De ce sunt de ”stânga” (vorbind despre educație)

Ultimele postări pe FB mi-au adus, cum mă și așteptam, tot felul de etichetări că aș fi de ”dreapta” sau, dimpotrivă, că aș fi de ”stângist”. Răspunsul la aceste acuze este ”Mda, recunosc!”. 

Pe scurt, consider că modul de furnizare a serviciilor educaționale ar trebui cârmit, doctrinar, spre stânga, pentru a deveni mai echitabil, în timp ce organizarea experiențelor de învățare (ceea ce pedagogia clasică numește ”predare”) și conținutul educației ar trebui orientate spre dreapta, deci liberalizate. 

Voi începe prin a explica opțiunile ”de stânga” (și apoi pe cele ”de dreapta”), din două motive: în primul rând, consider că politicile publice ”de stânga” ar trebui să fie prioritare (și voi explica, mai jos, de ce), al doilea motiv fiind că, în prezent, predomină discursul public de dreapta - este vorba de dreapta liberală (neo-liberală, chiar cu accente libertariene) și dreapta conservatoare (chiar naționalistă și cu nuanțe fasciste). 

De fapt, cu excepția Demos (care, încă, nu știu cât contează în spațiul politic) nu există un discurs închegat de stânga, programele politice văzute nefiind deloc consecvente când se referă la educație. Totodată, numele partidului nu ține loc de doctrină, ba chiar induce în eroare (vezi exemplul național-socialismului, care numai socialist nu era....).  În plus, așa cum a remarcat cineva, din motive de comunism, nu e ”trendy” și chiar a devenit o rușine să spui că ai vederi de stânga (pentru că ți se pune imediat eticheta de ”comunist”, ”securist”, ”neo-marxist sau ”sexo-marxist” - care chiar nu știu ce înseamnă acesta din urmă). Mie, cel puțin, mi se pare că discursul dominant despre educație este, implicit sau explicit, de dreapta: 

• Contează ”elitele” – olimpicii – premiați și răspremiați (de Ministerul Educației, de autoritățile locale, de firme, prin CSR sau în alte moduri) și prezenți, până la saturație, în mass media. Deși sunt mai puțini, cu câteva ordine de mărime, decât cei care părăsesc timpuriu școala (sute față de sute de mii), olimpicii ne interesează mult mai mult decât cei care fug din școală. 
• Dacă nu ești ”elită” – ești de vină, tu și familia ta. Este ceea ce se numește, acum, ”deficit ideology” (”ideologie a deficitului”): ca să răzbești nu ai nevoie de sprijin de la autorități, prin programe adecvate; este suficient să fii lăsat liber, să fii ambițios și să ai ”growth mindset”; dacă nu ai aceste calități, nu reușești și e vina ta. Dacă ai aceste calități răzbești, indiferent de sărăcie și alte piedici.  
• În schimb, dacă ajungi în ”elită”, este meritul școlii și al profesorului (tăcându-se în privința mediului de proveniență, care influențează rezultatele mai mult decât școala). Ca urmare, școlile lăudate sunt cele cu rezultate bune la evaluări / examene naționale și cu număr mare de absolvenți care intră la liceele de fițe, respectiv la facultate. Nu contează că își selectează (într-un fel sau altul) elevii. 
• Mai mult, se consideră că trebuie întărită selecția la școlile considerate bune, prin tot felul de examene și alte piedici. Deci, copiii romi, cei cu dizabilități, cei din familii sărace să fie alungați din școlile ”bune”  – strică ”prestigiul” școlii și îi deranjează pe profesori (care nu se mai pot concentra, cât e nevoie, pe ”olimpici”) și pe părinții cu bani, cu educație și cu putere (care își trimit copiii acolo). Știu mai multe școli de cartier, care, în 30 de ani, s-au transformat din ”slăbuțe” sau ”cu probleme”, în școli ”de fițe”, printr-o combinare a selecției naturale (cartierul începe să fie preferat de oamenii cu bani, cei fără bani vânzând, relativ ieftin, și plecând) cu selecția artificială (copiii ”cu probleme” sunt sfătuiți să plece din școală, dacă vor să promoveze). Este foarte recentă și o mare discuție despre trei școli ”bune” care, prin contractul de școlarizare, obligă copiii cu medii mici (inclusiv la purtare) să plece, promovând, deci, segregarea pe baza rezultatelor școlare – interzisă, de altfel, printr-un ordin de ministru din 2016.
• Finanțarea publică pentru educație merge, cu precădere, la populația cea mai bogată. La fel, finanțarea privată (prin CSR, sponsorizări, parteneriate, proiecte etc.). Se întreține, astfel, un cerc virtuos, pentru școlile bogate (puține, care devin din ce în ce mai bogate și mai puține) și vicios pentru celelalte (sărace, care devin din ce în ce mai sărace și mai numeroase). Nu insist, aici, situația meritând o discuție separată. 
• La nivel de sistem se merge pe creșterea eficienței – ca presiune pe îmbunătățirea permanentă a rezultatelor la examene, cu resurse constante (sau mai puține) și fără a considera, în toată complexitatea lui, mediul din care școala își recrutează populația școlară. Înflorește cine poate (”vedeți, cum poate școala X să aibă rezultate, puteți și voi ceilalți”), restul școlilor supraviețuind (în cel mai bun caz), fiind și trase de urechi cu fiecare ocazie (că, de, nu au rezultate!). Darwinism social, ce mai!
• Crește, de la an la an, polarizarea școlilor în termeni de resurse și rezultate. De exemplu, la începutul anilor 2000, aproape 2% dintre părinții elevilor care învață în mediul rural aveau studii superioare. Acum, acest procent (oricum îngrijorător), s-a înjumătățit. Diferența între nivelul mediu de educație a părinților între școlile considerate ”bune” și cele considerate ”slabe” poate ajunge la 6 ani. 
• Tot ce înseamnă evaluare se transformă în examinare. Deci nu evaluare pentru învățare, ci evaluare pentru selecția și păstrarea celor merituoși și alungarea (inclusiv prin repetenție, la noi rețetă sigură pentru abandon școlar) sau culpabilizarea celor nemerituoși (”cei care nu fac față sunt liberi să plece!”) și a familiilor lor.
• Se încearcă impunerea, chiar cu forța, a valorilor ”tradiționale”: este îngrijorător faptul că naționalismul găunos, bigotismul și intoleranța, îmbrățișate de dreapta naționalistă, au ajuns să fie considerate ”valori tradiționale”. 

Dar, dacă tragem linia și facem totalul: este, oare, acest tip de școală adecvat economiei și societății actuale? 

Cine este definitoriu pentru economia și societatea românească de acum: ”unicornul” de la Cluj sau Minimarketul de la Cocârlații din Deal? Unde vedem ponderea cea mai mare a populației ”ocupate”: în IT, servicii (fără ghilimele) sau în economia de subzistență (de unde și ghilimelele de la ”ocupată” – avem o rată mare de populație inactivă)? Cine este angajatul tipic din economie: cel cu salariul minim pe economie (vânzătoarea de butic, cusătoreasa, operatorul de ”call center”, ”pizza boy” etc.), sau creatorul de software cu salariul de 5000 EUR? Care categorie contribuie cel mai mult la PIB? Și cum am dori, de fapt, să fie? 

Ne lăudăm cu IT-ul românesc, dar avem cam jumătate din numărul de IT-iști de care am avea nevoie. La fel se întâmplă în toate domeniile care au nevoie de calificări superioare: pleacă firme din România, altele dau faliment pentru că, pur și simplu, nu mai găsesc oameni calificați și, mai ales, calificabili (adică, deținători ai competențelor cheie). 

La fel, dacă tragem linie și facem totalul în educație: ce rezultat al educației ne afectează cel mai mult, pe noi – salariați, întreprinzători, pensionari? Bruma de olimpici (0,001%) sau rata de părăsire timpurie a școlii (18%)? Valoarea adăugată (de regulă, altor economii...) de cei 500 de ”olimpici” compensează, oare, valoarea diminuată, gaura neagră produsă în finanțele țării de sutele de mii de tineri care au părăsit timpuriu școala sau sunt NEETs? Și cum am dori, de fapt, să fie? 

După ce răspundem (cinstit) la întrebările de mai sus, apare întrebarea fundamentală: în condițiile limitărilor bugetare cunoscute, unde ar trebui dirijate, prioritar, resursele, pentru ca situația actuală să se transforme în cea dorită? Tot către cei bogați, ca acum? Dacă asta este calea, de ce nu ne-a dus, până acum, la situația dorită? 

Nu cumva suntem nebuni (după definiția dată de Einstein nebuniei: să faci același lucru, iar și iar, și să aștepți rezultate diferite)? Adică, mai putem spera ca investiția în elite și în cei bogați să ducă la scăderea ratei de abandon și părăsire timpurie a școlii, îmbunătățindu-se, în același timp și media rezultatelor la evaluări și examene naționale, rata populației active și angajabilitatea? 

După părerea mea, nu poți avea mai mulți ”unicorni”, nu poți crește ponderea IT-ului (și, în general, a produselor / serviciilor cu valoare adăugată mare) în PIB, nu poți spera la mai mulți ”olimpici” fără a ridica și extinde baza sistemului. Ca să ai ”unicorni” (nu din întâmplare, ci sistematic) trebuie să ai mii de startup-uri de succes (în condițiile în care eșecul, la nivel de startup, poate depăși 90%). Deci, avem nevoie de spirit creativ și competențe antreprenoriale în proporție de masă, avem nevoie de cât mai mulți copii și tineri, împinși cât mai sus în sistemul educațional, dar nu oricum, ci învățându-i ce au nevoie pentru a prospera. 

Putem face o analogie cu modalitățile de creștere a veniturilor: ca să ai mai mulți bani la buget nu trebuie, neapărat, să mărești cuantumul impozitelor și taxelor, ci să extinzi baza de impozitare / taxare – de exemplu, prin eliminarea evaziunii fiscale și prin fiscalizarea economiei informale. 

La fel, în educație, ca să ai rezultate mai bune la nivel de sistem – deci, mai mulți oameni bine educați – primul pas ar fi să (re)aducem în școală cât mai mulți din cei care fie nu au fost deloc, fie au părăsit-o la un moment dat (”out-of-school children”). 

Mergând până la capăt cu analogia, am mai putea încerca și eliminarea ”școlii paralele”, a meditațiilor (adevărată ”evaziune educațională” - cei care oferă meditații având tot interesul ca școala să rămână slabă) și, respectiv, recunoașterea și certificarea învățării nonformale și informale (similară fiscalizării economiei informale). 

Pasul al doilea ar fi să reținem cât mai mult, în școală, copiii și tinerii: toate studiile și analizele (Banca Mondială, OECD etc.) arată beneficiile, personale și sociale, ale unei școlarizări mai îndelungate. Ca să ai consum mare, în gospodării (generator de TVA), trebuie să ai venituri mari (care se traduc și în de contribuții mai mari la sănătate și pentru pensii). Iar creșterea veniturilor ar trebui să fie derivată din productivitate, la rândul ei, corelată puternic cu nivelul de educație și de calificare.

Trebuie spus apăsat și repetat: creșterea veniturilor, personale și ale statului, depinde de nivelul de educație al întregii populații; nivelul cheltuielilor cu sănătatea și cauzate de încălcarea legii (poliție, justiție și închisori) depinde de nivelul de educație al întregii populații. 

Revenind: politicile publice privind construcția sistemului ar trebui dirijate, prioritar, spre reducerea disparităților, spre asigurarea echității și îmbunătățirea justiției sociale. Țintele prioritare ale acestor politici ar trebui să fie, deci, comunitățile / familiile / persoanele sărace, marginalizate și dezavantajate, din mediul rural și din ghetourile urbane.

Ca urmare, ar fi de dorit ca, într-un orizont de timp de 10 ani (ce a mai rămas din actualul exercițiu bugetar european și cel următor, în întregime) să urmărim: 

• Cel puțin înjumătățirea ratei abandonului școlar în școlile din comunitățile dezavantajate.
• Cel puțin înjumătățirea ratei de părăsire timpurie a școlii. 

De exemplu (de aici am putea, de fapt, să începem discuțiile): 

• Țintele predilecte pentru aceste programe ar trebui să fie educația timpurie (cu cel mai mare ”return on investment”) și învățământul obligatoriu, plus tranzițiile (v, mai jos). 
• Aș crește salariul nominal al profesorului pe măsura creșterii nivelului de defavorizare (exprimat prin indicatorii cunoscuți) – până la triplarea acestuia – dar și cerându-i mai mult în termeni de activitate și rezultate (măsurate ca progres). Nu aș umbla la finanțarea de bază, ci aș crea un program național de finanțare suplimentară pentru școlile care funcționează în medii defavorizate. Fondurile UE sunt eligibile în acest sens: ele pot alimenta DIRECT bugetul național, cu destinație specială, dar pot fi alocate și sub formă de ”global grant” - fără a mai fi nevoie de AM-uri sau OI-uri. 
• Aș dota, preferențial, școlile din aceste comunități, cu echipamente și facilități ”de vis” și cu servicii (after-school, masă caldă, consiliere, educație parentală, posibilitatea petrecerii timpului liber etc.) pentru a le face atractive și pentru familiile cu venituri medii (care, acum, cu sau fără șpagă, își duc copiii la școli ”de fițe”), reducând, astfel, polarizarea școlilor. Aceste avantaje l-ar putea determina pe un părinte (care nu e șovin sau rasist) să constate că nu merită să piardă timp cu transportul odraslei în Piața Amzei sau pe Kiseleff. Desigur, nu din finanțarea de bază, ci tot prin program național (inclusiv cu fonduri UE).
• Aș impune, pentru învățământul obligatoriu, dezvoltarea universală a competențelor cheie (care, conform studiilor, asigura angajabilitatea, succesul personal, bani și fericire, mai mult decât competențele profesionale specifice). Acest lucru se poate face transversal, prin disciplinele clasice sau, mai bine, renunțând la ele. Așa cum am mai spus, pentru nivelurile primar și gimnazial, aș păstra 9 discipine de studiu: 8 corespunzătoare celor 8 competențele cheie, plus ”Joc și mișcare” la nivel primar și ”Educație fizică” la gimnaziu și ciclul inferior de liceu.
• Aș desființa orice selecție (mascată sau nu ca ”evaluare”) în timpul învățământului obligatoriu: 1. Toate clasele de învățământ obligatoriu să fie oferite în toate școlile de circumscripție. Inclusiv liceele să funcționeze, în ciclul inferior, ca școli de circumscripție. 2. La fel, liceele care vor învățământ primar și gimnazial, vor primi și circumscripție. Atunci vom vedea dacă școlile de ”elită” sunt cu adevărat cele mai bune, iar profesorii de acolo pot obține aceleași rezultate și cu copiii diverși, nu numai cu cei selectați. 3. Selecția pe filiere, profiluri și specializări să fie inițiată după clasa a X-a, nu după clasa a VIII-a, cum este acum. Dezvoltarea talentelor și a capacităților înalte se poate realiza și prin flexibilizare curriculară (altă discuție separată).
• Aș întări evaluările naționale (clasele a II-a, a IV-a, a VI-a, a VIII-a) cu rol de feedback (pentru profesori și elevi) și de îmbunătățire (pentru sistem). Aș bonifica școlile care obțin rezultate la evaluările naționale mai bune cu cel puțin 2 abateri standard față de media categoriei respective de școli, precum și școlile care înregistrează un progres de cel puțin o abatere standard (într-un interval, să zicem, de doi ani). Evident, aș etalona toate aceste evaluări naționale și aș avea grijă să fie evaluate, într-un fel sau altul, toate competențele cheie (nu insist: evaluarea rezultatelor învățării merită, de asemenea, o discuție separată). 
• Aș înlocui finanțarea (egalitară și rigidă) prin subvenții cu una echitabilă și mai suplă, prin granturi - un grant pentru finanțarea de bază, comun tuturor școlilor, alt grant pentru finanțarea suplimentară (prin program național, de echitate în educație). Aș puncta fiecare dezavantaj / risc (pentru participare și pentru rezultatele învățării) și aș aloca finanțarea suplimentară, pe școală, în funcție de risc: număr de copii/elevi la risc x punctele asociate fiecărui elev pentru fiecare criteriu convenit (de exemplu, venitul pe membru de familie, apartenența la diverse minorități - de exemplu, la etnia romă -, dizabilitatea sau existența unei tulburări de învățare, traiul în mediul rural sau într-un ghetou urban, lipsa unuia sau a ambilor părinți din gospodărie etc.). 
• Grantul suplimentar va fi folosit pentru dezvoltarea programelor de sprijin de care să beneficieze toți copiii din școală (masă, rechizite, chiar haine, pregătire suplimentară, activități extracurriculare etc.) printr-un sistem de coplată progresivă – de la 0 la 100%, tot pe baza criteriilor de risc aplicabile familiilor. 
• Aș susține tranzițiile, prin același program național: din familie la creșă/grădiniță (prin sprijin acordat familiei), de la grădiniță la școală, de la ciclul primar la gimnaziu și, mai ales, de la gimnaziu mai departe. De exemplu: aș da tichete nu pentru cei 3 ani de grădiniță, ci pentru 2 ani de grădiniță plus 2 ani de școală; aș sprijini suplimentar elevii (prin burse, pregătire suplimentară, consiliere etc.) nu la nivelul gimnaziului, ci în ultimii doi ani de gimnaziu și în ciclul inferior al liceului (clasele VII-X, cum se încearcă printr-un nou proiect, coordonat de UNICEF), pentru că acolo sunt cele mai mari pierderi. 
• Aș aloca, tot prin aceste programe, resurse speciale pentru creșterea capacității manageriale și instituționale a școlilor din comunități defavorizate de a participa la rețele, proiecte, atragere de fonduri etc., asigurând asistență tehnică pentru elaborarea, managementului și implementarea proiectelor și cofinanțarea acestor proiecte. 

De unde bani? Cum s-ar putea administra un astfel de program? 

Înainte de a discuta despre bani, două precondiții, care mi se par esențiale: 

• Primul lucru care, în opinia mea, trebuie făcut, este unificarea bazelor de date care se referă la copii și familiile lor, pentru a-i identifica pe cei în afara școlii, pentru a-i urmăriri pe cei care părăsesc școala și pentru a inventaria nevoile de sprijin.
• Concomitent, ar trebui corelate serviciile oferite copiilor și familiilor lor, pe baza conceptului de ”management de caz”, sub forma unor pachete integrate (cum sunt cele pilotate, de câțiva ani, sub coordonarea UNICEF, în Județul Bacău). 

La fel ca la programul ”Masa caldă”, pot fi selectate, prin HG (aplicând articolul din LEN privind școlile pilot), niște unități (mai multe sau mai puține, în funcție de buget) unde să fie pilotate, 3-5 ani, toate aceste intervenții. După evaluarea impactului, programul poate fi extins, treptat, la toate unitățile de învățământ – pe măsură ce sunt disponibilizate resurse.

În concluzie, cred că numai politici hotărâte ”de stânga”, cu investiții masive și alte forme de sprijin pentru școlile care servesc comunități dezavantajate, vor face posibile și alte politici, mai ”de dreapta”, din care să rezulte, în masă, oameni educați în spiritul valorilor liberale: competitivi și buni cetățeni, perseverenți, critici, autonomi, apărători fervenți ai drepturilor și libertăților individuale. De aceea sunt și de ”dreapta”: cred că trebuie, neapărat, ca politicile de stânga enumerate să fie completate cu politici de ”dreapta”, de creștere a libertății în educație. Dar, despre ele, în episodul următor.