la adaptări ale fișei postului, ele nu se realizează. De altfel, chiar ideea de ”fișă tip” a postului, stabilită la nivel central, este contrară oricăror principii manageriale. În plus, suntem martorii aceleiași opoziții îndârjite (toate partidele + toate sindicatele) față de tot ce înseamnă descentralizare, flexibilizare administrativă, autonomizare și adaptare. 
• Există o opoziție la fel de îndârjită față de orice tentativă de educație incluzivă pentru ”copiii altfel” (romi sau cu dizabilități) - pretextul fiind că ”e mai bine pentru ei să fie segregați”, întrucât sistemul nu este pregătit, profesorii nu sunt pregătiți, societatea nu este pregătită. Dar, nici nu am făcut nimic (sau aproape nimic) în ultimii 25 de ani pentru a pregăti sistemul, profesorii și societatea pentru educația incluzivă.

Este clar că un absolvent, chiar și cel de nota 10, nu are cum să fie adaptat acestei societăți a diferențelor, pentru că el a fost învățat (și recompensat) să facă tot ce fac ceilalți, să fie ascultător, să reproducă fidel informația, să rezolve corect anumite ”tipuri de probleme” și, în cel mai bun caz, să primească laude pentru ”muncă” sau pentru ”efortul” depus. Nu sunt recompensate (să îndrăznesc să spun că, de fapt, sunt pedepsite?) creativitatea, comportamentul diferit - inclusiv îmbrăcămintea și pieptănătura (uniforma să trăiască!) -, opiniile proprii, flexibilitatea și gândirea critică.  

Dar, societatea, angajatorii mai ales - pentru că viața reală și economia nu mai sunt, nicidecum - otova - vor altceva. Problema este că școala nu îi pregătește pentru acest ”altceva” și nici nu dă semne că ar dori. 

Cred, sincer, că educația pentru diferență este nu doar importantă ci ”cheiea de boltă” a reformei în educație (”cheia de boltă” = piatra din vârful unui arc arhitectural și elementul de susținere al întregii structuri, fără de care aceasta s-ar prăbuși). Această educație pentru diferență trebuie să pornească de la reconstrucția sistemului (obligatoriu, descentralizat), prin politiciile publice de reformă ”neotova”. De exemplu:

• Un curriculum cu cel puțin 50% la decizia școlii ( = profesori+elevi+părinți), dar centrat pe rezultatele învățării (standardizate și nestandardizate), evaluate național, periodic.
• Evaluarea elevilor cu accent pe atitudini - de exemplu, recompensarea exprimării de sine (individuale și cultural-identitare), a respectului acordat celor care sunt altfel și a punctelor de vedere diferite de ale profesorului (evident, argumentate).
• Finanțare diferențiată în funcție de nevoi (chiar dacă sună comunist), cu sume mai mari alocate copiilor din zone și grupuri dezavantajate, pentru a putea fi compensată, astfel, influența nefavorabilă a mediului de proveniență.
• Formarea neotova a profesorilor - de exemplu, bazată pe stagii practice de câte o lună în cel puțin trei contexte, zone geografice, etnice și culturale diferite. 

Și multe altele, asemenera. Dar, înainte de toate o politică explicită de mixare sistematică a copiilor pentru a cuprinde tot spectrul de diferențe pentru a ne obișnui toți cu ideea că suntem diferiți unii de alții. 

Și, să nu uităm: depolitizare și 6% din PIB pentru educație!