”Revoluția învățării” și noile tehnologii

De fiecare dată când asistăm la mutații semnificative în economie și societate apar și schimbări fundamentale în educație. Acum, că am crescut mari (de, avem 100 de ani!) cred că ar trebui să încetăm să ne uităm NUMAI spre trecut (nimeni nu încearcă și nici nu poate să ni-l ia!) și să privim, mai mult, spre viitor (care, însă, ne poate fi furat!). 

Cu 200 de ani în urmă, revoluția industrială a provocat schimbări fundamentale în modul în care omenirea a definit și a oferit educația. La fel, acum, revoluția tehnologică, informațională și comunicațională provoacă deja cutremure și mutații în educație, care, în opinia mea, vor duce la schimbări fundamentale în conceperea școlii – instituție care are ”învățarea” ca misiune explicită. Și nu vor fi schimbări cantitative (să se învețe mai mult în școală) ci, predominant, calitative (se va învăța altceva și altfel). De exemplu, în opinia mea, educația și învățarea vor renunța: 

• La caracterul livresc: acum se învață mai ales din cărți, îngurgitând cunoștințe, adesea fără legătură cu experiența de viață a celor care învață și fără a se încerca aplicarea acelei cunoașteri în viața reală.
• La caracterul restrictiv: școala prețuiește anumite surse, interne, ”verificate”, de cunoaștere și de experiență – în primul rând profesorul, în al doilea rând manualul, de preferință unic și univoc (motivul invocat fiind că diversitatea de abordări derutează ”mințile fragede”). De asemenea, este descurajată identificarea, de către cei care învață, a unor surse alternative sau suplimentare de învățare, mai ales dacă ies din ”canon”. 
• La caracterul fragmentat: acum, în școală, se învăță ”pe sertare”, pe arii curriculare / pe discipline, iar instruirea (înțeleasă la educație adresată intelectului) este separată de educația socială și emoțională. 
• La caracterul directiv și unidirecțional: acum, învățarea este dirijată de profesor, considerat ”izvorul” înțelepciunii, elevii trebuind să creadă ce spune profesorul și să nu cerceteze, să nu se îndoiască de nimic și să reproducă aidoma informația transmisă. Mi se pare evident că epidemia de ”plagiate” din lumea universitară își are izvorul nu în liceu, nici chiar în gimnaziu, ci mult mai devreme, în momentul în care copilul este lăudat când reproduce o informație venită de la profesor sau din sursele ”autorizate” de profesor și este ironizat, chiar penalizat, atunci când exprimă opinii personale neconcordante cu cele ale ”maeștrilor”. 

Ca urmare, cred că este necesar ca școala:

• Să se deschidă către alte surse, alternative, de învățare.
• Să abordeze integrat învățarea - adică, cel puțin pentru educația de bază, în moduri inter-, multi- și transdisciplinare.
• Să promoveze învățarea autodirijată și multidirecțională (inclusiv inter-învățarea).

Desigur, acestea sunt trăsături generale, sau ”povești” cum sunt considerate de mulți oameni ai școlii. De aceea, voi exemplifica cu aspecte ceva mai concrete – care, în opinia mea, se situează la interfața dintre ”profesional” și ”managerial”, fiind, de fapt, aspecte comune ale culturii profesionale și manageriale. 

A devenit deja o axiomă faptul că, pentru a supraviețui într-o societate în continuă, tot mai rapidă și tot mai impredictibilă schimbare, va trebui să învățăm pe tot parcursul vieții și din toate situațiile de viață. Vedeți, doar, diferitele predicții despre meseriile viitorului. 

Privind rolul școlii, pornind de la titlul unei faimoase prezentări a lui Ken Robinson (”Bring on the learning revolution!”) – vă propun schimbarea perspectivei, adică se ne uităm, puțin, la cea mai importantă activitate din școală – anume, învățarea, toate celelalte, inclusiv ”predarea” fiind mijloace pentru a obține rezultatele pe care societatea și persoana în cauză le așteaptă de la învățare. 

Referitor la modul în care noile tehnologii pot contribui la această revoluție, vă propun 3 teme mari de reflecție și, pentru fiecare, întrebări pentru care, în opinia, va trebui să găsim repede răspunsuri:

• Este nevoie, cu adevărat, ca, pentru a răspunde cerințelor societății actuale (și viitoare), tot mai mult dependentă de tehnologie, să schimbăm ce, când și unde învățăm? 
• Este nevoie și putem, cu ajutorul noilor tehnologii, să revoluționăm însuși procesul de învățare (cum învățăm)?
• Putem asigura, inclusiv cu ajutorul, noilor tehnologii, un acces sporit la educație, adică ”învățare pentru fiecare”? 

Referitor la prima temă de reflecție:

Tehnologia ne schimbă viața – economia, viața socială, viața culturală. Un raport McKinsey din 2013 vorbea de 12 tehnologii disruptive care ne vor schimba viața – atenție, nu e vorba numai de tehnologiile digitale. În plus, în oceanul informațional în care înotăm se schimbă înțelesul multor concepte cu care lucrăm în educație – de exemplu ”cultura generală”: în 2017 s-a produs mai multă informație decât în toată istoria, de până acum, a omenirii (aceasta dacă socotim și ”Internetul lucrurilor”, iar pentru a prelucra acest noian de informații se vorbește despre ”edge computing”, complement la ”cloud computing”): este, practic, imposibil să mai definim cultura generală drept capacitatea de a asimila, deține și reproduce ”la minut” informația. Acest lucru îl poate face, acum, chiar mai bine decât mine, telefonul meu mobil. Dar eu trebuie să vreau și să știu unde și cum să caut o informație (cu sau fără telefon mobil). Deci, cultura generală reprezintă, acum (după părerea mea), un set de capacități, de structuri mentale, de instrumente și de atitudini (nu numai și nu neapărat cunoștințe memorate), care să-ți permită să cauți, să găsești, să analizezi informația, să o prelucrezi, să o folosești și, mai ales, să fii capabil să deosebești informația relevantă de gunoi. În acest sens:

• Cum încurajăm comunicarea orizontală, în clasă, precum și comunicarea între școală și comunitate și cu restul lumii? 
• În ce măsură școala dezvoltă structurile mentale necesare, valorile personale și atitudinile pentru a căuta, găsi, analiza, prelucra, folosi informația și pentru a deosebi informația relevantă de gunoi? Cum dezvoltăm gândirea critică înțeleasă ca o competență transversală (se vorbește, de exemplu, de alfabetizarea critică și alfabetizarea media)? 
• Cum schimbă noile tehnologii nu numai modul în care predăm, ci și managementul învățării – la nivel individual, de colectiv, de instituție școlară, pentru a măsura / evalua rezultatele și progresul? 

Referitor la a doua temă de reflecție: 

Misiunea școlii este învățarea, care, după mine, a devenit cea mai importantă activitate umană. Învățarea trebuie să fie pe tot parcursul vieții (lifelong), din toate situațiile de viață (life wide), relevantă pentru viață (life relevant) și, nu în ultimul rând, parte integrantă a vieții noastre (life embedded). Trebuie să învățăm, totodată, în contexte formale, nonformale și informale iar școala trebuie să preia, să recunoască, să valideze și să certifice tot ce înseamnă învățare, indiferent de context. 

În prezent, cercetările arată că profesorul este cel mai important factor intern școlii care influențează rezultatele învățării. Dar, în condițiile în care devine tot mai evident că va trebui să învățăm oricând și oriunde, s-ar putea să nu mai fie așa, mai ales dacă nu schimbăm și ”fișa postului” pentru profesor. Ca întrebări ce vor trebui discutate, mai ales dacă dorim să reașezăm sistemul de învățământ: 

• Copilul învață cel mai bine și mai repede ceea ce-i place, ceea ce vrea. Există un curent foarte puternic în educație, pentru învățarea autodirijată / autonormată (self directed learning). În plus, se pare, copiii pot învăța singuri orice – cu condiția unui ”mediu de învățare auto-organizat (Self Organizing Learning Environment – SOLE, concept propus de Sugata Mitra). În ce măsură profesorul, cu ajutorul noilor tehnologii, poate promova învățarea autodirijată / autonormată? Ce trebuie să facă managerul pentru a gestiona forme de învățare autonormată - de exemplu, ”învățarea pe bază de proiect”, cu proiect la nivel de an de studiu sau chiar de școală? 
• Copiii învață cel mai bine unii de la alții. Este vorba de învățarea prin cooperare (care are, deja, o jumătate de secol de existență – desigur, la alții) dar nu numai: cercetările ultimilor ani au demonstrat importanța învățării și tutorării mutuale (peer-learning, peer-tutoring, peer-mentoring, peer-evaluation etc.). Din această perspectivă, de exemplu, învățământul simultan este o posibilitate extraordinară de peer-learning. De altfel, să ne amintim ce spunea același Ken Robinson (în faimoasa lui prezentare de pe ted.com ”Cum distruge școala creativitatea copiilor”) despre învățarea pe ”serii” / ”loturi” (adică, despre copiii de aceeași vârstă, care învață același lucru în același timp). Ca urmare, ar fi bine să ne întrebăm: Pot, noile tehnologii, să-l ajute pe cel care învață, în acest demers? În ce măsură școala (inclusiv cadrul legislativ) permite / facilitează atât învățarea în ritm propriu, cât și învățarea mutuală? 

În privința celei de-a treia teme de reflecție: 

Profesorul este cel mai important factor intern școlii care influențează rezultatele învățării. Dar, cel mai important, în valoare absolută, este mediul de proveniență al celui care învață. În SUA, cercetările arată că cel mai puternic factor prognostic al reușitei în școală și în viață este codul poștal (adică zona de rezidență). Cu alte cuvinte, mediul de proveniență influențează rezultatele învățării mult mai mult decât orice alt factor – intern sau extern școlii. 

Pericolul cel mai mare este, acum, accentuarea polarizării deja existente la noi (și mult mai mare decât media țărilor dezvoltate – OECD) între bogați și săraci, prin polarizarea între cei care au și cei care nu au acces la noile tehnologii – mai ales la cele informaționale și de comunicare. Am fost, în ultimul timp, la mai multe întâlniri cu directori de școli, iar problemele școlilor din zonele urbane defavorizate și din mediul rural sunt foarte departe de ce discutăm noi acum – la vreo două secole distanță. 

În general (și la noi) mediul de afaceri investește mail ales în ”elite” și în școli ”de elită” – care nu sunt de elită neapărat din cauza profesorilor mai buni ci, pur și simplu, pentru că își selectează elevii. Aceasta nu face decât să perpetueze și să adâncească segregarea între școli ”care au” și școli ”care nu au”. Or, în condițiile în care toate datele arată că avem nevoie de ceea ce se numește ”up-skilling” în proporție de masă (cele mai cerute calificări pe piața muncii fiind cele de nivel înalt) nu ne mai putem permite ca doar 20% dintre absolvenți să ajungă la niveluri superioare de calificare și nici ca 20% din fiecare generație să se piardă prin părăsirea timpurie a școlii.

Deci, dacă nu vom investi cu precădere în zonele defavorizate, se va adânci criza de forță de muncă cât de cât calificată. În plus, mi se pare chiar imoral să vorbim de aducerea de muncitori din afară, atunci când avem actualele nivelurile de NEETs și de părăsire timpurie a școlii. 

Ca urmare, va trebui să ne gândim, foarte serios, în ce măsură noile tehnologii și metodologii de învățare pot transforma ”învățarea pentru fiecare” din slogan în realitate? În ce măsură vrem să utilizăm noile tehnologii pentru a reduce inechitățile privind accesul la învățare de calitate și pe măsură pentru fiecare (mă gândesc, aici, inclusiv la copiii cu dizabilități, la cei cu dificultăți de învățare, dar și la cei din familii sărace și cu nivel redus de educație)?

Cam acestea ar fi, după părerea mea, o parte dintre întrebările esențiale la care o nouă lege a educației va trebui să răspundă și nu câte ore de curs au elevii la un anumit nivel de educație, câte ore de fizică, istorie sau matematică, sau câte manuale va avea elevul pe masă.