24 iulie 2018

Trei mesaje despre educație - sau ”anti-pomul de Crăciun”

Toate programele de guvernare și mai toate strategiile naționale pe care le știu (cu câteva excepții) cad în greșeala managerului de proiect începător: încearcă să rezolve, cu resurse limitate, toate problemele sistemului sau sectorului respectiv, această încercare numindu-se ”Sindromul Pomului de Crăciun”. Ca urmare, finalitățile (scopuri și obiective), chiar dacă sunt SMART (caz rarisim), sunt extrem de multe și mărunțite excesiv, iar resursele alocate (dacă..., pentru că foarte puține strategii au și bugete atașate) sunt, la fel, fărâmițate. Mi se pare de la sine înțeles că într-un ciclu electoral, respectiv bugetar nu-ți poți propune (pentru că nu ai nici capacitate, nici resurse) să reabilitezi toate școlile, să formezi toți profesorii, să generalizezi învățământul profesional dual și să aduci la grădiniță toți copiii de 4 ani.

Dar dă bine la electorat să ”rezolvi” toate problemele deodată și nu dă bine la electorat dacă, așa cum ar trebui, pe lângă asumarea priorităților (”făcutele”), ar trebui să-ți asumi, la fel de explicit, și ”nefăcutele” (cu argumente, desigur).

O altă problemă este conceperea (inadecvată, după părerea mea) a țintelor ca mijloace, nu ca rezultate așteptate. De exemplu, avem ținte de genul: ”construcția a nșpe grădinițe sau creșe”. Dar, dacă ne gândim, construcția unei grădinițe / creșe nu este un scop în sine, ci un mijloc (mai sunt și altele) de asigurare a educației timpurii pentru copiii noștri. Ceea ce vrem, ca stat (adică scopul), este, de fapt, creșterea numărului de copii care beneficiază de îngrijire și educație timpurie. Care scop poate fi realizat și, de exemplu, prin educație parentală obligatorie pentru părintele care beneficiază de concediu pentru îngrijirea copilului.

La fel, în privința dotării cu TIC. Scopul nu este să avem cât mai multe computere sau tablete în școală, ci ca fiecare copil să fie capabil să folosească noile tehnologii pentru informare și comunicare. De aceea, alții au renunțat la programele de dotare masivă a școlilor, în favoarea conceptului ”Bring your own device” (”Adu-ți terminalul propriu”). Deci, prioritare sunt accesul la informație și comunicarea, folosind un terminal, orice terminal. Unde s-a practicat această politică, au scăzut semnificativ costurile cu dotarea - ceea ce se poate întâmpla și la noi: trăim într-o țară în care accesul la Internet este mai răspândit decât cel la apă curentă și la canalizare iar, în marile orașe, sunt convins că 50% dintre copii au deja tabletă la intrarea în școală.  

Ca să tai coada pisicii, în cele de mai jos propun trei mesaje ( = ținte strategice), cu următoarea structură:
  • Mesajul: situația ”ideală”, dorită, domeniul unde dorim un progres semnificativ (măsurabil). 
  • Motivul: de ce avem nevoie, ce ne obligă să considerăm necesară îmbunătățirea situației respective. Nu mai dau surse, datele sunt ușor de găsit. 
  • Calea: cum anume (cred eu că) situația respectivă poate fi îmbunătățită (eficient, eficace, replicabil, scalabil etc.), adică ce programe și acțiuni propun. Toate inițiativele propuse nu sunt noi (cu câteva excepții - marcate cu italic), existând, deja, propuneri de programe. în acest sens. În plus, nu necesită nici schimbări majore legislative, nici fonduri exorbitante, ci doar: 1. Voință politică. 2. Alocare de fonduri prin programe naționale pe baza unui plan pe termen mediu/lung. 3. Folosirea banilor europeni. 
  • Confirmarea: cum îmi dau seama că sunt pe drumul cel bun (ce evaluez, care sunt indicatorii de realizare).

Mesajul 1. Hai la școală! (îmi cer scuze, nu am găsit un mesaj mai bun decât titlul campaniei UNICEF) 
Motivul:
  • Participarea la educație (numărul de ani de studiu) se corelează pozitiv cu câștigurile, statutul pe piața muncii, starea de sănătate, activismul social și politic și se corelează negativ cu criminalitatea. 
  • Părăsirea timpurie a școlii în România (PTS) este printre cele mai mari din UE (aproape 1 din 5 tinerii de 18-24 ani părăsesc școala înainte de finalizarea învățământului obligatoriu). PTS în rural este de 3-5 ori mai mare decât în urban, iar la tinerii de etnie romă – de 5 ori mai mare decât la majoritari. 
  • Rata participării la învățarea pe tot parcursul vieții este printre cele mai mici din UE (mai puțin de 1 din 50 adulți participanți). 
  • Rata NEETs ( = tineri de 20-34 ani, care nu sunt nici în școală, nici în formare profesională și nici angajați) este printre cele mai mari din UE: aproape 1 din 4 tineri. 
  • Program național de sprijinire a inserției tinerilor pe piața muncii și de îmbunătățire a accesului grupurilor dezavantajate la învățământul superior. Deși există banii europeni de la ”Garanția pentru tineri”, nu știu ce s-a întâmplat cu ei (nu am găsit niciun raport). Am găsit, doar că, la acest capitol, România a regresat în 2015 față de 2014.
  • Există mari probleme privind participarea copiilor la educația timpurie - raritate în mediul rural și în comunitățile dezavantajate, supraaglomerare în urban.
  • Reducerea PTS și creșterea participării la LLL – ținte prioritare în Acordul de Parteneriat România UE pentru perioada 2014-2020 (și în alocarea fondurilor europene). Avem strategii naționale (condiționalități ex-ante) privind reducerea PTS și participarea la LLL, dar nu există niciun fel de raportare publică referitoare la îndeplinirea acestor condiționalități. Situația privind PTS, LLL, NEETs nu s-a îmbunătățit semnificativ în ultimii ani. 
Calea: 
  • Servicii integrate pentru copiii (de exemplu, replicarea la nivel național, prin program de finanțare suplimentară, a celor două pachete de intervenții pilotate în jud. Bacău de UNICEF și partenerii săi – ”Pachetul educație incluzivă de calitate” și ”Pachetul minim de servicii pentru copii și familiile lor). 
  • Finanțarea, prin program de finanțare suplimentară, a programului ”Școala după școală”.
  • Simplificarea legislației privind formarea profesională (inițială - prin școli, învățământ dual, programe de ”șansa a doua” etc. - și continuă - prin ucenicie, internship, coaching, cursuri și alte forme recunoscute) și finanțarea ei suplimentară, prin program național. 
  • Evaluarea impactului tuturor programelor sociale existente (”Laptele și cornul“ / „Fructe în școli“, ”Euro 200”, ”Bani de liceu”, Tichetele sociale pentru grădiniță) asupra participării școlare și revizuirea sau înlocuirea lor, dacă va fi cazul, cu altele mai eficiente. 
Confirmarea:
  • Creșterea constantă a ratei de participare la educația timpurie.
  • Scăderea constantă ratei de PTS.
  • Creșterea constantă a ponderii adulților care participă la învățarea pe tot parcursul vieții.
  • Scăderea constantă a ponderii NEETs.
  • Toți indicatorii de mai sus au evoluții semnificativ (creștere, respectiv scădere) mai mari în mediul rural și în comunitățile cu procente mari de populație AROPE (cu risc mare de sărăcie și excluziune socială)

Mesajul 2. Reușită pentru toți! 
Motivul:
  • Rezultatele la evaluările internaționale arată că aproape 4 din 10 copii de 15 ani nu au competențele minime necesare la lectură, matematică și științe. Acești copii / tineri au șanse reduse pe piața muncii și șanse mari să fie asistați toată viața. 
  • Rezultatele la evaluările naționale (după clasa a VIII-a și examenul de Bacalaureat) confirmă această situație.
  • Dacă am îmbunătăți rezultatele la PISA până la ținta UE (nu mai mult de 15% rezultate slabe - față de aproape 40% acum), câștigul în PIB ar fi la 1150% până în 2090 (relativ la PIB din 2009), cu o creștere suplimentară a PIB datorată exclusiv îmbunătățirii educației de 1,32%.
  • Schimbările curriculare, în domeniul manualelor și auxiliarelor curriculare etc. nu au dus la îmbunătățirea rezultatelor la evaluările naționale și internaționale. Mai mult, programele adoptate și măsurile luate au produs nemulțumiri. 
  • România nu mai participă la o serie de evaluări internaționale (TIMSS și PIRLS, administrate de IEA) și a fost retrasă din PIAAC (administrată de OECD). 
Calea:
  • Realizarea unor probe standardizate pentru toate evaluările naționale (clasa a II-a, a IV-a, a VI-a, a VIII-a plus examenul de Bacalaureat), etalonate pe populația României și compatibile (ca metodologie) cu evaluările internaționale menționate (la care să fie plătită participarea!). 
  • Programul ”Un pas înainte”: Program național de promovare a excelenței în educație (finanțare suplimentară prin program național), care urmărește ca fiecare unitate de învățământ să își îmbunătățească rezultatele la evaluările naționale cu cel puțin 1 punct în 3 ani. 
  • Evaluarea și salarizarea cadrelor didactice în funcție de performanță ( = progresul definit ca la punctul anterior): de la 5% la 25% din salariu bonus (atenție – bonus, nu parte a salariului de bază) pentru progresul elevilor. Cuantumul bonificațiilor va fi inclus în Programul național de promovare a excelenței în educație iar nivelul bonificației va fi stabilit în funcție de progresul realizat.
  • Dezvoltarea învățământului profesional dual: finanțare suplimentară prin program național, facilități fiscale suplimentare pentru agenții economici care se vor implica în programe de formare profesională (mai mari pentru IMM) + extinderea lui la nivel liceal, postliceal și superior (nivelurile 4-8 de calificare).
Confirmarea:
  • Creșterea constantă a ponderii elevilor cu rezultate peste medie la toate evaluările și examenele naționale.
  • Îmbunătățirea, la nivel de cohortă, a rezultatelor la evaluările și examenele naționale. De exemplu, dacă o cohortă are 20% dintre elevi cu rezultate peste medie la clasa a II-a, ar trebui ca la clasa a IV-a acest procent să crească.
  • Creșterea constantă a ponderii cadrelor didactice bonificate pe bază de performanță.
  • Creșterea ponderii, în sectoare cheie, a agenților economici implicați în învățământul dual. 
  • Creșterea, la nivel de cohortă, a ponderii elevilor care optează pentru învățământul profesional, în special pentru cel dual.
  • Creșterea ponderii calificărilor oferite prin învățământ dual la nivelurile 5-7 de calificare.
  • Toți indicatorii de mai sus au evoluții pozitive semnificativ mai mari în mediul rural și în comunitățile cu procente mari AROPE (populație cu risc mare de sărăcie și excluziune socială)

Mesajul 3. Școala comunității. 
Motivul:
  • Sistemul de educație este monolitic, inert, extrem de greu de ”urnit”. Există cel puțin 20 de domenii de legislație aplicabile școlii care împiedică inovația, îmbunătățirea și schimbarea. Nu există posibilități pentru generarea și generalizarea bunelor practici.
  • Managementul actual centralizat (al resurselor umane - titularizare -, financiar - prin subvenții - și curricular - prin ”planul cadru”) face dificilă adaptarea ofertei educaționale la nevoile locale și la cerințele pieței muncii.
  • Există o supra reglementare ( = se încearcă reglementarea la nivel național a tuturor cazurilor particulare - de exemplu: mișcarea personalului, concursurile de ocupare a posturilor de directori, înscrierea la clasa pregătitoare etc.). Rezultă o legislație stufoasă, o birocrație imensă și, în același timp, un sistem de derogări, care mută decizia de la nivelul școlii la niveluri superioare (ISJ și Minister).
  • Administrarea sistemului necesită un număr mare de personal în aparatul central care, prin descentralizare, ar întări autoritățile locale. Prin descentralizare, sarcinile și deciziile administrative ar fi duse aproape de cetățean, deci de cel care suportă efectele lor. De exemplu, toate primăriile de municipii au o ”Direcție de educație”, care ar putea prelua administrația școlilor (inclusiv paza, curățenia, plata utilităților, obținerea tuturor autorizațiilor necesare, sănătatea și securitatea muncii etc.). Am putea să ne inspirăm după modelul SUA: în școli există un ”principal” - directorul educativ, iar la nivel de district există un ”superintendent” care se ocupă de toate aspectele administrative și financiare.
Calea:
  • Dezbatere publică. Împreună cu asociațiile reprezentative al municipiilor, orașelor și comunelor, va fi agreat un concept de descentralizare și va fi luată o decizie comună privind ”competențele partajate” între autoritățile centrale și cele locale (aprobată, de exemplu, în Guvern, prin ”Memorandum”).
  • Dereglementare. Pe baza conceptului agreat se va analiza cadrului legislativ actual și vor fi eliminate reglementările centrale privind deciziile care pot fi luate la nivel local (subsidiaritate). 
  • Flexibilizare. Noul cadru legal va asigura: flexibilizarea condițiilor de încadrare a cadrelor didactice (pe baza calificării deținute) și programe de reconversie profesională pentru cadrele didactice care predau specializări / calificări mai puțin cerute pe piața muncii / de către beneficiari; flexibilizarea finanțării școlilor (prin trecerea de la sistemul de finanțare prin subvenții la cel prin granturi); transferul la nivel local al resurselor financiare care corespund noilor competențe ale autorităților locale. 
  • Pilotare: aplicarea art. 26 din Legea Educației Naționale și înființarea rețelei naționale de școli pilot, experimentale și de demonstrație, care să piloteze bunele practici în vederea extinderii lor la nivel de sistem. Astfel, prin creșterea constantă a numărului de unități pilot, noul sistem va fi introdus numai acolo unde există capacitate administrativă (la nivel de școală ȘI de autoritate locală - ”știu” / ”pot” / ”vreau”). 
Confirmarea:
  • Creșterea constantă a alocărilor bugetare din partea autorităților publice locale pentru școlile pilot.
  • Reducerea constantă, în școlile pilot, a timpului petrecut de directori și cadrele didactice cu sarcini administrative. 
  • Dezvoltarea capacității de planificare strategică la nivel de școală și comunitate, pentru școlile pilot, demonstrată prin îndeplinirea țintelor strategice stabilite în proiectele de dezvoltare instituțională și prin progres raportat la standardele naționale de calitate.
  • Creșterea constantă a satisfacției actorilor esențiali de la nivelul comunității școlare față de serviciile educaționale oferite (elevi, cadre didactice, părinți, administrație locală, angajatorii locali etc.). 
Pentru a putea realiza cele trei strategice, mai sunt necesare, cred eu, și câteva măsuri transversale (de fapt condiționalități, pentru că se referă la capacitatea instituțională, la nivel de sistem, de a elabora, aplica, monitoriza și evalua politicile publice din domeniul educației):
  • Creșterea bugetului educației cu 0,3% din PIB anual (peste creșterile de fonduri rezultate din creșterilor salariale). Resursele financiare astfel create vor finanța programele naționale menționate.
  • Program național de urmărire a absolvenților (”Monitorul inserției școlare și profesionale”) – există și o Recomandare a Consiliului UE privind monitorizarea parcursului profesional al absolvenților.
  • O politică națională privind resursa umană în educație și inițierea procesului de reformare a tuturor componentelor acesteia, de la formarea inițială și inserția profesională, la evaluare și disponibilizare.
  • Înființarea unui Centru Național de Statistică, Politici și Economia Educației, după modelul Consiliului Finlandez pentru Educație, independent, care să fundamenteze politicile publice din domeniul educației și să le evalueze (Ministerul fiind cel care le implementează). Această instituție ar concentra tot ce ține de elaborarea și evaluarea politicilor publice (ISE, CNC, ANC, CNDIPT, CNEE, ARACIP, SIIIR și tot ce înseamnă funcție strategică și de evaluare din Minister).
  • Întărirea capacității de evaluare la nivelul sistemului de învățământ prin punerea în aplicare a recomandărilor din Raportul OECD privind evaluarea.

16 iulie 2018

Mirarea zilei: școala de dezinformare

Voi ilustra, cu două studii de caz, de ce este nevoie de educarea gândirii critice ( = cu capetele proprii nu cu ale altora) și de ”alfabetizare media” ( = pentru că acești alții, care vor să gândească în locul tău, se auto-numesc ”ziariști” sau ”lideri de opinie”). 

Aceste studii de caz ilustrează modul în care se promovează, insidios sau pe față, ura față de diverse minorități, categorii sociale și chiar persoane - deci, sunt exemple de ”discurs instigator la ură” (”hate speech” - DIU). Se știe că DIU prinde foarte bine la populațiile needucate și paupere.

Promotorii DIU se prevalează de libertatea de exprimare, dar, pentru a justifica un anumit punct de vedere (susținut din fanatism sau din interes), rețin și difuzează fie informații false, fie doar părțile de informație care confirmă acel punct de vedere. 

Cazul 1: informația falsă

Ce spune știrea ”first hand, la care ar trebui să mergi (http://americancouncils.ro/girl-up-camp/).

”În societatea noastră persoanele de gen feminin sunt mult mai predispuse să fie supuse la violență și discriminare. Organizația Mondială a Sănătății atestă că în timpul vieții, 1 din 3 femei va fi victimă a violenței fizice sau sexuale. Un studiu realizat la nivelul Uniunii Europene în 2014 de Agenția Europeană pentru Drepturile Fundamentale a arătat că 1 din 20 de femei au fost violate după vârsta de 15 ani. Statisticile sunt înfiorătoare și demonstrează că violența împotriva femeilor este o problemă mondială, iar în România femeile se mai confruntă cu o problemă gravă. Același studiu realizat la nivelul UE arată că, dintre toți cetățenii europeni intervievați, românii sunt cei mai mulți care cred că violul poate fi justificat (55%) și au fost cei mai mulți care să fie de acord că anumite ”scuze” pentru viol pot fi consumul de droguri sau alcool sau dacă îmbrăcămintea sau atitudinea victimei este provocatoare. În 2013, un sondaj INSCOP arată că 30.9% dintre respondenți consideră că uneori este și vina femeii că este bătută. 7.3% cred că femeia este proprietatea bărbatului. Echipa Girl Up! nu consideră că acesta este mediul în care trebuie să crească tinerele românce. Schimbarea trebuie făcută prin reeducarea ambelor sexe, iar noi ne dorim, într-o primă fază, să investim resurse și timp în bunăstarea fetelor, să se simtă protejate și încrezătoare, să nu se desconsidere sau subestimeze, pentru că ele nu sunt proprietatea nimănui și vrem să ne asigurăm că sunt conștiente de propriile abilități și de drepturile lor.”

Ce spune știrea ”second hand(http://stiri.botosani.ro/stiri/educatie/tabere-de-re-educare-sexuala-pentru-fete.html), care digeră informația pentru tine, ”interpretând”, într-un fel foarte personal, informația de pe site-ul respectiv și ”completând-o” cu informații de la un cu totul alt eveniment (scurt comentariu: foarte interesante comentariile, AMBELOR PĂRȚI, privind acel eveniment - ”Woman Talk, Focșani, februarie 2018).

”În tabăra „Girl UP!”, fetele vor fi învățate ce înseamnă egalitatea de gen (care nu înseamnă ca femeia este egală cu bărbatul, ci că o persoană poate fi în mod egal un gen sau celălalt), stereotipii de gen (adică învață că băieții sunt băieți doar pentru că sunt îmbrăcați în albastru și primesc jucării de băieți, iar fetele sunt fete doar pentru că sunt îmbrăcate în roz și primesc păpuși, că, dacă noi părinții i-am lăsa să se dumirească singuri ce sunt ca gen, atunci vor putea ei înșiși să aleagă) sau roluri de gen (adică învață că o femeie este mamă doar pentru că joacă rolul de mamă, rol pe care ar putea foarte bine să îl joace și un bărbat dacă nu am mai fi atât de stereotipi în gândire).” 

Știrea ”second hand” spune că stereotipul de gen este despre cum ne îmbrăcăm / despre jucăriile cu care ne jucăm, știrea ”first hand” spune că stereotipul de gen este despre cum acceptăm, justificăm sau scuzăm violul sau bătaia. Hmmm... Pe cine să cred? Desigur, pot avea îndoieli - dar caut și mai multă informație - mă uit și la cine finanțează respectiva chestie, cine o moderează, ce alte programe sunt oferite și, cel mai bine, ÎNTREB. Apoi ALEG.

Cazul 2: informația incompletă. Despre croați și LGBT.

E bine să începi cu Wikipedia (după care, dacă te interesează subiectul, vei găsi și alte surse):

”Statutul relațiilor între persoane de același sex a fost recunoscut în mod oficial în 2003, în temeiul unei legi privind cohabitările neînregistrate. Ca urmare a unui referendum din 2013, Constituția Croației definește căsătoria doar ca o uniune între o femeie și om, interzicând în mod efectiv căsătoria între persoane de același sex. Cu toate acestea, de la introducerea Legii Parteneriatului de Viață în 2014, cuplurile de același sex s-au bucurat efectiv de drepturi egale cu cuplurile heterosexuale căsătorite în toate domeniile, cu excepția drepturilor de adopție. Cu toate acestea, legislația separată oferă cuplurilor de același sex un mecanism similar cu adopția denumit "tutela partenerului". Croația interzice orice discriminare pe motive de orientare sexuală, identitate de gen și expresie de gen” (”LGBT rights in Croatia”)

”Chiar dacă este împotriva căsătoriei între persoane de același sex, Grabar-Kitarović și-a exprimat sprijinul pentru Actul de Parteneriat de Viață, care a permis cuplurilor de același sex să se bucure de drepturi egale cu cuplurile heterosexuale căsătorite, considerându-l un compromis bun. De asemenea, ea a inclus orientarea sexuală în discursul său inaugural și a spus că și-ar sprijini fiul, dacă acesta ar fi gay” (”Kolinda Grabar-Kitarović”)

Știre”, la noi (de la ”Coaliția pentru familie”, preluată și distribuită de mulți):

”Dacă tot ținem cu Croația, încă un motiv de a felicita poporul croat. Croația a definit căsătoria ca fiind uniunea între un bărbat și o femeie prin REFERENDUM. În data de 1 decembrie 2013, prin referendum croații au decis înscrierea în Constituție a definiției căsătoriei ca fiind uniunea între un bărbat și o femeie. Referendumul a fost convocat de către coaliția de ONG-uri conservatoare „În numele familiei” care a reușit colectarea a 750.000 de semnături în doar 2 săptămâni, mai mult de 10% din populația Croației, ca răspuns la pretențiile crescânde ale comunității LGBT locale de a instituționaliza „căsătoria” pentru cuplurile de același sex. Felicitări poporului croat!”.

Analizând, critic, toate îndemnurile recente la ură împotriva unor grupuri și minorități (romi, negri, LGBT, asistați, pensionari, corporatiști, credincioși, atei, pesediști, peneliști, părinți, profesori etc.) și împotriva unor idei (educația parentală, de exemplu) concluzia mea este că DIU, indiferent de unde vine și împotriva cui este îndreptat, nu servește nicidecum intereselor naționale, încălcând, totodată, în mod flagrant Constituția României (Art. 30), care interzice îndemnul la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, precum și incitarea la discriminare. Și, poate, ar fi de văzut cui servește un popor dezbinat - și pe plan intern, și pe plan extern.

05 iulie 2018

Mirarea zilei: ”apocalipsa” părinților

Asistăm la un linșaj mediatic ”victima” fiind, acum, nu o persoană, ci un document de politici publice: este vorba de proiectul Strategiei naționale de educație parentală. Atacurile, purtate cu o evidentă rea credință, au teme care, atunci când nu sunt pur și simplu inventate, țin de un Ev Mediu în care Inchiziția este instituție de binefacere. 

Am am putut găsi, foarte repede, zece motive pentru care este nevoie de educație parentală:
  1. Avem cea mai mare rată de mortalitate infantilă din UE. Situația se poate agrava ca urmare a creșterii ponderii copiilor nevaccinați. Multe decese sunt cauzate de nerespectarea unor reguli elementare de igienă în familie. 
  2. Avem un număr din ce în ce mai mare de minori obezi, malnutriți sau cu diabet. Mulți copii, chiar dacă părinții sunt înstăriți, tot mizerii mănâncă: nutriția sănătoasă este mai mult o problemă de educație decât de bogăție. 
  3. Consumul de alcool în rândul minorilor este o problemă: scade constant vârsta la care se înregistrează ”prima comă alcoolică”. 
  4. Majoritatea părinților consideră bătaia ”ruptă din rai” și că este firesc să-ți abuzezi copilul fizic și emoțional. Numărul cazurilor de violență domestică (mergând până la crimă) este în creștere. Ca urmare directă:
  5. Crește numărul actelor de violență cu autori minori. Anul trecut am avut 4000 de minori acuzați de infracțiuni grave (nu găinării, ci omoruri, tâlhării etc.) - cei mai mulți provenind din familii cu probleme. Acum câțiva ani, numărul acestora era de circa 2500.
  6. Avem multe mame minore, în cifre absolute (sunt mii) și comparându-ne cu alte țări (la nivel european și nu numai: procentele sunt mai mari decât în Rwanda sau Botswana).
  7. Avem o rată foarte mare de părăsire timpurie a școlii - și nu (întotdeauna) școala este de vină. Cei care părăsesc timpuriu școala sunt viitorii asistați, marginalizați, excluși și chiar delincvenți.
  8. Avem un număr din ce în ce mai mare de copii abandonați în spitale, orfelinate, plasament familial, în grija rudelor și chiar a unor străini.
  9. Primii ani de viață (timp petrecut aproape numai cu familia) sunt esențiali pentru dezvoltarea fizică și intelectuală a copilului. Câți dintre părinți știu că nivelul inteligenței la copil este puternic corelat cu timpul petrecut de părinți ascultând ce spun copiii, discutând cu ei sau citindu-le? 
  10. Urmărirea interesului superior al copilului este un principiu stipulat în acorduri internaționale (ratificate de România), în legislația UE (Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 24) și în legislația națională (Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului și Codul Civil, art. 263). Aceasta înseamnă că, atunci când integritatea fizică, sănătatea și celelalte drepturi ale copilului sunt încălcate, statul este obligat să ia toate măsurile necesare, chiar împotriva părinților, dacă este cazul. De exemplu, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 24 / (3) spune că: ”Orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său”. Câți dintre părinți (și dintre profesori, adaug eu) cunosc și respectă drepturile copilului?
Dacă nu considerăm cele 10 motive de mai sus, vom fi mai săraci, pentru că vor fi cheltuiți mai mulți bani publici pentru: tratarea bolilor care pot fi prevenite (inclusiv a celor de nutriție, a alcoolismului și a altor dependențe); protecția celor care părăsesc timpuriu școala - inclusiv a mamelor minore care nu vor termina școala și nu vor avea niciodată vreo calificare, inclusiv a copiilor abandonați sau fugiți de-acasă din cauza abuzurilor; pușcării; calificarea și integrarea socială a celor care părăsesc școala și a copiilor aflați în grija statului etc.

Având în vedere faptul că toate aceste probleme nu sunt ale copiilor, ci ale familiei, este normal că activitatea de prevenire să se desfășoare în familie, cu toți membrii familiei, deci și cu părinții. 

Ca urmare, mi se pare la mintea cocoșului că statul trebuie să intervină, cu măsuri preventive (cele curative fiind infinit mai scumpe). Printre măsurile de prevenție (a îmbolnăvirilor, violenței, părăsirii școlii etc.) se numără și educația părinților. Este chiar o măsură eficientă - având rezultate consistente (reducerea părăsirii școlii, a îmbolnăvirilor etc.), cu un consum mic de resurse. De-aia este nevoie de programe de educație parentală, coordonate, conform legii, printr-un document strategic de politici publice.  

Am citit strategia atât de mult discutată - nu are nimic ”apocaliptic”: nimeni nu obligă părinții să participe la program împotriva voinței lor, nimeni nu-i ”reeducă” forțat. Nimeni nu impune părinților să renunțe la valorile și credințele lor, nimeni nu-i obligă să schimbe modul în care definesc și înțeleg familia.

Cu toții vrem, ca părinți, copii sănătoși, fericiți, bine-crescuți, buni cetățeni, integrați social și profesional, iar Strategia Cea-Mult-Hulită exact asta urmărește: să ne ajute să fim părinți mai buni, iar copii noștri mai sănătoși, mai fericiți etc.

Pentru mine, ca părinte, este târziu să mai fac un curs de educație parentală. Dar, din ce știu acum despre acest subiect, sunt convins că, dacă aș fi urmat un astfel de program, aș fi făcut mult mai puține greșeli de educație cu copiii proprii. Iar copiii mei ar fi fost, poate, mai fericiți și mai împliniți.