Obsesia controlului (3): se caută vinovații !

Mentalitatea abuzivă, de stat care își asuprește cetățeanul (adică finanțatorul), este omniprezentă și chiar legiferată: de exemplu, ANAF mi-a încasat 150 de lei în plus când am plătit impozitul pe venit – dar nu mi-i dă înapoi, ci ”se compensează” din sumele pe care mi le va încasa anul acesta. Am și calculat: dacă aș fi depus la bancă cei 150 de lei, din dobânda mi-aș fi putut lua o carte. Dacă, însă, m-ar pune gaia să plătesc o dare cu întârziere, statul mă ”execută” din prima zi.

Un alt exemplu de ”stat represiv”, dar din domeniul legislației de mediu. La presiunea UE am adoptat, de bine de rău, o legislație de protecție a mediului și privind reciclarea deșeurilor. Dar nu a fost evaluată capacitatea de a o respecta și nici nu a existat vreo campanie de educare a contribuabililor. Dimpotrivă, s-a mers exclusiv cu mecanisme represive (identificarea greșelilor, căutarea și pedepsirea vinovaților). Concret: dintr-o discuție cu patronul atelierului auto unde îmi schimb anvelopele de iarnă/vară,  am aflat că, imediat ce au apărut normativele privind colectarea uleiurilor uzate, s-a înființat Garda de Mediu și l-a amendat pentru că nu folosea recipientele adecvate. Interesându-se ce și cum, a aflat că aceste recipiente trebuie cumpărate, musai, de la firmele ”agreate”, singurele autorizate, de altfel, să colecteze și să recicleze aceste uleiuri  (la niște prețuri ...). Ca urmare, când a venit din nou Garda de Mediu, ce credeți că a făcut respectivul patron? Credeți că a plătit amenda (foarte mare), sau a încearcăt să ”aranjeze” altfel lucrurile? Ca o concluzie, această superbie a statului față de simplul cetățean (și, repet, contribuabil) nu face decât să încurajeze corupția.

Ca exemplu, mai poate fi dat și recentul scandal cu licențele și echipamentele informatice: vânătoarea de vinovați îl ratează tocmai pe cel mai important, zic eu, dintre toți – statul însuși, care a PERMIS ca eu, contribuabil, să fiu țepuit în așa hal! Unde erau ”organele”, la începutul anilor 2000, când au apărut în școli primele calculatoare, iar directorii se plângeau peste tot că sunt obligați să le înregistreze în inventar, la prețuri de 2-3 ori mai mari decât ar fi fost normal?

Dar, interesul, așa cum am mai menționat, nu este să prevenim, să facem lucrurile să meargă, nu este să construim, ci să ”dăm țării cât mai mulți borfași!” și să demolăm (sau să nu facem nimic), dar arătând cu degetul către cei care sunt bănuiți că ar greși (cu sau fără voie).

Această mentalitate are rădăcini profunde în modul  în care am fost educați și, mai ales, în care am fost evaluați. Să ne gândim, puțin, la relația profesor-elev (replicată, la alt nivel, în relația stat-cetățean): profesorul (statul)  are întotdeauna dreptate chiar dacă elevul (respectiv cetățeanul) este rațiunea lui de a fi; cuvântul profesorului (statului) este lege, căreia elevul (cetățeanul) trebuie să i se supună; elevul (cetățeanul) are drepturi, dar nu sunt simetrice cu cele ale profesorului (statului); nu ai voie să protestezi, nu ai voie să-ți ceri drepturile pentru că profesorul (statul) te va pedepsi și mai rău, evaluându-te (controlându-te) din nou.  Mai mult, evaluarea și notarea (controlul) sunt lipsite de transparență: criteriile de evaluare și de notare  (motivele controlului)  - și motivele acordării notelor  (motivarea celor afirmate în raportul de control) nu sunt, de multe ori, clare și explicite și, în plus, nu pot fi contestate. Iar profesorul (statul) doarme liniștit: a sancționat greșelile și a pedepsit,  desigur, elevul (respectiv, contribuabilul), singurul vinovat pentru greșelile pe care (crede că) le-a găsit.

După cum se poate observa, există mari asemănări între ”evaluarea” suportată, ca elev, în școală, și ”controlul” suportat de cetățean din partea diferitelor ”organe”: fără criterii și de pe poziții de forță, abuziv și netransparent, viciat de parti-pris-uri și de necontestat.

Desigur, în relația stat-cetățean mai există și justiția care, slavă Domnului, a mai început, pe ici și pe colea, să mai dea dreptate cetățeanului în lupta lui cu statul abuziv. Dar elevul, în școală, cui se poate adresa (propunerea de înființare a ”avocatului copilului” fiind respinsă)? Și această situație există și în alte părți: acum câtva timp am revăzut documentarul american ”The War on Kids” (”Războiul împotriva copiilor”), care spune exact același lucru: dacă unui adult i s-ar face ce i se face unui copil în școală (percheziții și rețineri abuzive, restrângerea drepturilor etc.) cel care ar face așa ceva ar plăti nu numai cu funcția, ci cu libertatea și multe milioane de dolari ca despăgubiri...

Soluția pe care o propun, de fiecare dată, pentru ca măcar pe termen lung să se schimbe ceva în societate, este reforma adevărată din educație –  acum fiind vorba de schimbarea paradigmei, a modelului mental al evaluării. Școala românească are nevoie de o evaluare:

• pe bază de criterii și realizată prin dialog;
• centrată pe progres, pe ceea ce știe / poate / vrea cel evaluat și pe rezultatele învățării;
• care consideră greșeala ca parte firească a procesului de învățare și o disociază de ”vină”;
• deci, de o evaluare ”prietenoasă”, în care evaluatorul și cel evaluat învață împreună și unul de la celălalt.

Această schimbare are o precondiție, absolut necesară: încrederea. Dacă îi tot repeți unui copil că e ”tâmpit” sau ”derbedeu”, el va ajunge tâmpit sau derbedeu. Dacă îi repeți, obsesiv, unei societăți, că e coruptă, că absolut toată luma e coruptă (inclusiv prin mecanismele de control și prin ”talibanii anticorupției” – care se întâlnesc pe terenul vânătorii de infractori), societatea va fi coruptă. Să încercăm reversul, începând cu copilul, acordându-i încredere, încă din grădiniță...