Mirarea zilei - 20 iunie: civismul mărunt

Toată lumea vorbește despre civism, mai ales despre angajarea civică majoră, despre cât de frumos este să iasă 1 milion de oameni în stradă să strige ”jos … whatever”. Dar nu la acest tip de civism mă refer acum, ci la acela mărunt, de zi cu zi, care arată ce fel de societate suntem noi, de fapt, dincolo de retorica de doi bani în care am căzut, a luptei dintre ”tinerii, frumoși și liberi” și ”bătrânii, urâți și gușați”, TFL versus BUG. Iată niște mostre (văzute și trăite) despre (anti)civismul nostru mărunt, de toate zilele:

• Ești la volan, vezi că șirul din față nu se mișcă, dar intri în intersecție și o blochezi pe toate sensurile de mers. Când încep claxoanele, scoți capul pe geam și dai …ie la tot cartierul.
• Ieși din facultate, împreună cu trei colegi și mergeți în front, pe trotuar discutând despre …ceva. Din față vine un tataie, care primește, prompt, un brânci din partea ta (urmat de un ”pardon” șoptit), că nu era să pierzi poanta bancului, doar ca să-l lași pe moș să treacă.
• Vrei să intri/să ieși dintr-un magazin, sau să urci/cobori din troleibuz. În ușă stă (chiar stă) un tânăr (de regulă și din păcate) care butonează un telefon. Ai de ales între a-l ruga frumos să se dea la o parte (rezultând, ca răspuns, în cel mai bun caz, o sugere de burtă acompaniată de un mârâit) și a-l îmbrânci (aici reacția fiind ”Da’ ce-ai bă, nu ai loc?”).
• O pereche (nu neapărat tânără) la Mall, la coadă la bilete pentru film. El, cu voce (foarte) tare: ”Ce făcuși fă, în ...la mea! Mi-ai vărsat berea, fir-ai a dreacului!”.
• Un copil de vreo 7 anișori, însoțit de părinți, mănâncă, în parc, biscuiți. După ce-i termină, se uită după un coș de gunoi unde să arunce ambalajul. Mama îi smulge hârtia din mână și o aruncă pe jos: ”Doar nu o să stai cu hârtia aia în mână până mâine?”. Un nene, care se bucură de soare, pe o bancă, în maiou și șosete, zice: ”Băi copile, ia hârtia de jos! Așa te învață pe tine la școală?”.
• Treci, pe la 5 dimineața, în drum spre gară, pe Calea Griviței și vezi o mașină de la REBU, însoțită de un cârd de măturători și te bucuri. Când te întorci, în aceeași seară, pe aceeași Cale, nu te mai bucuri văzând câtă mizerie se poate aduna pe stradă doar într-o jumătate de zi…
• Sunt, în mașină, pe o stradă cu sens unic. Din față, pe contrasens, vine altă mașină, în viteză, semnalizând, cu furie, din faruri. Încerc să mă dau la o parte și, în timp ce ne strecurăm cu greutate, unul pe lângă celălalt, îndrăznesc să deschid geamul și să-i spun celuilalt: ”Vedeți că sunteți pe contrasens…”. Știți care a fost răspunsul primit? Nu veți ghici: ”Și ce dacă?” 

Ce vreau să spun, de fapt: civismul se demonstrează în primul rând prin comportamentul nostru de zi cu zi, pe stradă la serviciu și în magazin, mai ales față de oamenii pe care nu-i cunoaștem, respectându-i cu ceea ce s-a numit ”politețe” (un cuvânt pe care nu l-am mai auzit cam de mult timp…). Nu te poți numi tânăr frumos și liber dacă lași o dâră de gunoaie în urma ta (pe care, nu-i așa, BUG ar trebui să le strângă) sau dacă dai buzna într-un magazin, îmbrâncindu-i pe cei care încearcă să iasă. După cum nu te poți numi șef de partid sau de guvern, deci apărător suprem al Legii (cu ”L” mare), dacă fumezi într-un loc interzis - adică dacă încalci legea (cu ”l” mic). Sau, nu prea ai cum să ții prelegeri de etică, de drept Nuștiudecare sau de politici publice, pe la televiziuni, dacă tu ți-ai obținut prin fraudă poziția, copiind toate lucrările importante din viață (de licență, disertație, doctorat).

Și da, toate acestea derivă dintr-o mare problemă a sistemului nostru de educație din ultimii 70 de ani. În timpul regimului ”burghezo-moșieresc”, tinerii de liceu (puțini, de altfel – România era țara europeană cu cei mai mulți analfabeți) mai învățau, cât de cât, bunele maniere. Dar educația nouă, comunistă, a pus capăt acestor prostii: originea și obiceiurile sănătoase, ale muncitorimii și ale țărănimii muncitoare, au contat mai mult decât finețurile burgheziei și moșierimii decadente... Ca urmare, comunismul biruitor a dus la impunerea unei ”elite” conducătoare de un grobianism suprem (Ceaușescu, Bobu, Dincă & Co fiind exemple ilustre, în acest sens) și la un sistem educațional în care lipsa de empatie și de sensibilitate față de aproapele tău erau virtuți. 

Educația post-revoluționară nu a schimbat, din păcate, nimic în acest sens: ne interesează NUMAI bagajul de cunoștințe ale elevului, îl învățăm despre atributivă, despre Egiptul antic, facem probleme cu loc geometric, dar nu ne preocupă, defel, modul în care copiii se poartă și vorbesc unii cu alții, cum își gestionează emoțiile pentru că, nu-i așa, asta este treaba familiei! Dar, din păcate, familia actuală este rezultatul școlii ultimilor 50 de ani în care ne-a interesat, cel mult, bagajul de cunoștinte...

Copiii noștri nu învață cum se intră și se iese dintr-o încăpere, cum să folosească batista și tacâmurile, cum să vorbească și să meargă pe stradă fără a-i deranja pe ceilalți, nu învață ”te rog”, ”mulțumesc”, ”pot să te ajut?” și alte asemenea fleacuri. Ba, dipotrivă: nebunia concursurilor îi învață cum să câștige, cu orice preț, chiar călcând peste cadavre, chiar prin fraudă...

Rezultatul? Egoismul feroce (frizând, adesea, patologicul), care caracterizează comportamentul individual, precum și o societate fragmentată, chiar antagonizată, în care ”ne-simțirea” aproapelui este o virtute și care, din acest motiv, cu greu se mai poate numi ”societate”. De aceea, zic eu, nu trebuie să ne mai mire că atât în comunism, cât și acum, în ”democrație”, mulți români au făcut și fac, în continuare, pe dracu-n patru, numai să plece din această societate. Iar noi, cei rămași, în loc să ne întrebăm, serios, de ce pleacă atât de mulți (dincolo de prea mult invocata sărăcie), îi înjurăm și ne vedem de micile noastre ”bapamătii”.