25 septembrie 2016

Despre concursul de directori și nu numai... (3)

Discuțiile pe tema concursului de directori, în loc să se calmeze, se aprind și mai mult: cele două tabere s-au radicalizat și discuțiile de idei s-au transformat în atacuri la persoană. Se pare că inițiativa, care ține de normalitate, i-a scos, în mod paradoxal, pe foarte mulți din zona lor de confort. Aceasta spune foarte mult despre ”normalitatea” în care trăim - iată și o ilustrare în acest sens: un fost secretar de stat de la învățământ preuniversitar, când i s-a reproșat că a politizat concursul de inspectori generali, a răspuns că nu este adevărat, dând exemplu un județ în care inspector general a ajuns liderul organizației județene a unui partid de opoziție… Curat normalitate, Coane Fănică!

Cred că este bine să se organizeze acest concurs și am adus argumente în acest sens. Am observat că aceste argumente nu au fost combătute direct, mai ales că, înainte de anunțarea concursului era un consens mai ceva ca la alegerile din 1990: absența concursului se asortează cu politizarea învățământului. Absența concursului a avut, drept consecință, numirea ”din pix” care, în multe locuri (deși, recunosc, nu peste tot), a devenit politică; iar politicienii preferă numirea ”din pix” a directorilor, pentru a avea un control mai bun asupra școlii, instituție cu potențial foarte mare de influență a alegătorilor la nivel local.

Critica de acum a concursului, vehementă și condimentată cu atacuri la persoană, se bazează pe diferite argumente care, însă, cred eu, nu se susțin. Unul dintre ele este, de fapt, un autodenunț: ca să mă pregătesc pentru a fi director trebuie să-mi neglijez elevii. Să înțeleg, de aici, că legislația esențială a învățământului preuniversitar, datele esențiale despre starea sistemului sau elemente de bază de inovație didactică nu sunt cunoscute de cadrele didactice? Și mai grav: nu sunt cunoscute de directorii ÎN FUNCȚIE care, am constatat, sunt cei mai aprigi contestatari ai concursului?

La fel, argumentul că se pierde timp cu căutarea documentelor justificative și încărcarea lor pe platformă este subțire: când am făcut selecție de formatori sau de evaluatori, am primit CV-uri însoțite de acte care ajungeau la sute de pagini (record: 350 de pagini – un biblioraft întreg pentru un CV) fără ca cineva să protesteze. În plus, documentele respective sunt cerute și la dosarele de concurs, ”pre-transferări”, gradații de merit. Nu am constatat aceeași vehemență împotriva ACELOR concursuri și dosare.

Argumentul că sunt alte probleme mai importante (6% din PIB pentru educație și manuale pentru elevi) este, în esență, corect, dar are un viciu de logică: nu are nicio legătură cu tema în discuție. Derularea / amânarea concursurilor pentru directori nu aduce nici mai mulți, nici mai puțini bani pentru educație și nici nu aduce manualele mai repede în școli. Ba chiar directorii stabili, cu contract pe 4 ani, pentru a-și realiza obiectivele și indicatorii din oferta managerială, vor presa mai mult politicienii locali sau naționali pentru a suplimenta resursele pentru educație.

Schimbarea directorilor în timpul cursurilor – la fel, nu se pune, pentru că s-a anunțat deja că deciziile de numire vor fi emise cu începere din semestrului următor. De asemenea, unii (un prieten de pe FB chiar a pariat – nu am îndrăznit să îl contrazic) susțin că 95% dintre directorii în funcție și care concurează vor lua concursul și, ca urmare, impactul ar putea fi minor. În plus, schimbarea profesorului în anul următor (dacă acest concurs ar fi în vacanță) nu este cu mult mai bună decât schimbarea între semestre...

Un alt argument este că un director cu concurs va fi, prin definiție, abuziv pentru că va fi mai greu de demis. Mi se pare o generalizare pripită: știu un director demis (în timpul anului școlar!) la solicitarea unui primar, pe motiv că directorul nu l-a ajutat suficient de mult pe primarul respectiv să fie reales... De fapt, este invers: demiterea directorului numit ”din pix” nu trebuie motivată și este greu de contestat. De multe ori, de frică să nu fie demis și să nu supere pe nimeni, directorul chiar nu face nimic în afara administrației curente. Ca să nu mai vorbim de cei care fac orbește numai ce li se ordonă de sus, tocmai ca să nu se supere pixul care semnează…

Azi am mai auzit un argument la fel de ”solid”: actualul guvern va avea o viață scurtă, deci nu are dreptul să organizeze acest concurs. Bun argument, care ”îi scoate” pe toți cei 12 miniștri care nu au organizat concursul în ultimii 8 ani…

În sfârșit, publicarea modelelor de itemi a creat valuri de mânie. Prezentarea acestor modele este bună din două motive: familiarizarea candidatului cu cerințele și eliminarea unor eventuale erori de concepere. Dar, chiar dacă unii itemi ar fi aiurea, de aici până a spune că TOȚI itemii vor fi greșiți și că, din start, autorii lor sunt incompetenți este o cale lungă. În plus, în exemplele respective am recunoscut itemi similari celor folosiți de ani buni, în business, pentru recrutarea personalului (mai ales în ”head hunting”, adică recrutarea personalului de conducere). Noutatea este că respectivii itemi nu țin de cunoștințe (așa cum se așteaptă candidații și așa cum s-a procedat până acum), ci de personalitate, atenție, răbdare, judecată etc. (în acest sens, poate că ar fi fost bine ca rostul itemilor controversați să fie explicat). 

Pe de altă parte, a-ți bate joc de ceea nu înțelegi, fără a face, de fapt, nici cel mai mic efort să înțelegi rostul chestiei respective, mi se pare a fi contrar a tot ceea ce știu eu despre educație, mai ales când atitudinea respectivă vine din partea unor oameni care se pretind educatori (nu ”educaționaliști”). Oare la fel procedează respectivii și cu elevii care îndrăznesc să gândească altfel și să vină cu puncte de vedere diferite? Își bat ei, la fel, joc de elevii care spun lucruri pe care ei, ca profesori, nu le înțeleg sau nu le acceptă? 

Am analizat în ultima săptămână profilul celor mai vehemenți contestatari ai concursului de directori: cei mai numeroși sunt directorii în funcție, care, la rândul lor, se împart în două categorii.

Prima categorie o formează directorii cu state vechi, care, probabil, au dat concurs la vremea lor și care consideră că și-au dovedit competența și, deci, nu mai au de ce să dea concurs. Dar, se pare că am uitat cât de contestat a fost ultimul concurs, tocmai datorită neîncrederii în corectitudinea procedurii și în modul de evaluare a candidaților. Deci, chiar dacă am presupune că și acum ”jocurile sunt făcute”, de ce i-ar deranja aceeași procedură? Doar pentru că nu mai sunt atât de siguri că ei sunt ”aleșii”?

A doua categorie de contestatari o constituie directorii mai noi, care au apucat numai numirea ”din pix” și cărora le e frică de concurs și, în general, de orice evaluare. Despre frica de evaluare, construită cu succes în timpul școlarității și după, am mai scris (http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/07/scoala-romaneasca-de-la-greseala.html, http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/09/obsesia-controlului.html, http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/09/obsesia-controlului-2-de-la-gand-la.html, http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/10/obsesia-controlului-3-se-cauta-vinovatii.html). 

Frica mai derivă și din ”calitatea” formării manageriale, care a fost, nu-i așa, o condiție esențială de admitere în Corpul Experților în Management Educațional. Formarea a fost, adesea, ”pe puncte”, la furnizori care nici măcar nu cer prezența la formare, trimițând certificatul de absolvire prin poștă (desigur, după ce a fost achitată taxa de curs sau, după caz, după ce a fost completat formularul de grup țintă). Ca să nu mai vorbim de faptul că mulți dintre directorii în funcție nici măcar nu s-au obosit să se înscrie în respectivul corp – deși ocazii au tot fost. 

Indiferent de categorie, pentru a mă lămuri de ce respectivii directori sunt ”Gigă Contra”, am căutat să văd cu ce se laudă ei, care sunt acele realizări care îi recomandă să rămână (eventual, pe vecie) directori. De exemplu, am vrut să văd cum și-au proiectat dezvoltarea instituțională (prin PDI sau PAS) și cât de frumos s-au dezvoltat unitățile școlare conduse, prin îndeplinirea celor promise și propuse prin PDI/PAS. Ce am văzut:
  • PDI lipsă pe site-urile școlilor respective.
  • PDI / PAS făcut acum 3-4 ani, cu date vechi. De exemplu, un PAS din 2013, se bazează pe date referitoare la piața muncii din 2007. 
  • De altfel, era și foarte greu să spui dacă acele 20 – 25 (!!) obiective ”specifice” propuse au fost sau nu realizate, pentru că modul lor de formulare le face neevaluabile. Exemple: ”Promovarea unui climat de comunicare bazat pe respect reciproc și competiție”. Eu chiar nu știu care ar putea fi indicatorii măsurabili care îmi arată dacă un climat de comunicare este bazat pe respect reciproc și, în același timp, pe competiție. Sau, alt exemplu: ”Perceperea și utilizarea elevilor ca parteneri în derularea activităților didactice”. Chiar mi-aș dori să știu să evaluez perceperea și, mai ales, utilizarea (??) elevilor ca parteneri în activitățile didactice.
  • Obiectivele propuse nu vizează ținte concrete referitoare la indicatorii fundamentali de participare școlară și de rezultat (și/sau la progres în realizarea acestora), așa cum sunt ei definiți prin politici educaționale naționale (de exemplu, prin strategia privind reducerea părăsirii timpurii a școlii).
  • Chiar dacă apar obiective care se referă la reducerea absenteismului și a abandonului și la îmbunătățirea rezultatelor învățării, de multe ori sunt formulate ca intenții generale, fără a stabili ținte concrete (de exemplu, creșterea cu xx% a procentului elevilor nu medii peste 8 la evaluarea națională de la finele clasei a VIII-a sau la examenul de Bacalaureat).
  • Chiar dacă apar ținte concrete (de exemplu, ZZ% dintre absolvenți încadrați pe piața muncii, în domeniile și pe calificările obținute) nu există nicio informație referitoare la realizarea acestui indicator (auto)propus.
  • Acolo unde am găsit informații și din alte surse, am identificat și ținte fanteziste: de exemplu, un liceu a realizat jumătate din ce și-a propus, ca procent al absolvenților care promovează examenul de Bacalaureat, și nimeni nu s-a sesizat. 
  • Toate școlile, inclusiv cele care școlarizează elevi care provin din medii dezavantajate, se laudă cu olimpicii și cu participările și premiile la diferite concursuri extrașcolare și cu nimic altceva - de exemplu, câți copii din familii foarte sărace, au reușit, totuși, să continue studiile sau să ia note mari la Bac.
  • În Proiectul de dezvoltare instituțională, repet, de DEZVOLTARE, apar ținte / obiective care se referă la funcționarea curentă. Deci, să înțeleg că, dacă un director își propune, pentru viitor, să respecte planurile de învățământ și programele, aceasta înseamnă că, în prezent, nu le respectă? Dacă le respectă, pentru că este o obligație legală, de ce apar în proeictul de dezvoltare?
Și aș mai putea să dau și (multe-multe) alte exemple, dar nu are rost: calitatea documentelor proiective și manageriale publicate poate explica, alături de celelalte cauze menționate, frica de concurs. 

Și, ca să închei, niște precizări, ca să răspund acuzelor vajnicilor apărători ai directorilor numiți din pix: nu concurez la vreo funcție de director și nu am neamuri care sunt sau vor să fie directori. Nu sunt membru în niciun partid politic. Nu am participat la elaborarea metodologiei de concurs și nici la stabilirea probelor, bibliografiei și itemilor pentru concurs. Nu am nicio legătură cu platforma informatică unde se încarcă documentele și de pe care se va gestiona concursul, nici instituțional, cu ARACIP, nici ca persoană, ca expert în proiectul respectiv. Motivele pentru care susțin concursul de directori sunt chiar cele deja prezentate anterior

19 septembrie 2016

Despre concursul de directori, și nu numai… (2)




Succesul postării anterioare (chiar vă mulțumesc pentru interes: a avut, în trei zile peste 23.000 de vizualizări) și reacțiile vehemente contra, mă încurajează să continuu, unul din scopurile blogului ”De ce educația?” fiind, încă o dată, atins: am reușit să scot o mulțime de oameni din zona lor de confort. Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, staționarea în zona de confort (adică ne este bine acum, suntem mulțumiți cu ceea ce suntem și facem) este cel mai mare dușman al schimbării REALE.

Spun ”schimbare reală” pentru că, iarăși cum am mai spus de nenumărate ori (v. chiar primele postări de pe blog, despre ”Reformă ca schimbare culturală”), am avut 27 de ani cu multe schimbări, dar fără reformă. De aceea am început acest post cu carnetul meu de note din clasa a VII-a (nu ca să mă laud cu notele mele la Desen). Vede cineva vreo schimbare fundamentală la nivelul numelor și al structurii disciplinelor de studiu, față de cum erau cu aproape 50 de ani în urmă (carnetul este din anul școlar 1968-1969)? Chiar pozițiile lor în catalog și în carnetul de note sunt același!

De când colectăm date și există, cât de cât, memorie colectivă, performanțele la evaluările internaționale (TIMSS, PIRLS, PISA) nu numai că nu s-au îmbunătățit, dar evoluția lor nu a avut nimic de-a face cu așa zisele reforme (mai ales cu schimbările legislative echivalate, eronat în opinia mea, cu reforma). La fel, problemele de sistem identificate de studiile elaborate la începutul anilor '90 se regăsesc și ”Policy Review” facută de OECD la începutul anilor 2000, dar și în Acordul de Parteneriat semnat în 2014 cu Comisia Europeană (nu are rost să le reiau acum).

Practic, problemele de acum, inclusiv neîncrederea societății în sistem, sunt, zic eu, cauzate nu de prea multe reforme ci, dimpotrivă, de lipsa reformei. Iar teama de schimbare, trăsătură culturală fundamentală, în loc să fie contracarată prin diferite programe de sprijin, a fost folosită fără scrupule de întreaga clasă politică, începând cu acel ”președinte pentru liniștea noastră”, votat de 3/4 dintre alegători, pe motiv că ”noi muncim, noi nu gândim”. 

Deci, ce am schimbat la nivelul școlii, având în vedere că a trecut o revoluție (??) peste noi, am schimbat (zic unii) economia planificată comunistă cu economia de piață și avem (zic alții - eu nu sunt prea convins!) un regim politic democratic în locul celui totalitar? În plus, avem Internet, telefon mobil, acces instantaneu la informație - lucruri pe care acum 50 de ani le citeam doar prin cărțile SF. S-au reflectat toate aceste schimbări în structura curriculară, în cea de sistem, sau în formarea cadrelor didactice? 

Iată ce spune ”Legea nr. 11/1968 privind învățământul în Republica Socialistă România”: ”Legea stabilește sistemul de învăţământ, care cuprinde: învăţământul preșcolar, învăţământul obligatoriu de cultură generală, învăţământul liceal, învăţământul profesional şi tehnic, învăţământul superior, învăţământul postuniversitar”. S-a schimbat ceva, fundamental, în structura sistemului nostru școlar? Doar învățământul ”obligatoriu de cultură generală” s-a transformat în învățământ primar și gimnazial dar, nu vă speriați, nu după 1989, ci prin Legea educației și învățământului nr. 28/1978. Mai mult, managementul resurselor umane este, în linii mari, același: același mod centralizat de angajare a personalului (cadrele didactice sunt recrutate prin concurs național, de către inspectoratul școlar, personalul didactic auxiliar și nedidactic este angajat de școală), aceleași categorii de statut pentru cadrele didactice (titular / suplinitor), aceeași ”mișcare de personal” (inclusiv concursurile de ocupare a catedrelor și posturilor), același sistem de calificare profesională (prin modul pedagogic, rebotezat DPPD) și de progres în carieră (prin Definitivat, Gradul II și Gradul I), aceeași salarizare rigidă, pe baza unei grile stabilite la nivel central etc. E drept, legislația post-revoluționară a introdus concursul pentru directorii de școală, dar, având în vedere că lunga perioadă fără concurs nu a deranjat foarte multă lume, se pare că oameni preferă situația de dinainte...

În plus, dacă ne uităm cu atenție, nu au fost schimbări esenţiale nici în metodologia de concurs (față de cea de acum 10 ani) - de exemplu, în structura probelor de concurs. Ca noutate, totuși, o bibliografie MULT redusă față de concursurile anterioare: cinci acte normative (fundamentale, obligatorii pentru oricine vrea să fie profesor), ultimul raport privind starea sistemului (altă lectură obligatorie pentru toți oamenii școlii, ca să știe omu' unde se află școala pe care vrea să o conducă în raport cu indicatorii de sistem și, pornind de aici, cam ce ar trebui să facă pentru a îmbunătăți ceva în școală) plus câteva capitole din două cărți (una de educație generală, cealaltă de leadership).

Teama de schimbare ia forme ciudate. De exemplu, din recenta dezbatere privind planul cadru de învățământ din gimnaziu a rezultat că ... planul cadru în vigoare atunci era cel mai bun (dacă anulăm schimbările cu sens contrar propuse de diferiți respondenți). Și, se pare, situația se repetă: așa cum TOATE variantele noi de plan cadru propuse de ISE au fost declarate, în timpul dezbaterii, ca inadecvate, la fel facem acum, căutând cu lumânarea motive să NU schimbăm situația actuală, deci să NU facem concurs de directori, chiar dacă motivele invocate se contrazic între ele.

Dintre motivele invocate, cel mai mult mi-a plăcut cel care susține că un concurs în timpul anului școlar ”bulversează” școala. Într-adevăr: toate firmele și toate instituțiile publice fac concursurile de ocupare a posturilor numai în concediu sau în perioadele cu activitate redusă... Pariez pe o bere că, dacă concursul ar fi fost făcut în timpul vacanței, ar fi apărut alte proteste, ale celor care susțin dreptul la odihnă al caderelor didactice...

Alte motive invocă contradicții legislative - posibile -, dar care nu au fost invocate la concursurile pentru inspectori (de exemplu).

La fel, se spune să jocurile sunt deja făcute, întrucât directorii în funcție sunt avantajați de metodologie iar Inspectoratele au avut grijă să schimbe, deja, directorii incomozi. Un coleg de FB chiar a făcut pariu că 95% dintre câștigătorii la concurs vor fi directorii aflaţi acum în funcție.

Făcând sumarul motivelor ”să nu”, constat două mari categorii:
1. Nu, întrucât concursul schimbă prea mult (și trebuie pregătit mai bine).
2. Nu, întrucât concursul nu schimbă nimic (deci, e inutil).

Oare cine are dreptate? Pornind de la ipoteza că ”minus cu minus dă plus”, zic să mergem mai departe:

1. Chiar cu (eventualele) imperfecțiuni legate de pregătirea concursului, a avea directori cu concurs este mult mai bine decât situația actuală, în care directorul nu răspunde de nimic (că este pe un an și nu are contract de management). De aceea, nu-l poate obliga nimeni să îmbunătățească ceva în școală. De altfel, provizoratul a dus la concentrarea activității directorului pe administrație și la neglijarea multor aspecte ce țin de management și, mai ales de leadership.

2. Chiar dacă actualii directori vor lua concursul, chiar dacă ei au fost, inițial, numiți politic sau pe simpatii personale, se poate merge pe ”prezumţia de competenţă”: așa cum, în instanță acuzatul este prespus nevinovat și vinovăția trebuie dovedită, să facem la fel, spunând că directorul care va câștiga concursul este competent. Aceasta pentru că acum avem, ca Minister, ARACIP, Inspectorat, asociație de părinți și elevi, sindicat etc. mijloace de a proba competența, respectiv incompetența: există o oferă managerială pe baza căreia respectivul director a câștigat concursul (cu contractele de management atașate); ca urmare, ce a promis devine prevedere contractuală, trebuie realizat, iar nivelul de realizare pote fi controlat.

Oricum, niciun sistem de angajare de personal, din mediul public sau privat, indiferent cât de sofisticat ar fi, nu-ți oferă siguranța absolută a angajării omului potrivit la locul potrivit. Ca urmare, în condiții de stabilizare a sistemului și cu puțină bunăvoință, în doi ani de zile îi poți ajuta pe cei bine intenționați să devină mai competenți și, totodată, poți face curățenie în sistem, eliminând directorii care nu știu / nu pot / nu vor să-și facă treaba - și care, oricum, nu cred că vor fi prea mulți.

16 septembrie 2016

Despre concursul de directori și nu numai...

Ce mai freamăt, ce mai zbucium în privința noului concurs pentru directori: după ce ai țipat de ani de zile că învățământul este politizat și că numirea directorilor stă, în absența concursului, în pixul inspectorilor generali, la mica (sau marea) înțelegere cu politicienii locali, primarii și cu unii lideri de sindicat, țipi acum că nu e bine să faci concurs pentru directori (găsind tot felul de pretexte); te plângi că nu poți gândi strategic dacă ești numit numai pe un an, dar vrei, cu tot dinadinsul, să mai fii încă un an director numit tot din pix; susții că directorul bun trebuie să știe administrație și legislație (”nu prostii de-astea, inventate de străini, cum ar fi sisteme de calitate, proiecte de dezvoltare instituțională sau leadership), dar zici că testul grilă (care, între noi fie vorba, nici nu știi cum va arăta) nu-i bun; zici că directorii sunt numiți politic, dar susții, în același timp, că numai experiența ca director îți dă valoare, chiar dacă ai fost numit politic; te plângi de instabilitatea din sistem, dar nu-ți convine o inițiativă care ar duce la stabilizare și la predictibilitate în sistem...

Poate că plângerile sunt justificate și întotdeauna m-am împotrivit gândirii ”otova”, care generalizează nepermis pornind de la cazuri particulare (cu argumente de tipul celui invocat de un fost deputat, acum primar: ”mi-a zis mie un director...”). Desigur, sunt școli cu directori ”inamovibili” de decenii, dar și școli care își schimbă în fiecare an directorul; sunt directori incompetenți, dar cu multe diplome și certificate de management, dar și directori foarte competenți, chiar dacă au fost numiți ”din pix”; chiar ”pixul” respectiv poate fi sau nu unul competent și inspirat; modalitățile de desfășurare a concursului (inclusiv ”probele”) pot fi altele etc. 

Pe scurt, daravera scoate la iveală, pe lângă o anumită inconsecvență în gândire (ca să nu spun ipocrizie), și un viciu de fond, anume incoerența cronică în politicile publice din ultimii 27 de ani: corabia, rămasă fără ”cârmaci” în ’89 a luat-o razna, dusă încoace și încolo de diverse ...Vânturi. De mult prea multe ori, deciziile de politici publice au fost luate pornind de la interesele (economice și electorale) de moment, de la părerile, frustrările și experiențele personale ale decidenților și, în lipsa unei culturi privind administrația publică, pe baza consultanței disponibile la momentul respectiv. Iar acum tragem ponoasele schimbărilor dese de macaz în chestiuni esențiale care țin de modelul de stat și de administrație publică pe care îl practicăm. De exemplu (desigur, simplificând mult lucrurile), noi încă nu știm dacă:
  • Vrem descentralizare (în sensul propriu al termenului), după model anglo-saxon: administrație locală competentă în toate chestiunile care țin de serviciile publice (cu excepții, desigur: apărarea, moneda etc.). Aceasta ar însemna ca atât planificarea, cât și organizarea, furnizarea și (parțial) evaluarea educației să fie realizate la nivel local, dar conform standardelor unitare stabilite și controlate la nivel național.
  • Vrem deconcentrare (din nou, în sensul propriu al termenului), după model francez: serviciile, inclusiv educația, fiind planificate și evaluate la un nivel superior (național sau regional) și furnizate de către școală, administrația publică locală având competențe limitate în acest sens.
  • Vrem centralizare, după model comunist - când toate deciziile privind curriculumul, privind personalul și toate celelalte resurse, privind evaluarea etc. erau luate la nivel central.
Chiar dacă nu există ”puritate absolută” – în centralizare, descentralizare sau deconcentrare –, toate sistemele școlare au o dominantă clară în acest sens. La noi există un model neaoș, struțocămila: am făcut reforma administrației publice centrale după model francez (secretariatul general al guvernului, secretarii generali din ministere, unitățile de politici publice, instituția prefectului, ca reprezentant al guvernului în teritoriu și ca ”autoritate de tutelă” pentru administrația publică locală, există în toate țările francofone). În schimb, Legea cadru a descentralizării și diverse alte reglementări legale au pornit de la modelul anglo-saxon. Bașca tot mai puternica centralizare curriculară.

Struțocămila se vede și în ”evoluția” Legii Educației Naționale. Ea a fost inițiată pornind de la un model centralist-deconcentrat (de exemlu, numărul atribuțiilor crește, pe măsură ce avansezi în ierarhie, de la câteva la nivelul directorului de școală, până la mai multe decât literele alfabetului la Minister), dar și cu câteva opțiuni de descentralizare (la modă, atunci). De la adoptare, LEN a fost, însă, modificată (numai între ianuarie 2011 și noiembrie 2015 au fost 28 de acte normative de modificare - v. Punctul de vedere al Consiliului Legislativ referitoare la o altă modificare propusă http://www.cdep.ro/proiecte/2015/700/60/0/cl760.pdf), întărindu-se, prin mutarea autorității de decizie la nivelurile superioare ale sistemului, opțiunea dominantă (centralist-deconcentrată): angajarea directorilor și a cadrelor didactice a trecut de la nivel local la Inspectorat, structura consiliului de administrație a fost modificată în defavoarea reprezentării locale, sistemul de finanțare și al proprietății publice, combinate cu legislația financiară, au descurajat implicarea autorităților publice locale etc. Totuși, cu intenție – pentru corelarea cu alte acte normative –, din lehamite sau din neatenție au rămas și ceva elemente de descentralizare. 

Această lipsă de viziune, incoerența în politicile publice educaționale și jumătățile de măsură au condus la nenumărate inconsistențe și nepotriviri în legislația subsecventă, ajungându-se la situația pe care o trăim acum, când orice nou regulament și orice nouă metodologie sunt contestabile, mai ales când vrei (fantoma ”centralismului democratic” comunist este încă bine sănătoasă...) să reglementezi la nivel central toate cazurile particulare.

Inconsistența și inconsecvența sunt vizibile și în privința modelului de director de școală pe care îl preferăm (nici Legea Educației Naționale, nici metodologia de concurs nefiind de ajutor în acest sens):
  • Vrem director ”administrator”, care să se preocupe mai ales de renovări, procurarea de pupitre și manuale, de înlocuirea rapidă a geamurilor sparte și a clanțelor stricate, expert în legislație, achiziții publice și contabilitate? Dacă vrem acest lucru, testul de legislație devine proba esențială și obligatorie de concurs.
  • Vrem director ”manager”, centrat pe planificarea și organizarea activității în școală, pe colectarea de date și utilizarea indicatorilor în evaluarea și îmbunătățirea activității în școală, pe comunicarea ”lină” cu toți factorii interesați în asigurarea progresului? Dacă da, oferta managerială / proiectul de dezvoltare instituțională propus îl va defini pe directorul bun.
  • Vrem director ”lider educațional”, care oferă școlii direcția, motivarea și reprezentarea și care este un mentor recunoscut pentru cadrele didactice în promovarea celor mai bune și mai moderne practici educaționale? În acest caz, doar interviul ar putea, într-o oarecare măsură, să dea măsura calităților de lider. 
Deci, până la urmă, știm noi ce vrem de la directorul de școală? Dar ce vrea societatea – beneficiarii de educație, în special – s-a interesat cineva? Această nehotărâre este vizibilă atât în structura și ponderea probelor de concurs, cât și în bibliografia de concurs. Dar, într-un fel, este bine: ai de toate!

Pe de altă parte, pe baza experienței avute, în ultimii 10 ani cu sute de școli și cu directorii lor, trebuie să mărturisesc că, din punctul meu de vedere, orice concurs este mai bun decât situația prezentă. Nu mai vreau directori care:
  • Nu au idee de obligațiile legale: de exemplu, există directori care, în anul de grație 2016 (este o chestie proaspătă – pot da și exemple concrete!), nu știu că școala trebuie să aibă un proiect de dezvoltare instituțională și că trebuie să publice, anual, un raport de evaluare internă a calității educației. 
  • Dau vina pe ”greaua moștenire” atunci când nu au proiectul de dezvoltare instituțională sau alte documente prevăzute de lege, când nu pot oferi informații despre școală sau, în general, când nu au făcut ceea ce ar fi trebuit să facă. 
  • Consideră școala moșie proprie, nefăcând mai nimic pentru dezvoltarea instituțională sau pentru îmbunătățirea calității, mizând pe prestigiul școlii și pe sprijinul constant ”de sus” (de la primărie, de la inspectorat, din partea absolvenților cu diverse funcții de răspundere - că, de: ”o mână spală pe alta”).
  • Consideră gândirea strategică și planificarea operațională ca simple mofturi, argumentând fie că ”oricum numirea este numai pe un an”, chiar în situația în care ocupă funcția de vreo zece, fie că ”ia să vedem, ce-o să-mi faci?”.
  • Dau vina pe oricine altcineva - elevii tâmpiți, părinții dezinteresați, primarul tractorist, sistemul politizat, salariile mici etc. pentru orice problemă nerezolvată. 
După acest concurs (dacă, până la urmă, va fi concurs) vom avea, în sfârșit, parteneri constanți de discuție și posibilitatea de a măsura cu adevărat, pe baza de fapte (nu de vorbe), pornind de la date concrete și indicatori asumați (nu de la păreri) dacă o școală este sau nu condusă cum trebuie. 

Dar aceasta cu două condiții. Prima este ca oferta managerială / proiectul de dezvoltare propuse de câștigător să conțină ținte clare, măsurabile și corelate explicit cu indicatorii fundamentali privind participarea școlară, rezultatele învățării, eficiența externă și satisfacția beneficiarilor. Cea de-a doua condiție, poate mai importantă decât prima (mai ales că așa ceva nu s-a mai făcut până acum), este ca evaluarea ulterioară a directorilor să pornească tocmai de la rezultatele așteptate și prognozate privind țintele și indicatorii din oferta managerială / proiectul de dezvoltare instituțională cu care au câștigat concursul. Altfel, ne strofocăm degeaba