Azi, din categoria ”Părerea mea e cea mai cea”

Se pare că avem un talent deosebit să abatem atenția de la esențial spre futil: în loc să vorbim despre locul examenului de Bacalaureat în învățământ, despre rolul și esența lui, discutăm despre ”discipline” de Bac (ultimele mega-dezbateri – despre Geografie și Informatică). Această situație este determinată și de mentalitatea generală (întâlnită în 1995, în 2011 și, se pare, și în 2019), care echivalează ”reforma” cu ”legea”, cu o consecință firească: avem o lege nouă (împreună cu cele jde metodologii și de acte normative subsecvente), gata și cu reforma, suntem în ziua a 7-a și ne putem odihni! Eu, însă, cred (și am adus argumente în acest sens) că o reformă educațională este, în primul rând, o schimbare culturală (de cultură organizațională și profesională), inclusiv o schimbare a practicilor profesionale. Or, în ultimii 50 de ani, practicile profesionale dominante nu prea s-au schimbat, deși cel puțin trei legi ale educației au trecut peste noi...

Revenind la oile noastre, respectiv la Examenul de Bacalaureat: în nicio lege sau metodologie nu apare, explicit, ce vrem noi de la acest examen (chiar dacă în Legea din 2011 apare, ca mare ”noutate”, centrarea pe competențe).  În privința acestui examen există două opțiuni mari plus posibilitatea unei combinații a acestor două opțiuni fundamentale:

1. Examenul de Bacalaureat conceput ca o certificare a unor competențe achiziționate la sfârșitul unui ciclu de învățământ (liceu? învățământ obligatoriu?), ca ”Examen de maturitate”. Deci, vorbim de competențe, nu de cunoștințe, pentru că ”maturitatea” nu se măsoară numai prin ceea ce știu, ci, mai ales, prin ceea ce pot face (abilități) și prin ceea ce vreau (atitudini). Ca urmare, probele de examen ar trebui focalizate pe:

• Pe competențe generale (”cheie”), convenite de noi ca fiind absolut necesare traiului în societate (inclusiv pentru viața profesională și carieră).
• Pe competențe specifice, adaptate nevoilor, intereselor și talentelor individuale.

”Geografia” nu e o competență, nici ”Informatica”. Putem vorbi, în schimb, de ”Competențe digitale” și de ”Competențe de orientare în natură și societate” (de exemplu). Dacă insistăm pe discipline - de exemplu, ”Geografie” și ”Informatică” - și le vrem ”obligatorii”, înseamnă ca toți absolvenții de liceu să se facă geografi sau informaticieni. Dacă n-ar fi incorect politic, aș aduce în discuție proverbul cu fiecare care-și laudă ciocanul... 

2. Examenul de Bacalaureat gândit ca selecție pentru educația și cariera profesională ulterioare. În acest caz, ar trebui să separăm ”absolvirea” de ”continuarea educației la nivel terțiar” . Ca urmare, ”certificatul de finalizare a școlii” (”school leaving certificate”) ar îndeplini rolul de certificare a competențelor (că de-aia se și numește ”certificat”), pe baza evaluării curente (și ea, desigur, îmbunătățită), iar ”Examenul de Bacalaureat” ar conta numai pentru continuarea educației în învățământul terțiar (universitar și non-universitar). În această formă, probele de examen ar fi TOATE opționale, pentru că, dacă vrei să te califici în ”Informatică”, dai o probă de informatică (+ matematică + logică + tehnologie etc.), iar dacă vrei să te califici în ”Geografie”, dai probă de geografie (+ istorie + economie + astronomie etc.) – evident, considerând și un barem stabilit clar. 

3. Examenul de Bacalaureat ca o combinație a celor două variante de mai sus (care, în actualul context, mi se pare calea optimă, putând fi acceptată și la nivelul culturii organizaționale și profesionale dominante): o certificare a unor competențe (care să determine probele obligatorii de examen) și selecție pentru educația și cariera ulterioare (probe opționale – aici începând, de fapt, discuția despre ”discipline”). Dar, și în acest caz, întrucât nu ne facem toți informaticieni sau geografi, dincolo de evaluarea competențelor (acelea considerate, convenite de noi, ca esențiale), nu vom avea discipline obligatorii. 

În toate trei cazurile: 

• Am vorbit de probe de evaluare (nu de ”teste” pe discipline). Deci, în nicio variantă nu poate fi vorba doar de testarea cunoștințelor ( = recunoașterea și reproducerea informațiilor de ”Informatică”, ”Geografie” etc.). Ar trebui ca aceste probe să evalueze cunoașterea, abilitățile și atitudinile situate la niveluri taxonomice superioare (de exemplu, pentru domeniul cunoașterii: aplicare, analiză, sinteză, evaluare - nivelul taxonomic al ”creației” necesitând o discuție separată). Deci, după părerea mea, ar fi nevoie de combinații ale unor metode diferite de evaluare și nu e posibilă, în niciun caz, o evaluare de tip ”probă scrisă cu durata de 2 ore”.
• Ar trebui să avem posibilități / ”pasarele” pentru susținerea examenului, în orice moment al vieții / pentru schimbarea traiectoriei personale și profesionale (nu știm niciodată ce ne aduce viitorul...), precum și pentru evaluarea și certificarea competențelor dobândite, indiferent de modul de dobândire (formal, nonformal, informal). 
• Componenta identitară a educației (cea care ne face ”români” și ”europeni”), de care se face atâta caz, nu se asigură (numai) prin cunoștințe, ci, mai ales, prin atitudini: dacă poți recita, pe dinafară, ”Luceafărul” sau dacă știi când au domnit toți domnitorii importanți din Evul Mediu Românesc, nu devii, automat, mare român și mare patriot. 
• Deci, un motiv în plus pentru care, cred eu, este nevoie de o combinare a metodelor de evaluare și, mai ales, de combinarea evaluării sumative cu cea de parcurs: nici cunoașterea, nici abilitățile nici, mai ales, atitudinile nu pot fi evaluate doar printr-o probă de tip ”examen oral” sau ”examen scris”, ci presupun folosirea unor metode și instrumente foarte diverse de evaluare, aplicate pe perioade lungi de timp. Toate reformele din ultimul timp ale examenelor au în vedere acest aspect (v., de exemplu, preconizata reformă a Bacalaureatului din Franța).