18 iulie 2014

Şcoala românească, de la „greşeala vinovată” la „culpa universală”

Ultimele dezbateri „cu spume” pe teme de învăţământ (bacul, modificările LEN etc.) au scos în evidenţă, încă o dată, anumite probleme de fond, culturale (care ţin de valori, norme, reprezentări, mentalităţi, moduri de gândire), care au legătură directă cu modul în care facem educaţia. Un exemplu relevant mi se pare modelul omniprezent, aproape unic, de discuţie publică: „celalalt a greşit: deci e vinovat, deci trebuie pedepsit”.

„Celălalt” este prima componentă a acestui model.  Eu, ca individ, noi ca familie, grup, organizaţie, instituţie, partid politic, guvern sau naţiune am/avem întotdeauna dreptate, iar intenţiile şi acţiunile mele/noastre sunt raţionale, motivate, juste şi curate. Întotdeauna ceilalţi îmi (ne) crează probleme: sunt  iraţionali, răi, imorali, infractori sau murdari. Această mentalitate explică şi popularitatea „teoriilor conspiraţiei”, care, evident, îi au, ca actori, pe „ceilalţi” – din interior (ungurii, evreii, ţiganii, masonii, comuniştii, securiştii, liberalii, pesediştii , pedeliştii etc.) şi din exterior (ruşii, americanii, chinezii, nemţii, francezii, englezii , masonii, ţiganii, unguri, evreii etc.). Când nu avem o ţintă clară, „complotul” este modalitatea privilegiată de a da vina pe celalalt la modul impersonal.

Întotdeauna „ceilalţi” sunt asociaţi cu „greşeala”. Subiectul individual sau colectiv (eu/noi) este, întotdeauna, asociat cu „dreptatea”, cu „raţiunea”, dar şi cu infailibilitatea: dacă avem idei diferite, eu am întotdeauna dreptate, iar tu nu, deci tu greşeşti. Dacă lucrurile nu merg bine, scuza universală este „greşeala celorlalţi”. Câţi profesori, medici, meseriaşi, funcţionari, politicieni sau oameni de pe stradă aţi văzut sau aţi auzit recunoscând în spaţiul public că au greşit? Chiar şoferul suprins de poliţist trecând pe roşu arată cu degetul spre becul ars, spre pomul care a mascat semaforul, spre alt şofer care l-a distras sau chiar spre poliţist – care se afla în locul şi la momentul nepotrivit. Sau, alt exemplu, iarna, care îi ia prin surprindere, de fiecare dată, pe edili.

„Vina” este, întotdeauna, urmarea  logică a „greşelii”. Niciodată cel care greşeşte nu este bănuit de bune intenţii sau de utilizarea metodei „încercare şi eliminarea erorilor” pentru rezolvarea problemei. Nu, întotdeauna, acest „altul” care greşeşte este „în culpă”. Luăm ca exemplu discuţia despre educaţie, în care fiecare subiect arată cu degetul în oricare altă direcţie decât propriul „piept de aramă”, atunci când este vorba de „greaşeală” şi „vină”: grădiniţa e de vină că în clasa I elevii nu au deprinderile necesare; învăţătorii sunt de vină că elevii nu ştiu să utilizeze fracţiile în clasa a V-a; gimnaziile sunt de vină că lasă elevi din ce în ce mai slab pregătiţi să intre în liceu; liceele sunt de vină că trimit absolvenţi analfabeţi în universităţi; universităţile sunt de vină pentru că grădiniţele şi şcolile nu au profesori bine pregătiţi; părinţii sunt de vină că elevii nu-şi fac temele şi nu învaţă; scoala, în general, este de vină pentru că absolvenţii nu deţin competenţele necesare; societatea este de vină pentru că-i desconsideră pe profesori; guvernul e de vină pentru că nu alocă bani suficienţi petru o educaţie de calitate etc.

În alt registru, întotdeauna „vechea guvernare” (comunistă, fesenistă, cederistă, pedeseristă, băsistă) este de vină pentru că a greşit, întotdeauna cu rea intenţie, inclusiv pentru că plouă sau e secetă.  Şi, cu cât cei consideraţi vinovaţi sunt mai puţini, cu atât capacitatea acestora de a ne uni „împotrivă” este mai mare. Din 1989 încoace, toate evenimente care au contat s-au bazat pe unirea „contra” unei persoane şi pe programele politice „anti”: „Jos Ceauşescu!”, „Jos Iliescu!” (de două ori!) şi „Jos Băsescu!” au fost „liantul” naţiunii în ultimii 25 de ani. Şi, de aici, nu a mai fost decât un pas până la transformarea minorităţilor în ţapi ispăşitori şi la folosirea urii faţă de celalalt ca armă politică.

„Pedeapsa” este urmarea firească.  Căutarea dar şi pedepsirea vinovaţilor (pentru orice) a ajuns sport naţional inclusiv la nivel instituţional: nenumăratele „corpuri” de control vin cu intenţia clară de a găsi „nereguli” şi „ilegalităţi”, stau cu lunile şi „ling” zeci de mii de pagini şi nu pleacă până nu găsesc  greşeli şi vinovaţi, pe care îi supun, victorioşi, oprobiului public şi pedepsei (divine sau umane). Nu contează că se consumă resurse publice însemnate şi că se perturbă însăşi funcţionarea statului: important este să pedepsim vinovaţii. Care este vina? Chiar nu mai contează, întrucât suntem într-o logică aiuritoare: ne bucurăm când vedem răul, ne simţim bine când descoperim sau inventăm vinovăţii, plăcerea supremă fiind atunci când putem pedepsi!

În acest cadru de gândire, a recunoaşte vina înseamnă slăbiciune. Un om puternic nu greşeşte niciodată! Are întotdeauna dreptate!  Cu orice preţ! Chiar minţind! Ca ilustrare, pot indica un fenomen curios, constatat la diferite programe de formare. Atunci când se cere auto-analiza prin identificarea puntelor tari şi a celor slabe din propria activitate, cursanţii identifică, în marea majoritate a cazurilor, „defecte” şi „puncte slabe” care sunt, de fapt, calităţi. De exemplu, întrebând directorii de şcoli: „Ce v-aţi reproşa în activitatea proprie de director?”, răspunsurile sunt de genul „sunt prea exigent”, „sunt prea punctual”, „nu am cedat la presiuni” („şi de-aia m-au schimbat...”), „sunt mult prea politicos şi răbdător”, „imi pasă mai mult de oameni decât de ce îmi cere inspectoratul” etc.

De fiecare dată când avem o problemă – în economie, în educaţie, în sănătate, în viaţa politică, în cultură - de fapt, peste tot - în loc să analizăm cauzele şi să acţionăm pentru soluţionarea problemei, căutăm vinovaţii (desigur, nu în propria ogradă). Efectul pervers al acestei situaţii este relativizarea şi universalizarea greşelii şi a vinovăţiei: dacă fiecare îl auză pe celălalt, pe cale de consecinţă, toţi suntem supuşi greşelii, deci vinovaţi. De exemplu, la vot, chiar nu mai contează că primarul / parlamentarul pe care îl votez este un infractor dovedit pentru că, nu-i aşa, toţi suntem vinovaţi şi complici în vinovăţie.

Aceste distorsiuni culturale au, cred eu, şi cauze educaţionale.

În primul rând, este vorba de modul în care este evaluată greşeala: greşeala este rea, de-aia mergem la şcoală, să învăţăm pentru a nu greşi. S-a uitat complet rolul greşelii ca sursă esenţială de învăţare: vreau sa-l văd şi eu pe cel care nu s-a julit niciodată, învăţând să meargă cu bicicleta, sau care nu a luat nicio gură de apă, învăţând să înoate! Greşeala este firească în învăţare, iar şcoala are, printre altele şi acest rol de a-i lăsa pe educabili să facă greşeli într-un mediu sigur, cu condiţia să înveţe din aceste greşeli. Însă, întregul sistem de evaluare, de la grădiniţă până la universitate, este focalizat pe „greşeala rea”. Chiar notarea asociată evaluării este bazată pe greşeală: se SCAD puncte pentru greşeli, nu se ADAUGĂ pentru ce ai făcut bine. Mai mult decât atât, greşeala este asociată nu cu o acţiune eronată ci cu o calitate personală (absentă sau insuficient dezvoltată): nu-i spunem elevului: „raţionamentul tău nu e corect” sau „soluţia ta la problemă nu e bună”, ci „nu ştii să gândeşti”,  „eşti prost”, „eşti leneş” etc., deci greşeala este asociată cu o vină personală şi urmată de devalorizarea celui care învaţă. 

Vina pentru greşeală este urmată de victoria pedepsei: nota proastă! Nici nu se pune problema să-i dăm elevului timp şi resurse  să înveţe din greşeală, nici să-l ghidăm pentru a remedia sau a evita greşeala. Ne oprim la pedeapsă, inclusiv prin transformarea în pedepse a singurelor posibilităţi legale (tardive, ineficiente etc. dar reale) de a corecta greşelile – anume „corigenţa” şi „repetenţia”. Ba chiar folosim „nota” ca pedeapsă pură, nelegată de rezultatele învăţării: dăm nota 1 pentru copiat, nota 3 pentru „neatenţie” la ore, dăm un extemporal „fulger” dacă clasa este indisciplinată! „Prinderea” elevului că a greşit a devenit scopul evaluării, pasul următor fiind, firesc, provocarea deliberată a greşelii (cu vina şi pedeapsa asociate), acest  lucru fiind realizat, de exemplu, prin formularea neclară sau întortocheată a cerinţelor la diferite examene şi concursuri sau prin cantitatea exagerată de teme pentru acasă. 

Ca revers, cine are note mari, înseamnă că nu a greşit, deci este - şi ajunge să se creadă - infailibil, cu efectele enunţate mai sus, efecte exacerbate şi de carcaterul excesiv de competitiv al învăţării din şcoală, care adaugă sentimentului de infailibilitate şi relativismul moral: nota 10 şi victoria cu orice preţ (chiar dând mită, copiind etc.).


În acest context, zic eu, nu ar trebui să ne mai mire faptul că adultul trecut prin şcoală are deja interiorizată această cultură a recompensei şi a pedepsei:  scopul evaluării este să găsească greşeli, să stabilească vinovăţii pentru greşeli şi să pedepsească.  În acest context de evaluare, prezent pe întreg parcursul şcolarităţii, este firească dezvoltarea şi interiorizarea unor mijloace de autoapărare, cel mai comod fiind pasarea greşelii (cu vina şi pedeapsa asociate) spre „celălalt”. Ca urmare, fugim de orice situaţie de evaluare a propriilor acţiuni sau rezultate (în schimb, când îi evaluăm pe alţii, suntem „necruţători”), considerăm că nu greşim niciodată şi că, întotdeauna, ceilalţi greşesc, ceilalţi sunt vinovaţi şi ceilalţi trebuie pedepsiţi.  Acest lucru este evident şi în comportamentul nostru chiar dacă nu conştientizăm acest lucru, indiferent dacă suntem profesori (facem elevilor noştri ceea ce profesorii noştri ne-au făcut nouă), medici, meseriaşi, funcţionari, politicieni sau oameni de pe stradă ....

6 comentarii:

  1. Ceea ce spuneti este foarte adevarat - legat de a da vina pe altii. Dar la fel de adevarat este faptul ca fiecare guvern pe care l-a avut Romania pana acum, a avut propria viziunea asupra educatiei si a dus acest domeniu spre cai cu totul diferite de unde fusese lasat de guvernul anterior. E normal, atunci, ca parintii sa nu mai stie ce inseamna scoala si educatia si sa caute raspunsuri, e normal ca elevii sa nu mai stie ce inseamna scoala si educatia si sa caute raspunsuri si e la fel de normal ca si educatorii sa faca acelasi lucru. Si unde se cauta raspunsurile? Ar trebui sa le cautam in primul rand in noi, apoi in cei apropiati noua sau care ne-au influentat in viata, si apoi in functionarea societatii , in general (a decidentilor, mai precis).
    Si acum, dati-mi voie sa va raspund si ca profesor. Am 11 ani de invatamant, si pot sa va spun ca lucrurile nu mai sunt cum erau odata. Majoritatea colegilor mei nu mai noteaza doar sanctionand. Dimpotriva, avem tot interesul sa tragem ce e mai bun din elevii nostri si sa le punem in evidenta acest lucru. Suntem evaluati de elevi, suntem evaluati de parinti, suntem evaluati de colegi si de institutiile unde lucram. Dar cat de corecta este evaluarea mea, a profesorului pentru munca elevului - aici cred ca este problema. Eu, ca elev, terminand licel in '98, nu am prins "marile transformari" din educatie. Dar ca profesor, le resimt. Nu evaluez la fel ca toti colegii mei de disciplina. De ce? Pentru ca mi se permite acest lucru. Ma aplec la nivelul clasei; fiecare profesor face la fel; si atunci cum sa fie elevul meu evaluat la fel ca un alt elev, de la alta scoala? Ca sa nu mai spun de competente - o idee minunata, dar pacat ca s-a pus in practica. Competentele le formezi in timp, pe ciclu scolar, sau cel mult pe un an scolar. Atunci ce inseamna notele din timpul anului scolar? Pentru ca evaluare nu reprezinta in nici un caz.
    Si sa stiti ca problemele acestea se discuta: in consiliile profesorale din scoli, in cercurile pedagogice. Dar le discutam noi, cei care muncim efectiv cu elevii si vedem neconcordanta, pentru ca cei care decid in educatie nu fac "consultari publice" decat de dragul proiectelor europene... dar de aici alta discutie...
    Si atunci unde sa caut raspunsurile, daca acestea sunt regulile scrise dupa care eu trebuie sa imi fac meseria?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mare dreptate aveti domnule profesor.

      Ștergere
  2. Atâta timp cât în România, tot ce înseamnă management educaţional se face după aceleaşi criterii bolşevice, atâta timp cât toate politicile educaţionale se fac de către aceaşi "tovarăşi specialişti", abonaţi la toate proiectele europene, de unde cîştigă bani frumoşi, atâta timp cât în România nu există ideal educaţional, ce să facă un profesor care are un director numit de către tovarăşii inspectori şcolari, cre şi ei sunt numiţi de către şeful BOB, ameninţaţi că vine ARACIP, şi alte controale, mai putem vorbi de o evaluare corectă? Nu ne bagă nimeni în seamă.

    RăspundețiȘtergere
  3. Va rog să dezvoltaţi, fie comentând pe blog fie, personal, pe siosifescu@gmail.com, situaţia în are şcolile sunt "ameninţate" cu ARACIP. Ştiu ca ARACIP este (ca rezultat al neînţelegerii rolului instituţional sau al refuzului de a-l înţelege), un fel de "sperietoare" dar nici chia aşa...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă refer la hârţogăria pe care trebuie să o facem, mare parte din ea absolut inutilă, dar transmisă din generaţie în generaţie pe motivul inerţiei şi al incapacităţii de a schimba ceva, din motivele pe care le-am expus.Niciodată nu am înţeles la ce bun această cantitate imensă de hârtie, repet, absolut inutilă, din moment ce în România, inclusiv în domeniul educaţional, există aceaşi mentalitate bolşevică, suntem receptivi la ce spune UE, dar facem tot ce ştim noi. Cine să ne întrebe de sănătate? Tovarăşii pe care noi îi facem directori, îi numim în tot felul de CA, de pe urma cărora au multe beneficii, şi în consecinţă sunt slugarnici partidului? Orice instituţie trebuie să aibe o utilitate şi o finalitate, ambele cerute de o realitate socială, şi nu de o lăcomie şi inutilitate politică. Deocamdată atât, deşi sunt multe de "vorbit". Poate cu altă ocazie.

      Ștergere
    2. Nu stiu de ce multi colegi considera ca "hartiile " care trebuie produse sunt cerute de ARACIP. De fapt ARACIP controleaza/verifica respectarea cerintelor legale de functionare a institutiei furnizoare de servicii educationale, conform celor prevazute in LEN 1/2011,Legea calitatii si a metodologiilor, cadrul legal al functionarii scolii ( capacitatea institutionala, eficacitatea educationala si managementul calitatii fiind urmarite si la inspectiile RODIS).Prin CEAC fiecare institutie are un audit intern complex si o viziune mai clara asupra propriei activitati.La vizitele de evaluare ARACIP chiar se urmareste cu atentie mediul educational, (relatiile dintre cei implicati, prin intalniri directe cu parintii, elevii, profesorii si prin chestionarea tuturor factorilor interesati), respectarea drepturilor ...

      Ștergere