Tot mai mulți profesori se declară revoltați de faptul că sunt făcuți responsabili pentru eșecul educațional (în schimb, își asumă, chiar în exclusivitate, rezultatele bune…). Dacă, atunci când vorbim despre ”olimpici”, ne umflăm pieptul și ne pozăm cu teancurile de diplome câștigate de elevii noștri, în privința loazelor și a repetenților ne facem mici, ne dăm cu un pas în spate, și căutăm în jur vinovații, Și îi găsim repede, de altfel: ”așa cum cercetările arată, mediul de proveniență…” și arătăm imediat cu degetul spre familie.
Desigur, într-o lume ideală, familia și școala trebuie să se completeze, să coopereze armonios etc. Dar, din păcate, nu trăim în acea lume ideală: există copii care intră în școală cu un deficit de educație datorat familiilor care nu știu, nu pot sau nu vor să facă educație, dintr-o multitudine de motive, cele mai multe obiective. Ca urmare, este o certitudine faptul că, la vârsta de 3 ani, diferența de dezvoltare a copilului datorată familiei și mediului de proveniență poate ajunge la 1 an. Mai mult, profesorii (încă din ciclul primar) spun că elevii care, din diferite motive, nu pot fi ajutați de părinți, vor rămâne, inevitabil, în urmă.
Problema mea nu este valabilitatea acestei cunoașteri, ci modul în care o folosim: o luăm ca fatalitate și nu facem nimic, sau încercăm să compensăm, cumva, acest deficit de educație, datorat familiilor care ”nuștiunupotnuvor”? Voi încerca, pe scurt, să argumentez a doua variantă, pentru că școala, zic eu, TREBUIE să compenseze, prin programe specifice, deficitul de educație din familie. Doar două argumente, care pornesc de la dreptul la educație ca drept fundamental, drept asigurat prin serviciul universal numit ”școala publică”.
Primul argument se referă la efectele sociale ale neintervenției: dacă acceptăm acest handicap educațional, pe care unii dintre copii îl dovedesc, fără a încerca să-l compensăm, cumva, el se va mări, cu consecințe la nivel social: abandonul școlar / rata mare de părăsire timpurie a școlii se traduc în lipsa competențelor necesare funcționării în societate. Deci, acei ”unii copii” vor deveni NEETs (în afara educației, formării și angajării), deci asistați social, deci consumatori ”neți” de resurse sociale, deci trăind pe seama noastră, a celor care muncesc, sunt educați etc. – inclusiv a profesorilor care, deși plătesc contribuții sociale, vor avea pensii de mizerie…
Al doilea argument are la bază conceptul de ”interes superior al copilului”: indiferent din ce familie provine, indiferent de cât de ”prost crescut” este la intrarea în școală, interesul superior al fiecărui copil este să fie educat, să aibă o slujbă la terminarea școlii, să fie capabil să-și întemeieze o familie, să-și plătească taxele, să meargă la vot etc.
Cum facem acest lucru – se știe: programe de educație parentală, grădinițe estivale, școala după școală, învățare diferențiată la clasă, programe de recuperare, auxiliare curriculare mai bune etc. – nu voi încerca să inventez mersul pe jos… În plus, pe termen lung, ca urmare a atenției speciale acordate, copilul educat va deveni adult educat, care își va putea întemeia o familie capabilă să fie partenerul educațional al școlii, așa cum este ea visată acum.
Dacă nu intervenim acum, ciclul sărăciei și al lipsei de educație se va perpetua, iar profesorii se vor plânge, și peste 25 de ani, de lipsa celor ”7 ani de acasă” (deveniți 3 ani de acasă...) și de lipsa cooperării cu familia, dar și de salarii și pensii mici sau de lipsa statutului în societate.
Îmi place, dle profesor, ați găsit soluțiile! Numai că eu îmi permit o întrebare: ,,Cum poate școala interveni în ,,ciclul sărăciei”, ori a lipsei de educație în familie? Aveți dreptate doar: ,,programe de educație parentală, grădinițe estivale,de recuperare”, prin buricul târgului ,,școală după școală”! Cât despre ”interes superior al copilului” ...(fără cele de mai sus....)
RăspundețiȘtergere