Of, iar despre planurile cadru...

Pentru a complica și mai mult discuția și conform cunoscutei legi care spune: ”dacă nu-i poți convinge, cel puțin încurcă-i”, am transformat în postare pe blog ceea ce s-a vrut a fi o simplă constatare pe pagina de FB, în care urma să spun cât de trist sunt din cauza modului în care progresează discuția despre planurile cadru și despre reforma educației, în general. Rectific: nu cum ”progresează”, pentru că nu progresează deloc, ci mai curând cum ”merge”, pe trei - cinci cărări…

Sunt trist pentru discuția (chiar ”disecția”) noului plan cadru continuă cu două teme majore:

1. Toată lumea ”face țăndări” noul plan cadru, dar continuă să propună adăugarea / păstrarea de discipline sau ore. Numărându-le pe toate, am ajuns ușor la 50 de ore pe săptămână la gimnaziu. Săracii copii! 

2. Cei mai vocali contestatari deplâng diminuarea numărului de ore alocate ”umanioarelor”, invocând distrugerea componentei identitare a educației (țărișoara, neamul, dulcele grai etc.). Acest lucru chiar mă enervează, pentru că din discuție transpare convingerea că dezvoltarea componentei identitare a educație este sarcină EXCLUSIVĂ a profesorilor de Română, Istorie, Latină. Oare ceilalți profesori (de Matematică, Desen, Fizică sau Sport) nu au această ”sfântă” datorie? Nu trebuie și ei să fie ”buni români”? Desigur că nu: ei au o programă de parcurs, care îi scutește de această corvoadă... Și, în plus (uitasem!), la școală nu facem educație, facem ”știință” și ”disciplină”, urmând apoi să dăm examen. Iar la examen suntem testați la cunoștințele de gramatică, matematică, literatură (criticii să trăiască, să avem de la cine copia!) și celelalte – acel examen neavând nimic de-a face cu cine suntem și cu ce vrem de la soartă… 

Aceste două chestii mă deprimă întrucât relevă gândirea dominantă - disciplinară, de tip tunel. Și m-am hotărât, așa, de dragul discuției și de amorul artei, să propun și eu un plan cadru (de, e la modă și trebuie să intru în rândul lumii), care ar fi de aplicat nu numai la gimnaziu ci pentru clasele 0-X (învățământul obligatoriu). 

Dar, pentru că nu am prea multă imaginație, am construit pe cele 8 competențe cheie europene (menționate și în Art. 68 din LEN), pe care le-am făcut ”discipline” de trunchi comun (cu modificările explicate mai jos), care să fie studiate pe tot parcursul învățământului obligatoriu (care ar trebui să ofere ceea ce societatea consideră ca educație obligatorie). Aceste discipline ar fi:

1. Comunicare în limba română (și în limba maternă, în cazul minorităților naționale).

2. Comunicare în limbi străine.

3. Matematică, științe și tehnologie.

4. Educație socială și civică.

5. Educație antreprenorială.

6. Sensibilizare și expresie culturală.

7. A învăța să înveți și dezvoltare personală.

8. Educație fizică și expresivitate corporală 

Câteva explicații:

• ”Competențele de tehnologia informației ca instrument de învățare și cunoaștere” (am luat formularea din LEN) sunt dezvoltate nu printr-o disciplină anume, ci cross-curricular, la toate disciplinele. ”Coding” / ”Programare” ar fi opțional, pe tot parcursul școlarității obligatorii, pentru cei care doresc să fie mai mult decât simpli utilizatori de TI.
• Educația fizică ar avea și o componentă comunicațională și relațională puternică: comunicare nonverbală (mimică, gestică, postură, mișcare expresivă), la care se adaugă cooperare și respect reciproc (prin sporturi și jocuri de echipă, de exemplu).
• Copiii noștri au nevoie de stimularea dezvoltării personale (inclusiv descoperirea talentelor pe care fiecare le are), în cadrul căreia ”a ști” / ” a putea” / ”a vrea” să înveți devine axul central. 
• Componenta identitară, atât pentru români cât și pentru minoritățile naționale (care, între noi fie vorba, nu prea sunt băgate în seamă în această discuție…) este dezvoltată tot cross-curricular, dar mai ales la 1. Comunicare..., 4. Educație socială … (care, desigur, ar include și istoria și geografia) și 6. Sensibilizare... (care ar include și elemente de interculturalitate și de identitatea europeană).
• Disciplina 6. Sensibilizare ... ar include și artele – pentru dezvoltarea ”consumatorului” și a ”producătorului” de artă și cultură. 
• Repartiția orelor între aceste discipline ar fi decisă ”fifty/fifty” la nivel central și la nivel de școală. De exemplu, la gimnaziu: minimum 2 – maximum 4 ore pe săptămână la fiecare dintre cele 8 discipline. 
• Raportul trunchi comun / curriculum la alegerea elevului ar fi evolutiv dinspre clasa 0 (la care aș îndrăzni să propun 0 ore opționale) până la 40% la clasa a X-a. De exemplu, la gimnaziu ar fi 24 de ore/săptămână trunchi comun (24 mi se pare și un număr ”comod” – pentru că 24 se împarte exact la 2, la 3, la 4, la 6 și la 8) la care se adaugă minimum 4 - maximum 7 ore curriculum opțional. Dacă elevul optează, pot fi adăugate ore la disciplinele de trunchi comun - nu ar fi obligatorii discipline noi. De asemenea, aceste ore ar putea fi dedicate proiectelor (”project based learning”).
• Conținuturile ar merge ”spiral” (deci, nici ”liniar” nici ”concentric”) pe fiecare dintre cele 8 ”discipline” și ar fi corelate cu profilurile de ieșire. De asemenea, conținuturile s-ar putea diversifica (modular, nu disciplinar) pe măsura înaintării în școlaritate, pe baza principiilor cunoscute de vreo 500 de ani: de la apropiat la depărtat, de la concret la abstract, de la particular la general, de la simplu la complex. 

Dar a venit trezirea din visare, dușul rece, odată cu o întrebările: ”Cu cine crezi că vei putea face așa ceva?”. ”Unde te trezești?”

Ce aș fi spus, ieri, la dezbaterea despre planurile cadru ...

Ieri a avut loc o dezbatere interesantă având ca subiect cele trei variante de planuri cadru de învățământ și, ca element de ”breaking news”, cea de-a patra propunere (cu argumentarea subsecventă), venită de la ”secesioniștii” din grupul de înțelepți înființat de Minister pentru a pregăti reforma. Dezbaterea a fost organizată de sindicate și s-a bucurat de atenție la cel mai înalt nivel. De ce a fost interesantă această dezbatere?

• Pentru că a devenit foarte clar că dezbaterea de tipul ”ne facem că discutăm, dar facem tot ce vrem noi” nu mai ține!
• Pentru că suntem în acel ”tipping point”, care va decide, pentru următorii 20 de ani, situarea noastră în contemporaneitate sau în Evul Mediu (în privința educației, desigur...).
• Pentru că masa critică pentru o reformă reală, consistentă și consecventă (nu doar schimbări superficiale de dragul schimbării) începe să se configureze, iar presiunea societății civile și a mediului de afaceri, în sens reformator, a crescut exponențial în ultimii trei ani.
• Pentru că sindicatele au înțeles că trebuie să fie parte a soluției ( = reforma), și nu a problemei ( = calitatea slabă a educației).
• Pentru că dezbaterea publică online a arătat că actorii doresc schimbarea planurilor cadru dar, după ce facem suma algebrică a propunerilor, concluzia este că planurile actuale sunt, de fapt, cele mai bune. Ca urmare, indiferent ce faci, jumătate dintre actori vor fi mulțumiți, jumătate vor fi nemulțumiți, consensul iliescian devenind iluzoriu.
• Nu în ultimul rând, pentru că reforma este sprijinită deschis și palpabil de două instituții importante ale statului – Președinția și Guvernul – care, mare minune, demonstrează chiar că pot conlucra (așa cum s-a văzut în ultimul an). 

Pe fondul unui management deficitar al timpului (problemă cronică a reuniunilor organizate în România), care a redus timpul de dezbatere de la două ore și jumătate la o oră și pentru că la dezbatere au fost prezente multe persoane care au avut, pe bune, ceva de spus, nu am mai apucat sa exprim un punct de vedere. Și poate a fost mai bine așa, pentru că au vorbit (în afara liderilor sindicali și oficialilor de nivel înalt) mai ales reprezentanții beneficiarilor (elevi și părinți) și experții în educație.

Dar, nu-i bai! Astfel de ocazii vor mai fi și, nu-i așa, există și alte mijloace pentru a spune ceea ce am de spus, cu atât mai mult cu cât nu m-aș fi referit la tema dezbătută – planurile cadru. Și acest lucru nu pentru că tema respectivă nu e importantă, ci pentru că soluția depinde de rezolvarea, prealabilă, a altor probleme. Deci, dacă aș fi avut ocazia să iau cuvântul la acea dezbatere aș fi zis:

1. Ce reformăm?

Discuția despre planurile cadru distrage atenția de la probleme de fond, mult mai importante, în opinia mea, de natură culturală. În primul rând, cultura organizațională și profesională dominantă în educație este centrată pe ”dictatura majorității” (”majoritatea membrilor sindicali doresc...”; ”majoritatea experților spun și dreg... ”, ”majoritatea respondenților la chestionar consideră...” etc.) și pe ”modelul unic” (chiar întrebarea pretext din materialul introductiv vorbește despre ”profilul de personalitate către care tindem”). 

Diversitatea este încă o idee exotică și, pe cale de consecință, avem școli discriminate în funcție de rezultate, avem elevi discriminați (romi, săraci, cu dizabilități, dislexici etc.), avem elevi sancționați pentru că au îndrăznit să contrazică sau să se plângă de un profesor, avem elevi depunctați pentru că au soluționat o problemă altfel decât profesorul corector etc. 

Dezbaterile au arătat, însă, că punctele de vedere sunt diverse, adesea ireconciliabile (de exemplu, dezbaterea privind orele de istorie, de limbă latină etc.), fiecare parte venind cu argumente pertinente. Deci, dacă toată lumea are dreptate și nu se mai poate identifica un model unic, care să mulțumească pe toată lumea, soluția vine de la sine: deschiderea sistemului la diversitate. În loc să alegem între variantele de plan cadru (3, 4 sau, de ce nu, 25), am putea să le aplicăm pe toate, după pilotare și cu condiția demonstrării rezultatelor învățării / competențelor intenționate. Cu alte cuvinte ”spune-mi unde vrei să ajung, dar nu-mi dicta, nu-mi prescrie un drum unic către acea destinație”. Este ceea ce am numit ”reforma ne-otova”.

2. Cum reformăm?

Deschiderea sistemului la diversitate se poate realiza, ”inside the box” în două moduri esențiale:

• ”soft” – creșterea ponderii curriculumului opțional, corelată cu metode didactice noi, cu folosirea TIC la clasă și cu o deconcentrare moderată – este o cale sigură dar, de regulă, lentă și relativ scumpă;
• ”hard” – descentralizarea rapidă și brutală a sistemului, școlile împreună cu autoritățile locale fiind lăsate să se descurce singure, cum pot – este calea rapidă și ieftină de diversificare, dar foarte riscantă, pentru că duce, de multe ori, la adâncirea decalajelor (v. cazul Ungariei).

O soluție, care se poate dovedi și ieftină și sigură, dar ”outside the box”, ar fi înlocuirea ”sistemului” cu ”sisteme”. ”Ieftină”, pentru că schimbările ar fi introduse treptat, pe măsura construirii capacității și a procurării resurselor necesare. ”Sigură”, pentru că toate schimbările ar fi verificate înainte de aplicarea pe scară largă.

Concret, ca propunere realizabilă în termenul de un an pe care și l-a asumat guvernul, ar fi aplicarea art. 26 din LEN, care se referă la înființarea școlilor pilot, experimentale și de aplicație (v. și http://deceeducatia.blogspot.ro/2015/12/pentru-o-scoala-altfel-8-de-la.html), care vor permite:

• pe termen scurt: pilotarea schimbărilor înainte de aplicare și ajustarea lor în urma confruntării cu situațiile diverse, reale, de funcționare;
• pe termen mediu: diversificarea modelelor curriculare și adaptarea lor la o societate aflată în plin proces de diversificare și de amestec inter-cultural;
• pe termen lung: acumularea schimbărilor de succes, care răspund cel mai bine nevoilor individuale, comunitare și sociale, în fiecare caz în parte; se va ajunge la reformarea educației nu prin schimbarea actualului sistem (monolitic, inert și imposibil de schimbat altfel decât punând o bombă sub el), ci prin înlocuirea lui: fiecare școală va deveni ea însăși un sistem, o ”alternativă educațională” față de școlile din jur.

3. Cu ce reformăm?

Despre problemele financiare am mai scris: despre subfinanțare (cel mai mic procent din PIB alocat educației din UE), despre salariile profesorilor (cele mai mici salarii din UE pentru profesorii debutanți), despre folosirea aiurea a banilor pentru infrastructură, manuale și echipamente (renovăm școli pentru a le închide și vrem să cumpărăm tablete pentru toți copiii, atunci când mai bine de jumătate dintre profesori sunt ostili manualelor digitale iar aceeași proporție dintre elevii din mediul urban au deja tablete) etc. 

Ca urmare, pe termen scurt, propunerea ar fi semnarea unui pact social (guvern - sindicate) și politic (cu partidele care contează) privind creșterea alocărilor pentru educație (inclusiv pentru salarii), cu 0,3% - 0,5% din PIB anual, până la 6-6,5% din PIB în 2025 (cel care zice că poate face acest lucru de la un an la altul este fie incompetent, fie mincinos). Și să vedem care partid politic și care sindicat va îndrăzni să declare că îmbunătățirea calității educației nu reprezintă o prioritate ... Acest pact ar avea mai mult succes decât cel inițiat (top-down) de fostul președinte, pentru că ar avea o componentă civică mult mai importantă: educația tinde să devină, în sfârșit, subiect electoral - spre disperarea așa-zișilor analiști politici, care au râs când le-am spus că educația ar trebui să devină un astfel de subiect...

4. Cu cine reformăm?

Evident, nu cu profesori slab calificați, cu salarii mici, fără un orizont clar privind cariera etc. (lucruri spuse și răs-spuse). Dar, în absența unei viziuni integrate, orice schimbare într-un loc este anulată de lipsa schimbării în alt loc. De exemplu: degeaba ai masterat didactic, dacă selecția noilor profesori este tot negativă, din cauza salariilor derizorii de la intrarea în învățământ; degeaba crești salariile, dacă nu corelezi aceste creșteri cu progresul elevilor (obținerea rezultatelor învățării și ”starea de bine”).

Ca, urmare propun, pe termen scurt, adoptarea unei strategii naționale privind dezvoltarea resurselor umane din educație, pentru cel puțin 10 ani, care să abordeze unitar, coerent și integrat toate aspectele esențiale: formarea inițială, inserția profesională, dezvoltarea profesională continuă și sprijinul profesional pe tot parcursul carierei, sistemul de îndatoriri profesionale și de normare a activității (inclusiv evaluarea performanței profesionale), sistemul de salarizare și de promovare în carieră la care se adaugă un management previzional al resurselor umane la nivel central. Această strategie va trebui, cred eu, să-și propună, printre altele, să se ajungă, până în 2025, la un salariu minim în învățământ de peste 90% din PIB/locuitor și la un salariu mediu de cel puțin 120% din PIB/locuitor.

5. Cum știm dacă am reformat?

Întrebarea de mai sus a fost ieri absentă. Ea este, de altfel, absentă, în general, la nivelul discursului public. Deși toată lumea țipă că avem rezultate slabe la PISA și la alte evaluări naționale și internaționale și că stăm prost la mulți indicatori esențiali, nu ne interesează evaluarea a ceea ce am făcut. Puține din politicile publice din educație din ultimii 20 de ani au fost evaluate și, de multe ori, când evaluăm o facem cu picioarele (fără indicatori, fără ținte, cu instrumente făcute după ureche etc.) sau evaluăm ca să pedepsim, nu ca să îmbunătățim (v. și http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/07/scoala-romaneasca-de-la-greseala.html). De aceea, nici nu ne prea interesează să formulăm scopuri sau obiective evaluabile – nici la clasă, pentru elevi, nici pentru profesori, nici pentru școli, nici la nivel de sistem. De exemplu, ne propunem ținte care se referă la fenomene interne (curiozitatea, dorința, sensibilitatea, ”să aibă o scară de valori” etc.). Chiar aș vrea să văd un instrument, pentru uzul școlii sau la nivel de sistem, de evaluare a ”sensibilității la manifestări culturale” sau care să verifice dacă elevul are o ”scară de valori”. Și, apoi, după aplicarea cestui instrument, va trebui să decidem ce facem cu cei pe care îi declarăm ”insensibili” sau fără ”scară”. Îi lăsăm repetenți? Îi pedepsim altcumva?

Pe scurt, nu știm, nu putem, nu vrem să facem o evaluare profesionistă, acest lucru fiind dovedit și de lipsa bugetelor alocate distinct pentru evaluare (mai ales pentru evaluarea de impact) în tot ce înseamnă plan, program, proiect sau strategie. 

Ca urmare, propun, pe termen scurt, o strategie națională de evaluare, care să cuprindă:

• dezvoltarea capacității de evaluare la toate nivelurile sistemului (profesor, director, școală, inspectorat, autorități locale, minister, agenții etc.);
• alocarea în bugetele entităților publice (indiferent de nivel și de tip) a unor sume dedicate evaluării externe, independente (cu audit de performanță în privința modului de utilizare a acestor bugete);
• evaluarea independentă obligatorie (ex-ante, intermediară și ex-post) a politicilor publice propuse (după exemplul britanic);
• unificarea bazelor de date, inter-operabilitatea lor și deschiderea lor către public, pentru a fundamenta evaluarea și decizia de îmbunătățire pe fapte și pe date.

În încheiere, vreau să-mi exprim temerea că istoria se repetă: am mai avut o reformă care arăta excelent pe hârtie (unii chiar luând-o ca model), dar care nu a dus la o schimbare reală a practicilor educaționale. Această ”reformă” a avut un ”merit”: a dezvoltat și mai mult ”dubla gândire”, gândirea de tip ”zicem ca ei și facem ca noi”, care a înflorit în comunism. Profesorii (mai ales în absența unui sistem de evaluare adecvat) vor învăța repede ce să spună și ce să facă pentru ca șefii lor să fie mulțumiți (chiar dacă se vor plânge, post factum, pe la colțuri), iar aceștia din urmă vor declara, triumfători: ”Am învins!”.

Doar un scurt exemplu: la clasa pregătitoare, mulți învățători, cu binecuvântarea inspectorilor de specialitate, fac tot ceea ce făceau înainte, pe vechea programă, la clasa I. Și, atunci, începi să te întrebi:

La ce bun?