De ce educatia ?
De ce educatia este importanta ? Cum putem sa o facem si mai importanta ?
03 septembrie 2021
Cum să faci țăndări o instituție
05 ianuarie 2021
Să ne urâm pe tunuri
- profesorii s-au aflat întotdeauna, dar întotdeauna, în toate legile post-decembriste privind salarizarea personalului bugetar, cu salariile cele mai mici (coeficienți de ierarhizare la coada listei sectorului public);
- educația are alocat, la noi, cel mai mic procent din PIB din toată UE; dintotdeauna;
- salariile medii ale profesorilor din România au fost și sunt printre cele mai mici din UE, atât în valoare absolută cât și ca procent din PIB/capita;
- salariile profesorilor sunt cele mai mici din UE și comparativ, față de salariile din afara sectorului bugetar, la nivel echivalent de educație (55%, pentru cei cu licență, 45% pentru cei cu masterat și doctorat).
02 octombrie 2020
Școala online: ce mai freamăt, ce mai zbucium...
- Învățarea se face numai în școală și numai în cadrul relației directe elev-școală și elev-profesor, pentru că învățarea este tranzitivă (profesorul îl învață pe elev). Ne interesează partea de input (timp, manuale, auxiliare, echipamente etc.) și de proces (formalizat ”pedagogic”). Învățarea trebuie să se bazeze, exclusiv, pe resursele școlare (din școală sau cumpărate de părinți) și pe metodele prescrise de școală.
- Lecția predată, aici și acum, de către profesor, este unitatea de măsură a educației. De-aia lecția trebuie zoomuită. Înregistrarea lecției, pentru urmărire ulterioară sau repetată, nu se pune sau este, chiar, descurajată.
- Se planifică predarea și resursele ei (timp, conținuturi, mijloace și metode).
- Cel mai important personaj din lecție este profesorul și, ca urmare, pentru ca școala să fie școală și profesorul profesor, trebuie să existe ”predare vizibilă”. Deci, profesorul este cel care trebuie văzut la orele online și, cu cât e mai vizibil, cu atât mai bine.
- Predare înseamnă transmitere – de cunoștințe, de deprinderi etc. De aceea, în lecție, timpul în care profesorul vorbește sau face (orice), este sensibil mai mare decât cel în care elevii vorbesc sau fac. Profesorul este ”agentul” și se bucură de autonomie, elevii doar ascultând, repetând ce face profesorul sau făcând ce spune profesorul. Elevul este descurajat să facă altceva decât i se spune (alt motiv pentru ca lecția să fie ”sincronă”).
- De aceea, ne interesează, în primul rând, câte ore de activitate directă ”pontează” profesorul (în acest caz, în fața camerei), pe baza Sfântului Orar. Contează, deci, ca profesorul să-și facă ”norma” de predare (în funcție de care este și remunerat). Și, pentru că nu avem încredere în profesor, orele se petrec numai în sala de clasă (reală sau virtuală), unde poate fi controlat mai bine.
- Numai profesorul evaluează rezultatele învățării, iar evaluarea trebuie să fie ”aici și acum” (pentru că nu avem încredere nici în elev), ca ”ascultare” (adică serie de examene la foc automat).
- Învățarea se realizează oriunde, nu numai în școală și nu numai în cadrul relației directe elev-școală și elev-profesor. Învățarea este un act reflexiv (elevul se învață pe sine). Ca urmare, ne interesează ca rezultatele învățării să fie cele dorite, așteptate. ”Intrările”, inclusiv activitatea profesorului (”predarea”), facilitează procesul de învățare, în vederea obținerii rezultatelor așteptate. De aceea, învățarea nu se mai bazează, exclusiv, pe resursele școlare (din școală sau cumpărate de părinți), elevii putând folosi și orice alte resurse disponibile - inclusiv colegii (inter-învățare).
- Competența obținută / dezvoltată (sau elementul constitutiv al competenței: cunoașterea, abilitatea, atitudinea) este unitatea de măsură a educației, indiferent când și cum se realizează. Înregistrarea lecției, pentru urmărire ulterioară sau repetată, este nu numai normă, ci chiar bună practică.
- Se planifică învățarea și rezultatele ei.
- Cel mai important personaj din activitatea de învățare este cel care învață (elevul) și, ca urmare, pentru ca școala să fie școală și profesorul profesor, trebuie să existe ”învățare vizibilă”. Deci, elevul trebuie să fie vizibil în activitățile de învățare (inclusiv la distanță) și, cu cât e mai vizibil, cu atât mai bine. Unul din primele șocuri suferite, de mine, ca proaspăt student în pedagogie și ”îmbibat” cu multă pedagogie clasică, a fost când profesorul Vlăsceanu ne-a spus (acum mai bine de 40 de ani): ”cu cât profesorul se vede mai mult în oră, cu atât e mai prost”. Experiențele mele ulterioare au confirmat acest lucru.
- Învățare înseamnă angajare efectivă a elevului în activitate. De aceea, în cadrul activităților de învățare, timpul în care elevii vorbesc sau acționează este sensibil mai mare decât cel în care profesorul vorbește sau acționează. Elevul este ”agentul” învățării, profesorul facilitând, ghidând, oferind resurse și feedback.
- Învățarea nu mai depinde, direct, de numărul de ore de predare și nici de prezența profesorul în fața elevilor (fizic / virtual): activitățile de învățare pot fi realizate oriunde. De exemplu, în loc să le vorbească elevilor despre Renaștere, profesorul de istorie îi invită să urmărească lecția respectivă pe ”Khan Academy”, după care să răspundă unui chestionar (pentru că, repet, ne interesează rezultatele învățării la elevi și progresul elevilor în obținerea acestor rezultat).
- Evaluarea se realizează continuu și, sub formă de feedback, conduce la consolidarea capacității de autoevaluare, premisă esențială a îmbunătățirii rezultatelor învățării (pe viață!). Având încredere în elevi, folosim și inter-evaluarea.
29 septembrie 2020
Politici publice și școli de succes (rezultatele PISA 2018, Volumul 5)
- Nu timpul petrecut la școală – mare sau mic – se corelează cu rezultate bune, ci modul de folosire a timpului. ”Timpul este cea mai prețioasă resursă educațională, să nu o irosim!” (AS).
- Banii contează, până la un prag (circa 50.000 USD/an per elev) – pe care noi, din păcate, nu l-am atins. Deci, avem încă nevoie de mari investiții: după calculele personale, ar fi nevoie de 4.5% din PIB actual, doar pentru învățământul primar și gimnazial, pentru a atinge acest prag. Dar, banii să fie investiți nu neapărat în salariul profesorului: pe fondul unei relații negative între rezultatele la lectură și raportul salariu mediu al profesorului (cu experiență de 15 ani) și PIB/locuitor, în sistemele cu performanțe mai bune ca noi la PISA salariul anual al profesorului variază între 0,5 și 1,5 din PIB/locuitor. România se află în această zonă (cu circa 0,8 din PIB/locuitor), împreună cu Finlanda (cu salariul puțin peste 1 PIB/locuitor). Desigur, contează și cât e PIB-ul, dar trebuie să avem grijă (așa cum am mai zis, de multe ori), ca salariul mediu anual să ajungă echivalentul a 1 PIB/locuitor și să crească, apoi, odată cu PIB-ul.
- Repararea disparităților din educație (îmbunătățirea echității) a ajuns, în ultimul timp, cea mai importantă problemă legată de calitate: numai îmbunătățind echitatea, îmbunătățim și rezultatele în zonele defavorizate și numai acolo există potențial de creștere.
- Nu tehnologia, în sine, contează (de exemplu, numărul de calculatoare), ci buna ei folosire. Concomitent cu rezolvarea problemelor de acces (la echipamente și, foarte important, la Internet de mare viteză), este crucială dezvoltarea de aplicații, platforme etc. și, la fel de crucială, pregătirea profesorilor pentru a le utiliza. Profesorii trebuie formați pentru a fi designeri de instrumente digitale pentru învățare. Trebuie, de asemenea, să fim atenți că, în multe locuri, tehnologia a conservat anumite practici negative, în loc să le înlăture.
- Îmbunătățirea pregătirii profesorilor existenți în sistem (dezvoltare profesională continuă) este de trei ori mai eficientă decât orice altă măsură de management al resurselor umane.
- Leadership-ul la nivel de sistem este foarte important: nu realitatea influențează decizia, ci percepția, la nivel de sistem, asupra acestei realități. De exemplu, ”atractivitatea intelectuală” a meseriei de profesor contează, adesea, mai mult decât cea financiară (din nou, cazul Finlandei). Alt exemplu: percepția privind penuria de profesori este, adesea, contrazisă de fapte, dar această percepție generează politici păguboase.
- A trecut vremea politicilor otova (dăm tablete la tot cartierul): pentru a îmbunătăți rezultatele este nevoie de alinierea resurselor cu nevoile, pentru a repara și inechitățile: performanțele bune la PISA se corelează cu alocarea echitabilă a resurselor, nu cu cea egalitară (otova).
- Rezultatele la lectură se corelează pozitiv cu existența, în școală, a unui loc în care elevul își poate face temele (de preferat, sub îndrumarea unui profesor). Dar, școlile dezavantajate au mult mai puține posibilități în acest sens.
- Rezultatele la lectură se corelează pozitiv cu activitățile extracurriculare creative. Repet, creative: muzică, arte plastice etc. Dar, din nou, școlile dezavantajate au mult mai puține posibilități în acest sens.
- Repetenția NU îmbunătățește rezultatele la lectură. Dimpotrivă, există o corelație negativă în acest sens.
- Selecția elevilor la nivel de școală (școli de fițe) sau de clasă (clase de ”deștepți”) NU îmbunătățește rezultatele la lectură. Dimpotrivă, există o corelație negativă în acest sens. Selecția temporară a copiilor (pentru anumite discipline / perioade de timp), în funcție de nivelul de performanță, se corelează cu rezultate mai bune.
- Educație pre-primară se corelează pozitiv cu rezultatele la lectură – dar, interesant, cel mai mare plus (peste 20%), după 2 ani de grădi; unde sunt 3 ani de grădi, sporul de punctaj este sub 20%.
- Evaluarea, în sens de validare a rezultatelor învățării și a progresului, este de maximă importanță. Cel care învață este primul care are nevoie de această validare, mai ales elevii din medii defavorizate: lipsa validării nivelului de învățare / a progresului a dus, în timpul ”școlii online”, la rămâneri în urmă, la probleme emoționale și chiar la ”decuplarea” elevilor de școală.
- Ca urmare, crește importanța evaluării formative și, foarte important, tehnologia ne oferă instrumente pentru a îmbunătăți și obiectiviza evaluarea curentă, inclusiv prin folosirea unor elemente de inteligență artificială (deja introduse, de exemplu, în UK pentru analiza datelor privind rezultatele curente ale învățării).
- În general, trebuie ca evaluarea să se reorienteze pe îmbunătățirea rezultatelor învățării. Deci, nu testare de dragul testării sau, mai rău, evaluare de dragul notei și evaluare doar pentru selecție. ”Există un divorț între învățare și evaluare, iar tehnologia (”learning analytics”, ”big data” etc.) ne poate ajuta să reunim cele două părți” (AS).
- Se pare că UK este un model de urmat în regândirea echitabilă a școlii (inclusiv în timpul pandemiei). Au oferit școlilor acces la resurse IT pentru și, profesorilor, foarte multe resurse, la nivel central, obținând și implicarea părinților. Pe de altă parte, 40% dintre profesori părăsesc profesoratul în primii 5 ani de practică.
- Pandemia face necesară regândirea sistemelor de educație: a ne întoarce la situația din 2019 înseamnă să acceptăm marile pierderi de învățare. Este necesară regândirea sistemelor educaționale pentru ”accelerarea” învățării: numai așa putem recupera aceste pierderi și generațiile actuale nu vor fi ”de sacrificiu”.
20 septembrie 2020
Prima săptămână de școală, studiu de caz: școală publică de cartier, din București
16 septembrie 2020
Despre modele culturale și profesionale: ce tip de profesor promovăm?
|
Școli
considerate ”bune” |
Școli
considerate ”slabe” |
Resurse (an
școlar 2018-2019) |
||
Nivel mediu de educație a părinților
(în ani de școală) |
14,88 |
10,29 |
Raport elevi / săli de clasă,
laboratoare etc. |
29 |
16,5 |
Raport elevi / calculatoare conectat
la internet |
14,7 |
7,6 |
Indice de calificare a cadrelor didactice[ii] |
3,71 |
2,93 |
Cadre didactice navetiste |
3.3% |
41,5% |
Număr mediu de ore de formare
continuă (cursuri acreditate) / cadru didactic |
13,1 |
41,4 |
Participare
școlară (an școlar 2018-2019) |
||
Număr mediu de elevi |
1103 |
428 |
Elevi din grupuri de risc (săraci,
familii monoparentale sau în grija rudelor, cu dizabilități etc.). |
15,6% |
63,5% |
Elevi cu domiciliul în altă
localitate |
22% |
37,4% |
Număr mediu de absențe per elev (an
școlar 2017-2018) |
25,06 |
86,42 |
Rezultatele
învățării (an școlar 2017-2018) |
||
Procentul elevilor repetenți din
total elevi |
0,15% |
10,3% |
Media ultimelor medii de intrare (iunie
2020) |
9,12 |
3,47 |
Media mediilor de absolvire |
9,28 |
7,25 |
Procent mediu de promovare a
examenului de Bacalaureat |
98,3% |
28,6% |
Media mediilor la examenul de
Bacalaureat |
8.45 |
6,06 |
- Resursele care se corelează cu participarea la educație și cu rezultatele învățării sunt nivelul de educație a familiei (care este un ”proxi” și pentru nivelul economic al familiei) și calificarea profesorilor.
- De remarcat diferențe mari între cele două grupuri de școli în acest sens: diferența între nivelurile medii de educație a părinților este mai mare de 4 ani. Deci, în liceele considerate ”bune”, aproape toți părinții au studii superioare (reamintesc: nivelul studiilor corelându-se puternic cu veniturile), la celelalte, puțini părinți depășind nivelul de școală generală / învățământ obligatoriu.
- La fel, în liceele considerate ”bune”, marea majoritate a profesorilor au gradul I și doctoratul, la celelalte majoritare fiind cadrele didactice cu definitivat și cu gradul II.
- Resursele materiale (infrastructura și numărul de calculatoare raportat la numărul elevilor, în cazul nostru) se corelează negativ cu rezultatele învățării. Adică, ar însemna că școlile obțin rezultate mai bune dacă sunt aglomerate și au mai puține calculatoare. Evident, nu este așa: ar trebui analizate, în plus, starea, precum și modul de utilizare a acestora (acesta din urmă, influențat și de calificarea profesorilor). Oricum, putem concluziona că resursele materiale contează mult mai puțin, pentru rezultate, decât selecția elevilor – care duce la segregarea școlilor (rezidențială și în funcție de nivelul de educație și economic al familiilor).
- Interesantă este diferența privind numărul mediu de ore de formare continuă (per cadru didactic) – semnificativ mai mare în școlile considerate ”slabe”. Explicații pot fi multe: fie nevoie de formare resimțită mai puternic, fie ineficiența formării (de exemplu, nu este adaptată tipologiei elevilor din aceste școli), fie neaplicarea la clasă a celor învățate, fie participare la formare doar pentru punctelor necesare ”mobilității”, nu pentru a preda mai bine etc.
- De remarcat și marea diferență în privința procentului cadrelor didactice navetiste – de 13 ori mai mare la școlile considerate ”slabe”.
- În treacăt: 3 din 5 licee considerate ”slabe” și toate liceele considerate ”bune” funcționează în mediul urban și 4 din 5 licee considerate ”bune” sunt teoretice (unul vocațional - pedagogic), iar 4 din 5, dintre cele considerate ”slabe”, sunt tehnologice (unul fiind teoretic).
- Liceele considerate ”bune” au, în medie, mai mult decât dublul numărului de elevi față de liceele considerate ”slabe”. Diferența în privința numărului de elevi se traduce în mari diferențe în finanțare: este vorba atât de finanțarea de bază (în funcție de numărul de elevi), cât și de cea complementară, având în vedere că școlile considerate ”slabe” funcționează în comune sau în orașe mici, fără prea multe resurse.
- Deci, dacă vom considera doar datele statistice, putem să ne întrebăm dacă școlile mari (care, desigur, au și o finanțare proporțional mai mare) ar fi de preferat celor mici și dacă, nu cumva, ideea de a construi campusuri școlare puternice nu este una rea – cu condiția unei finanțări suplimentare prin program național.
- Diferențele sunt foarte mari, în defavoarea școlilor considerate ”slabe”, în privința procentului de elevi vulnerabili (au, ca proporție, de patru ori mai mulți elevi vulnerabili / din categorii defavorizate) și în privința procentului elevilor care nu locuiesc în localitatea respectivă (un procent aproape dublu).
- Elevii din școlile considerate ”slabe” au de peste trei ori mai multe absențe (per elev).
- În treacăt: școlile considerate ”slabe” au, în plus, programe de studiu de tip ”șansa a doua”, învățământ seral, cu frecvență redusă – și ele cu problemele lor specifice de participare și în privința rezultatelor (nu intrăm, acum, în detalii) și, în plus, au de administrat mai mult structuri subordonate și clădiri. Cele considerate ”bune” nu au nici structuri, nici astfel de programe ”grele” (destinate beneficiarilor din categorii defavorizate).
- Procentul elevilor repetenți este de aproape 100 de ori (!) mai mare la școlile considerate ”slabe”. Și, se știe, repetenția este o rețetă sigură pentru abandonul școlar.
- Diferența între mediile de intrare aferente celor două categorii de școli este de peste 5,5 puncte.
- Diferențele între mediile de ieșire aferente celor două categorii de școli este de 2 puncte (dacă luăm în considerare mediile la evaluarea curentă) și de aproape 2,5 puncte dacă luăm în considerare mediile la examenul de Bacalaureat.
- Diferențele între mediile de intrare și cele de ieșire[iii] aferente liceelor considerate ”bune” sunt:
- Plus 0,16 puncte între mediile de ieșire, la evaluarea curentă, față de mediile de intrare. Deci, mediile la ieșire sunt cam aceleași cu cele de la intrare.
- Minus 0,67 puncte, dacă facem diferența între mediile la examenul de Bacalaureat și mediile de intrare. Deci, elevii au la Bacalaureat medii mai mici decât cele de intrare.
- Minus 0,83 puncte între mediile la examenul de Bacalaureat și mediile de ieșire la evaluarea curentă.
- Diferențele între mediile de intrare și cele de ieșire aferente liceelor considerate ”slabe” sunt:
- Plus 3,78 puncte (între mediile de ieșire, la evaluarea curentă și mediile de intrare). Deci, mediile la ieșire sunt cu aproape 4 puncte mai mari decât cele de intrare.
- Plus 2,59 puncte, dacă facem diferența între mediile la examenul de Bacalaureat și mediile de intrare. Deci, elevii iau la Bacalaureat medii mai mari decât cele de intrare.
- Minus 1,19 puncte între mediile la examenul de Bacalaureat și mediile de ieșire la evaluarea curentă.
- Resursele care influențează rezultatele sunt, la noi, familia și profesorul. Resursele materiale (infrastructură și echipamente) nu adaugă valoare semnificativă.
- Școlile considerate ”slabe” au probleme privind resursele personale, familiale și comunitare, resursele financiare (înjumătățite față de școlile cu mulți elevi) și privind experiența și calificarea profesorilor.
- Cu toate acestea, nu sunt deloc slabe în termeni de valoare adăugată (de aceea am pus, peste tot, ghilimele). Cu sprijin adecvat (financiar, programe naționale de dotare dedicate, mai multe cadre didactice cu experiență, mai mulți consilieri și alt personal de sprijin), aceste școli, cu experiență în educația copiilor defavorizați, au toate șansele să asigure îmbunătățirea rezultatelor învățării la evaluări și examene naționale și internaționale.
- În context, trebuie subliniat și faptul că numai în mediile defavorizate există potențial de creștere (la evaluări naționale și internaționale).
- Experiența profesorilor din școlile considerate ”bune” poate fi inutilă în medii defavorizate. Profesorii de la liceele considerate ”bune” sunt obișnuiți să predea mult conținut (și să ceară multe teme pentru acasă, bazându-se pe familiile copiilor și pe meditatori), unor elevi motivați, cu potențial de învățare (fiind selectați) și ”struniți” de familii educate și cu dare de mână. Ca urmare, s-ar putea să nu facă față predării în fața unor copii nemotivați, cu lacune și alte probleme de învățare, cu familii care nu îi pot sprijini. De aceea, nu mi se pare o idee bună să detașezi profesori ”buni” (în traducere, din școli cu copii selectați, fără probleme de învățare și cu familii bogate și educate) în medii defavorizate, fiind, în schimb, necesară formarea specifică a profesorilor pentru a lucra cu elevi / copii cu probleme de învățare, săraci, nemotivați etc. La fel, nu știu cât de relevante ar fi, pentru elevii defavorizați, înregistrări ale unor lecții predate de profesorii considerați ”buni”. Reamintesc: sunt considerați buni pentru că obțin rezultate bune și obțin rezultate bune pentru mai ales pentru că lucrează cu elevi selectați.
- Promovăm, în continuare, un model elitist. Ne doare în bască de educația primită de majoritatea copiilor. Ne interesează doar profesorii copiilor noștri (care merg, oricum, la școli considerate ”bune”).
- Atribuim profesorilor merite (respectiv, vinovății), care nu sunt ale lor, ci ale mediului de proveniență sau care țin de resursele puse la dispoziție de școală / comunitate.
- Nu ne interesează calitatea ca ”valoare adăugată” și, ca atare, neglijăm profesorii capabili să adauge valoare, dar lucrează cu copii defavorizați.
[i] Am folosit datele de la http://static.admitere.edu.ro/2020/repartizare/. Pentru liceele cu mai multe filiere / profiluri / specializări,
pentru a obține locul în clasament, am făcut o medie a ultimelor medii aferente
filierelor / profilurilor / specializărilor respective. Datele pentru liceele
analizate au fost extrase din ultimele rapoarte anuale de evaluare internă a
calității (pentru anul școlar 2018-2019), ale unităților respective, existente
pe site-ul http://beta.aracip.eu/.
[ii] Am convertit nivelul de calificare astfel: 5 puncte pentru ”doctorat”,
4 pentru ”gradul I”, 3 pentru ”gradul II”, 2 pentru ”definitivat”, 1 pentru
”fără definitivat” și 0 pentru necalificat.
[iii] Sunt conștient că sunt comparate date aferente unor cohorte diferite
de elevi. Dar, întrucât fac astfel de analize de mai mulți ani, pot confirma
faptul că mediile la examenul de Bacalaureat, precum și mediile de intrare în
liceele respective nu au variații semnificative de la un an la altul.
05 septembrie 2020
Și iadul e pavat cu bune intenții (o postare scrisă la nervi)
- Panourile știute de mine au vârfuri și muchii tăioase – TOȚI cei pe care îi știu că au manipulat așa ceva sunt plini de tăieturi și înțepături.
- De cât timp credeți că este nevoie pentru a dezinfecta, pe mâini, 34 de copii de 7 ani, la începerea orelor și în pauze? Știți cât durează doar să se dezbrace / îmbrace de geci, fulare, căciuli etc. – lucru care necesită, în plus, și contact fizic cu copiii (”Doamna, mi s-a dezlegat șiretul la pantof și nu știu să-l leg”)? Probabil, la clasa pregătitoare și la clasa I, nu va mai fi timp și pentru altceva (într-o lecție de 30 de minute).
- Cum îi poate face învățătoarea pe copii să nu se înghesuie și să nu se înghiontească la intrare / ieșire, mai ales după o pauză de 6 luni, în care au cam uitat regulile? Repet, vorbim de copii de 7 ani și, să nu uităm, avem legi clare și drastice împotriva violenței împotriva copiilor - fizică, verbală, emoțională...
- În pauze, pe cine supraveghează învățătoarea, pentru respectarea distanțării fizice? Pe cei din clasă, pe cei care merg la toaletă sau pe cei care ies în curte? Că nu se poate clona și, dacă spune cineva că îi poate ține în clasă, toate pauzele, pe toți cei 34 de copii (nu roboței) de 7 ani, într-un spațiu insuficient (descris mai jos) și fără personal de sprijin suplimentar, nu știe ce vorbește.
- Cum poate asigura fluxuri separate de intrare / ieșire, marcate cu săgeți, când în clasă există 4 rânduri de pupitre, cele din față la 1 metru de tablă și cu spații de 50 cm între pupitre (altfel nu au loc toți cei 34 de elevi din clasă)?
- Cum procedăm cu copiii care, în fiecare zi, își uită câte ceva acasă (caiet, creion)? Facem stocuri? Îi lăsăm să nu facă nimic?
- Dar cu cei care sunt trimiși la școală cu dureri și alte simptome (fiind, de regulă, zilnic un astfel de caz)? Lași clasa în plata Domnului și îl duci la ”izolator” (dacă ai), chemi părintele (dacă vine), chemi medicul/asistentul (dacă îl ai)?
- Mai ai voie să treci pe la fiecare, să oferi feedback și să le arăți cum se scrie corect o literă - oricum nu mai ai voie să ”conduci” mâna copilului (contact direct)? Fără feedback imediat și direct copiii NU pot învăța să scrie. Și nu este vorba numai de scris ci, în general, de motricitatea fină și de coordonare, orientare în spațiu etc.
- Se amplifică problemele părinților elevilor din ”schimbul 2”, care trebuie să-i aducă la 11 și să-i ia la 13-14. Și înainte de pandemie, mulți copii erau aduși la școală cu mult înainte de ora 8, pentru că părinții trebuie să meargă la serviciu: ce facem cu acești copii, iarna sau pe ploaie, îi ținem afară, în curte, ca să respectăm procedurile?
- Sunt probleme cu normarea și cu timpul de muncă: cele 20 de ore din planul cadru (minimum), din care 4 ore predate de profesori, înseamnă 32 ore / săptămână numai predare (pentru două grupe). La clasa I, când copiii învață să scrie, învățătoarea ”începe” caietele (repet, pentru 34 de copii) și le corectează zilnic, treabă care ia cel puțin 2 ore/zi, 4 zile/săptămână (în condițiile de risc suplimentar: manipularea, repet, zilnică, a celor 34 de caiete, care se strâng și se dau înapoi elevilor: le dezinfectăm și pe acestea? Cum?). Deci, încă 12 ore în plus. Avem, deja, 44 ore / săptămână. În context, aș vrea să știu punctul de vedere al sindicatelor față de ideea (vehiculată deja), cum că, dacă facem ore de 30 de minute, o oră din norma de predare înseamnă 2 activități de învățare efective. Oricum, nu este OK: pregătirea pentru o ”oră” de 30 de minute este aceeași pentru o ”oră” de 45-50 de minute iar copilul nu poate învăța în 30 de minute ceea ce se presupunea că va învață în 45 sau 50 de minte - deci, rezultate mai slabe. La cele 44 de ore socotite mai sus se adaugă timpul de pregătire pentru lecții (care, desigur, se pune o singură dată, pentru ambele grupe), pentru evaluare (în general), pentru propria pregătire (doar avem tone de ghiduri, repere, ordine de ministru, webinare etc.) și pentru alte activități la nivel de școală. Deci, pe scurt, orele de muncă în plus pentru învățător, se plătesc, au ba?
- Sunt, în primul rând, probleme logistice: sunt necesare camere video performante (care asigură, la un nivel satisfăcător, captura de imagine și de sunet) sau camere + microfoane wireless. Mai mult, în unele școli, pur și simplu se înlocuiesc camerele folosite la EN sau Bac cu unele care captează și sunetul și se pune imaginea pe Internet. Ce control există asupra acestei activități? Cât de eficace este? Se vede ce scrie profesorul la tablă? Se aude ce spune profesorul? (Asta presupunând că toți copiii sunt conectați ți că se mai și uită la lecții).
- Se amplifică problema participării: învățătoarea nu se poate dedubla, pentru a urmări, în același timp, ce fac elevii - și cei din clasă, și cei de acasă - care se pot decupla foarte ușor: câți dintre ei au condiții (cameră separată, terminal folosit exclusiv etc.) pentru o învățare cât de cât decentă?
- Sunt convins că, la venirea în școală a grupei care a stat acasă, învățătoarea va trebui, în foarte multe cazuri, să repete ce a făcut cu cealaltă jumătate de clasă – desigur, cu întârzieri în ”parcurgerea programei”. Deci, mai putem vorbi de recuperare, remediere și, mai ales, de parcurgerea programei? Cel mult de o limitare a pierderilor...
- A măsurat, cineva, cât timp ar lua celor 3 îngrijitoare din școală (că atâtea sunt) să curețe temeinic și să dezinfecteze, între schimburi, cele 16 săli de clasă ale școlii, bașca spațiile comune și curtea școlii (destul de mare și care, se pare, trebuie SPĂLATĂ în fiecare dimineață)?
- O problemă reală, auzită de la mulți (nu râdeți): când are voie să se ducă învățătoarea la toaletă, fără să riște o plângere penală? Dacă ne uităm la măsurile aprobate prin ordinul comun, nu prea are voie – întrucât cadrul didactic de la clasă trebuie să supravegheze elevii non-stop. Și am avut un precedent similar: dacă vă amintiți, asistenta condamnată la închisoare (cazul de la maternitatea Giulești) pentru că, conform declarațiilor ei, ieșise la toaletă când s-a declanșat incendiul...
- Cum faci orar decalat sau pe grupe la clasele de primar, când ai și profesori (de educație fizică, religie, limba engleză) care predau și la acest nivel? Oricum, și până acum, profesorii considerau orele la primar ”de umplutură”, atunci când le făceau - învățătoarea fiind, oricum, în clasă și nu se vede dacă lipsești sau întârzii... În acest sens, se vehiculează (prin școli) o idee, care nu mi se pare OK: învățătorii să NU fie plătiți, în plus, dacă predau pe grupe (ei fiind încadrați pe post, nu pe normă de predare), dar profesorii, care predau la primar, să fie.
- Când și cu ce frecvență vor fi testați profesorii (și, în general, personalul școlii), care se va afla, conform tuturor definițiilor, în ”linia întâi” în privința riscului de îmbolnăvire?
- Ce facem cu programele de arte (AVAP la cei mici): mai pictăm cu acuarele, mai mergem la toaletă să luăm / să aruncăm apa și să spălăm pensulele? De altfel, mai are cineva nevoie de de educație artistică? Se pare că nimeni.
- Ce facem la activitățile practice, care dezvoltă abilitățile motrice și coordonarea ochi-mână? Renunțăm la ele? A le face online, la clasele mici, fără un adult în preajmă, este puțin eficient și poate deveni, chiar, periculos. Și așa se pare că avem o generație de copii mototoli - care intră în școală cu abilități motrice nedezvoltate – una din cauze fiind ”părinții elicopter”: să nu se murdărească / taie / lovească odorul.
- Ați vorbit, vreodată, din spatele unei viziere? Am încercat: nu înțelegea ce spun nici persoana aflata la 1 metru de mine, chiar dacă nu purtam mască. Deci, cum va decurge comunicarea prin panou, vizieră și două măști? S-au făcut simulări? Dar în privința calității înregistrării video și audio a lecțiilor desfășurate în astfel de condiții?