Despre concursul de directori și nu numai... (3)

Discuțiile pe tema concursului de directori, în loc să se calmeze, se aprind și mai mult: cele două tabere s-au radicalizat și discuțiile de idei s-au transformat în atacuri la persoană. Se pare că inițiativa, care ține de normalitate, i-a scos, în mod paradoxal, pe foarte mulți din zona lor de confort. Aceasta spune foarte mult despre ”normalitatea” în care trăim - iată și o ilustrare în acest sens: un fost secretar de stat de la învățământ preuniversitar, când i s-a reproșat că a politizat concursul de inspectori generali, a răspuns că nu este adevărat, dând exemplu un județ în care inspector general a ajuns liderul organizației județene a unui partid de opoziție… Curat normalitate, Coane Fănică!

Cred că este bine să se organizeze acest concurs și am adus argumente în acest sens. Am observat că aceste argumente nu au fost combătute direct, mai ales că, înainte de anunțarea concursului era un consens mai ceva ca la alegerile din 1990: absența concursului se asortează cu politizarea învățământului. Absența concursului a avut, drept consecință, numirea ”din pix” care, în multe locuri (deși, recunosc, nu peste tot), a devenit politică; iar politicienii preferă numirea ”din pix” a directorilor, pentru a avea un control mai bun asupra școlii, instituție cu potențial foarte mare de influență a alegătorilor la nivel local.

Critica de acum a concursului, vehementă și condimentată cu atacuri la persoană, se bazează pe diferite argumente care, însă, cred eu, nu se susțin. Unul dintre ele este, de fapt, un autodenunț: ca să mă pregătesc pentru a fi director trebuie să-mi neglijez elevii. Să înțeleg, de aici, că legislația esențială a învățământului preuniversitar, datele esențiale despre starea sistemului sau elemente de bază de inovație didactică nu sunt cunoscute de cadrele didactice? Și mai grav: nu sunt cunoscute de directorii ÎN FUNCȚIE care, am constatat, sunt cei mai aprigi contestatari ai concursului?

La fel, argumentul că se pierde timp cu căutarea documentelor justificative și încărcarea lor pe platformă este subțire: când am făcut selecție de formatori sau de evaluatori, am primit CV-uri însoțite de acte care ajungeau la sute de pagini (record: 350 de pagini – un biblioraft întreg pentru un CV) fără ca cineva să protesteze. În plus, documentele respective sunt cerute și la dosarele de concurs, ”pre-transferări”, gradații de merit. Nu am constatat aceeași vehemență împotriva ACELOR concursuri și dosare.

Argumentul că sunt alte probleme mai importante (6% din PIB pentru educație și manuale pentru elevi) este, în esență, corect, dar are un viciu de logică: nu are nicio legătură cu tema în discuție. Derularea / amânarea concursurilor pentru directori nu aduce nici mai mulți, nici mai puțini bani pentru educație și nici nu aduce manualele mai repede în școli. Ba chiar directorii stabili, cu contract pe 4 ani, pentru a-și realiza obiectivele și indicatorii din oferta managerială, vor presa mai mult politicienii locali sau naționali pentru a suplimenta resursele pentru educație.

Schimbarea directorilor în timpul cursurilor – la fel, nu se pune, pentru că s-a anunțat deja că deciziile de numire vor fi emise cu începere din semestrului următor. De asemenea, unii (un prieten de pe FB chiar a pariat – nu am îndrăznit să îl contrazic) susțin că 95% dintre directorii în funcție și care concurează vor lua concursul și, ca urmare, impactul ar putea fi minor. În plus, schimbarea profesorului în anul următor (dacă acest concurs ar fi în vacanță) nu este cu mult mai bună decât schimbarea între semestre...

Un alt argument este că un director cu concurs va fi, prin definiție, abuziv pentru că va fi mai greu de demis. Mi se pare o generalizare pripită: știu un director demis (în timpul anului școlar!) la solicitarea unui primar, pe motiv că directorul nu l-a ajutat suficient de mult pe primarul respectiv să fie reales... De fapt, este invers: demiterea directorului numit ”din pix” nu trebuie motivată și este greu de contestat. De multe ori, de frică să nu fie demis și să nu supere pe nimeni, directorul chiar nu face nimic în afara administrației curente. Ca să nu mai vorbim de cei care fac orbește numai ce li se ordonă de sus, tocmai ca să nu se supere pixul care semnează…

Azi am mai auzit un argument la fel de ”solid”: actualul guvern va avea o viață scurtă, deci nu are dreptul să organizeze acest concurs. Bun argument, care ”îi scoate” pe toți cei 12 miniștri care nu au organizat concursul în ultimii 8 ani…

În sfârșit, publicarea modelelor de itemi a creat valuri de mânie. Prezentarea acestor modele este bună din două motive: familiarizarea candidatului cu cerințele și eliminarea unor eventuale erori de concepere. Dar, chiar dacă unii itemi ar fi aiurea, de aici până a spune că TOȚI itemii vor fi greșiți și că, din start, autorii lor sunt incompetenți este o cale lungă. În plus, în exemplele respective am recunoscut itemi similari celor folosiți de ani buni, în business, pentru recrutarea personalului (mai ales în ”head hunting”, adică recrutarea personalului de conducere). Noutatea este că respectivii itemi nu țin de cunoștințe (așa cum se așteaptă candidații și așa cum s-a procedat până acum), ci de personalitate, atenție, răbdare, judecată etc. (în acest sens, poate că ar fi fost bine ca rostul itemilor controversați să fie explicat). 

Pe de altă parte, a-ți bate joc de ceea nu înțelegi, fără a face, de fapt, nici cel mai mic efort să înțelegi rostul chestiei respective, mi se pare a fi contrar a tot ceea ce știu eu despre educație, mai ales când atitudinea respectivă vine din partea unor oameni care se pretind educatori (nu ”educaționaliști”). Oare la fel procedează respectivii și cu elevii care îndrăznesc să gândească altfel și să vină cu puncte de vedere diferite? Își bat ei, la fel, joc de elevii care spun lucruri pe care ei, ca profesori, nu le înțeleg sau nu le acceptă? 

Am analizat în ultima săptămână profilul celor mai vehemenți contestatari ai concursului de directori: cei mai numeroși sunt directorii în funcție, care, la rândul lor, se împart în două categorii.

Prima categorie o formează directorii cu state vechi, care, probabil, au dat concurs la vremea lor și care consideră că și-au dovedit competența și, deci, nu mai au de ce să dea concurs. Dar, se pare că am uitat cât de contestat a fost ultimul concurs, tocmai datorită neîncrederii în corectitudinea procedurii și în modul de evaluare a candidaților. Deci, chiar dacă am presupune că și acum ”jocurile sunt făcute”, de ce i-ar deranja aceeași procedură? Doar pentru că nu mai sunt atât de siguri că ei sunt ”aleșii”?

A doua categorie de contestatari o constituie directorii mai noi, care au apucat numai numirea ”din pix” și cărora le e frică de concurs și, în general, de orice evaluare. Despre frica de evaluare, construită cu succes în timpul școlarității și după, am mai scris (http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/07/scoala-romaneasca-de-la-greseala.html, http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/09/obsesia-controlului.html, http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/09/obsesia-controlului-2-de-la-gand-la.html, http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/10/obsesia-controlului-3-se-cauta-vinovatii.html). 

Frica mai derivă și din ”calitatea” formării manageriale, care a fost, nu-i așa, o condiție esențială de admitere în Corpul Experților în Management Educațional. Formarea a fost, adesea, ”pe puncte”, la furnizori care nici măcar nu cer prezența la formare, trimițând certificatul de absolvire prin poștă (desigur, după ce a fost achitată taxa de curs sau, după caz, după ce a fost completat formularul de grup țintă). Ca să nu mai vorbim de faptul că mulți dintre directorii în funcție nici măcar nu s-au obosit să se înscrie în respectivul corp – deși ocazii au tot fost. 

Indiferent de categorie, pentru a mă lămuri de ce respectivii directori sunt ”Gigă Contra”, am căutat să văd cu ce se laudă ei, care sunt acele realizări care îi recomandă să rămână (eventual, pe vecie) directori. De exemplu, am vrut să văd cum și-au proiectat dezvoltarea instituțională (prin PDI sau PAS) și cât de frumos s-au dezvoltat unitățile școlare conduse, prin îndeplinirea celor promise și propuse prin PDI/PAS. Ce am văzut:

• PDI lipsă pe site-urile școlilor respective.
• PDI / PAS făcut acum 3-4 ani, cu date vechi. De exemplu, un PAS din 2013, se bazează pe date referitoare la piața muncii din 2007. 
• De altfel, era și foarte greu să spui dacă acele 20 – 25 (!!) obiective ”specifice” propuse au fost sau nu realizate, pentru că modul lor de formulare le face neevaluabile. Exemple: ”Promovarea unui climat de comunicare bazat pe respect reciproc și competiție”. Eu chiar nu știu care ar putea fi indicatorii măsurabili care îmi arată dacă un climat de comunicare este bazat pe respect reciproc și, în același timp, pe competiție. Sau, alt exemplu: ”Perceperea și utilizarea elevilor ca parteneri în derularea activităților didactice”. Chiar mi-aș dori să știu să evaluez perceperea și, mai ales, utilizarea (??) elevilor ca parteneri în activitățile didactice.
• Obiectivele propuse nu vizează ținte concrete referitoare la indicatorii fundamentali de participare școlară și de rezultat (și/sau la progres în realizarea acestora), așa cum sunt ei definiți prin politici educaționale naționale (de exemplu, prin strategia privind reducerea părăsirii timpurii a școlii).
• Chiar dacă apar obiective care se referă la reducerea absenteismului și a abandonului și la îmbunătățirea rezultatelor învățării, de multe ori sunt formulate ca intenții generale, fără a stabili ținte concrete (de exemplu, creșterea cu xx% a procentului elevilor nu medii peste 8 la evaluarea națională de la finele clasei a VIII-a sau la examenul de Bacalaureat).
• Chiar dacă apar ținte concrete (de exemplu, ZZ% dintre absolvenți încadrați pe piața muncii, în domeniile și pe calificările obținute) nu există nicio informație referitoare la realizarea acestui indicator (auto)propus.
• Acolo unde am găsit informații și din alte surse, am identificat și ținte fanteziste: de exemplu, un liceu a realizat jumătate din ce și-a propus, ca procent al absolvenților care promovează examenul de Bacalaureat, și nimeni nu s-a sesizat. 
• Toate școlile, inclusiv cele care școlarizează elevi care provin din medii dezavantajate, se laudă cu olimpicii și cu participările și premiile la diferite concursuri extrașcolare și cu nimic altceva - de exemplu, câți copii din familii foarte sărace, au reușit, totuși, să continue studiile sau să ia note mari la Bac.
• În Proiectul de dezvoltare instituțională, repet, de DEZVOLTARE, apar ținte / obiective care se referă la funcționarea curentă. Deci, să înțeleg că, dacă un director își propune, pentru viitor, să respecte planurile de învățământ și programele, aceasta înseamnă că, în prezent, nu le respectă? Dacă le respectă, pentru că este o obligație legală, de ce apar în proeictul de dezvoltare?

Și aș mai putea să dau și (multe-multe) alte exemple, dar nu are rost: calitatea documentelor proiective și manageriale publicate poate explica, alături de celelalte cauze menționate, frica de concurs. 

Și, ca să închei, niște precizări, ca să răspund acuzelor vajnicilor apărători ai directorilor numiți din pix: nu concurez la vreo funcție de director și nu am neamuri care sunt sau vor să fie directori. Nu sunt membru în niciun partid politic. Nu am participat la elaborarea metodologiei de concurs și nici la stabilirea probelor, bibliografiei și itemilor pentru concurs. Nu am nicio legătură cu platforma informatică unde se încarcă documentele și de pe care se va gestiona concursul, nici instituțional, cu ARACIP, nici ca persoană, ca expert în proiectul respectiv. Motivele pentru care susțin concursul de directori sunt chiar cele deja prezentate anterior