Programele politice pe educație și administrație publică. Episodul 2: rămâne cum am stabilit

Pentru că mi-am luat câteva zile de concediu (și oricum am promis), mi-am făcut timp să analizez programele politice și electorale ale ”catindaților” la președinție - cu aplecare pe domeniile educație și administrație publică. Azi: Programul USR (adică al d-lui Barna).

În primul rând, programul nu este unul pentru un președinte. Chiar dacă se vorbește de schimbarea rolului și atribuțiilor președintelui, ceea ce se propune ține, în proporție de 90%, de Parlament și de Guvern. Deci, este un program de guvernare, care a fost gândit, probabil, să fundamenteze alegerile prezidențiale, locale și parlamentare. Dar, având în vedere și declarațiile d-lui Barna, cum că, dacă era dânsul președinte, nu ar fi existat ”cazul Caracal” (nici alte nenorociri), mă cam ia cu frig... 

În al doilea rând: afirmația introductivă, definitorie (”În perioada interbelică, România a dat Europei cele mai numeroase personalități, iar acest lucru s-a întâmplat în primul rând pentru că oamenii de stat de atunci au înțeles că fără educație nu se poate”) este o interpretare foarte personală a societății Românești în perioada interbelică, atunci când, să nu uităm, înregistram cel mai mare procent de analfabeți din Europa. Iar faptul că, în tot programul de educație, nu se referă deloc, dar deloc, la problema analfabetismului (clasic și funcțional), mă face să cred că d-lui Barna i se pare ”cool” să conducă o țară de analfabeți, din care să răsară, ici și colo, ceva ”personalități”. Sigur, analfabeții sunt mai ușor de condus și înghit mai ușor, necritic, gogoșile despre oamenii noi în politică și despre politicile noi care ne vor turna lapte și miere în gălețile pe care musai va trebui să ni le cumpărăm în acest scop (mulțumesc, Florin, pentru alegorie). 

Trecând la conținutul programului, trebuie spus, de la bun început, că are multe elemente (dar și hibe) comune cu programul PLUS, deja analizat (v. http://deceeducatia.blogspot.com/2019/10/programele-politice-pe-educatie-si.html): 

• Conține aproape numai bla-bla-uri, fără să fie clar CUM ANUME are de gând președintele (sau oricine altcineva) să pună în operă ideile prezentate. Acum apreciez mai mult programul PLUS, deoarece programul d-lui Barna este mult mai general, mai vag, mai habarnist și mai plin de locuri comune.
• Punerea în practică a multor idei ar presupune schimbări legislative majore, care nu s-au mai văzut, în România, din perioada 1989-1991 încoace (începând cu modificări ale Constituției, inclusiv în privința mecanismelor de ”cheks and balances” pe care se a fost construită legea fundamentală).
• Ideea centrală este tot cea a ”grelei moșteniri”, comună tuturor guvernărilor post-decembriste: ”guvernările anterioare = rele; noi = buni”. Ideea va înscrie o eventuală guvernare a USR în exact aceeași filosofie a guvernării de tip Meșterul Manole (doar partea care povestește cum se dărâmă noaptea ce se construiește ziua, pentru că ideea sacrificiul este, oricum, străină tuturor guvernărilor din România ultimei jumătăți de secol). 

Capitolul 1. Despre educație 

1. La diagnoză, autorii și-au făcut, parțial, lecțiile: se citează din studiile UNICEF (”Costul investiției insuficiente în educație” - de care sunt mândru, în calitate de coautor - și studiile despre copiii din afara școlii). Mă intrigă, însă, absența documentelor diagnostice și a politicilor (analizele și recomandările de țară, în special), realizate de instituțiile Uniunii Europene. 

2. Programul promite 6% pentru educație – frumos, dar banal: TOATE programele politice, absolut toate, au promis acest lucru. Oare chiar atât de proști să fim să înghițim, a nu știu câta oară, aceeași minciună gogonată? Oare economiștii USR (în frunte cu dl. Năsui) nu i-au spus d-lui Barna că nu are cum să crească, în 4 ani de mandat, procentul din PIB alocat educației de la 3 la 6% (studiul UNICEF, citat, dar uitat imediat, propune o perioadă de 10 ani în care să se ajungă la această țintă)? Poate discutăm cu economiști diferiți: cei cu care am discutat eu mi-au spus că o creștere anuală de 0.3% pe an este la limita hiper-optimistă a fezabilului - și numai dacă este combinată cu o creștere economică susținută. Mai mult, în ultimul timp, în contextul deficitului în  creștere al bugetului de pensii, se pare că nici o creștere anuală de 0,3% din PIB nu mai este realista. Chiar dacă s-ar reduce cu 50% cheltuielile cu salariile bugetarilor (ceea ce, pe termen scurt, este fie aberant, fie utopic - depinde dacă iei în serios sau nu această promisiune), ar fi, poate, bani suficienți să dublezi bugetul educației, dar nu pentru restul programul USR (sănătate, infrastructură etc).

În acest procent, de 6%, sunt băgate, de-a valma, cheltuielile cu salariile (”Creșterea prestigiului profesiei didactice și promovarea continuă a carierei pedagogice, inclusiv printr-o remunerare corespunzătoare: vom crește salariile educatorilor și profesorilor din ciclurile ante-preșcolar, preșcolar, primar, gimnazial și liceal. Dacă vrem învățământ de calitate atunci trebuie să fim pregătiți în viitorul apropiat să ne plătim profesorii așa cum plătim medicii sau magistrații” și ”atragerea cadrelor didactice către zonele geografice cu deficit de profesori”), cheltuielile cu dezvoltarea profesională (”Alocăm fonduri speciale pentru formarea profesională inițială și continuă a personalului din învățământ”) și investițiile în infrastructură (”Investim în infrastructură educațională critică (clădiri, laboratoare, biblioteci, cămine, cantine), dar și resurse educaționale precum materiale didactice, infrastructură digitală”). Aici, văd o scăpare sau o mică păcăleală: investițiile în infrastructura educațională ar fi socotite ce două ori (o dată la cei 6% pentru educație, a doua oară ca o sporire a sumei alocate, de la buget, pentru investiții).

Paragraful se încheie, apoteotic, cu ”revizuim mecanismul finanțării per elev, astfel încât o pondere mai mare să revină echipamentelor și materialelor didactice pentru activități școlare și extracurricular”. Deci: mărim salariile ”fără număr” și, în același timp, creștem ponderea cheltuielilor nesalariale? Uau! Ce de bani – dar, de unde? Poate, cum s-a mai propus, dăm afară profesori ca să mărim salariile la cei care rămân și dăm ”bani noi” pentru cheltuielile nesalariale. Nu e deloc clar...

3. Este, fără nicio îndoială, nevoie de politici publice care să stimuleze accesul și participarea la educație și chiar aștept, de foarte mult timp, măsuri concrete în acest sens. Dar programul USR merge, ”în concret”, tot cu măsuri de natură socială, deja aplicate (”masa caldă în școli, transport sigur până la școală și înapoi, vouchere de grădiniță”). Dincolo de faptul că nu se precizează sursele de finanțare (again!), nu apare nimic nou, dimpotrivă: sunt continuate politici sociale, sperându-se (fără nicio evaluare de impact) că vor duce la îmbunătățirea rezultatelor ... educaționale.  În acest context, reamintesc și faptul că măsurile de tip ”conditional cash transfer” (de exemplu, tichetele de grădiniță) nu duc la îmbunătățirea calității educației, iar îmbunătățirea participării se obține doar atâta timp cât ține și finanțarea. În plus, aceste măsuri accentuează dependența asistatului (”să ni se dea”). Nici la noi programul cu tichetele de grădiniță nu a mers cum se sconta: dincolo de eșecul numeric (puțini copiii dintre cei care ar fi avut dreptul să beneficieze, au și beneficiat de ajutor), nu există niciun fel de dovadă privind îmbunătățirea participării la școală (învățământul primar) pentru copiii care au beneficiat de tichete la grădiniță (față de cei care nu au beneficiat). Deci, menținerea sau renunțarea la o politică publică ar trebui să se facă pe baza unei evaluări, nu pe baza principiului ”așa vreau eu / așa vrea partidul, deci așa facem” – principiu fundamental, de altfel, al tuturor guvernărilor de până acum. 

Iar când se ajunge la propuneri de natură educațională – se pierde orice concretețe: ”încurajarea și recunoașterea profesorilor care obțin rezultate semnificative, nu doar la olimpiade, dar și prin reducerea absenteismului și a abandonului școlar, îmbunătățirea rezultatelor învățării, incluziunea cu succes a elevilor cu Cerințe Educaționale Speciale (CES), etc.” – deci, formulări pe care le găsim în mai toate programele și discursurile oficiale ale ultimelor decenii. 

4. Am fost foarte curios să văd ce se înțelege, în program, prin ”educație de calitate”. Ca răspuns, un citat ceva mai lung: ”Dar avem și o nevoie acută de calitate în educație la toate nivelurile. Care înseamnă profesori bine pregătiți, cu prestigiu, dezvoltarea de competențe ale copiilor și tinerilor adaptate la nevoile reale ale societății actuale și adaptarea educației la cerințele specifice ale elevilor, cu eliminarea uniformizării care nu creează altceva decât mediocritate. Pentru a avea profesori bine pregătiți, este necesară atragerea celor mai buni tineri către o carieră didactică, pregătirea lor inițială de calitate, precum și formarea continuă a tuturor cadrelor didactice din sistem” – de acord cu afirmațiile, la nivel de principiu, dar, fiind vorba de un program POLITIC, mă aștept și la explicații privind modul concret în care aceste principii frumoase devin politici publice și programe. Deci, până nu văd programe concrete, eu sunt Toma Necredinciosul și suflu în ... orice program politic sau de guvernare.

Mai departe.”Calitate înseamnă și deschiderea către concurență în sistemul de învățământ. Educația este prea importantă pentru a fi organizată sub forma unui monopol: părinții trebuie să aibă dreptul să aleagă școala copiilor lor. Simultan, este nevoie de reforma profundă a modului în care se face astăzi evaluarea calității serviciilor de educație”. Aici sunt niște afirmații care trebuie, un pic, discutate: 

• Concurența: reamintesc că educația, ca serviciu public, care își are sursa într-un drept constituțional fundamental, nu trebuie accesat pe baze concurențiale, ci prin acces liber al cetățenilor. Deci, din această perspectivă, problema este asigurarea accesului echitabil la o educație de calitate și nu la adâncirea segregării existente între școlile care se adresează cetățenilor bogați și educați (competitive) și școlile care se adresează cetățenilor săraci și needucați. Chiar sunt curios cum se va asigura concurența în localitățile rurale sărace, unde există o singură unitate de învățământ. Înființăm alta, privată? De unde bani? Din taxe? Să fim serioși! Cum asigurăm calitatea și echitatea educației oferite de noua școală?
• În toată lumea rolul statului este din ce în ce mai mare - nu neapărat în furnizarea educației, cât, mai ales, în controlul furnizării acestei. Până și în raiul educațional libertarian care era, până mai deunăzi, SUA, statele (nu administrația federală) întăresc controlul și introduc noi reguli de funcționare, inclusiv pentru școlile private (mai ales în contextul scandalurilor, din ce în ce mai numeroase, privind ”charter schools” - adică școli administrate privat dar finanțate public). Deci, nu dereglementarea este soluția, ci o reglementare de alt tip (am mai scris, nu reiau). 
• Alegerea de către părinți a școlii: de acord, până la un punct, dar cu ”cenzura” statului în numele interesului superior al copilului. De exemplu, nu este în interesul copilului opțiunea părintelui pentru școli segregate, care devin și supra-aglomerate (trei schimburi, spații improvizate, ore de 40-45 de minute etc.). Deci, dl. Barna susține că aceste școli de fițe supraaglomerate sunt un model de calitate? Hmmm... 
• ”Reforma profundă a modului în care se face astăzi evaluarea calității serviciilor de educație” – perfect de acord. Dar aici (ca, de altfel, și în cazul altor măsuri ”revoluționare”) nu trebuie inventată apa caldă (sau, cum spune prietena Paloma, ”ața de tăiat mămăliga”), ci trebuie aplicate recomandări reieșite din studii și evaluări ale sistemului educațional românesc. Dacă nu avem încredere în experții locali (și e clar, USR nu are), să ne uităm, măcar, la studiile făcute de experți internaționali – de la Comisia Europeană, OECD, UNICEF, Banca Mondială). În acest sens, iată ce recomandă, în privința evaluării serviciilor educaționale oferite de școli, raportul OECD privind evaluarea în România (https://www.edu.ro/sites/default/files/Studiu_OECD.pdf), ca explicație la recomandarea generală ”Revizuirea mandatelor organismelor de evaluare externă pentru a reduce suprapunerile și a asigura că fiecare organizație îndeplinește rolul pentru care deține competențe”. Se propune (Recomandarea 4.1.2): ”ARACIP ar trebui desemnat principalul evaluator extern al unităților de învățământ, având în vedere independența și expertiza sa în domeniul evaluării școlare interne și externe”. La aspectul 4.2. : Utilizarea rezultatelor evaluării în sensul susținerii mai eficiente a îmbunătățirii calității școlilor, se recomandă: ”România ar trebui să stabilească proceduri de monitorizare astfel încât ISJ-urile să acorde școlilor sprijin specific prompt pentru realizarea îmbunătățirilor pornind de la constatările evaluărilor externe efectuate de ARACIP” (Recomandarea 4.2.1.); ”Utilizarea, într-o mai mare măsură, a indicelui de eficiență al ARACIP în raportarea publică” (Recomandarea 4.2.3.). Sunt doar câteva dintre recomandările care, puse în practică, ar îmbunătăți considerabil, în opinia experților OECD, calitatea evaluării. Am selectat doar recomandările privind ARACIP, tocmai pentru că USR, cu diferite prilejuri, arată ”ură și părtinire” atunci când vorbește de ARACIP - cu originea nu în studii, rapoarte, analize făcute de experți, ci în opinii personale ale diverșilor lideri sau ale echipei care scrie diferite documente sau în diverse interese personale, de grup sau politice, de partid. 

5. Descentralizarea și depolitizarea au fost promise de fiecare guvernare. În acest sens, văzând cum au fost puse în aplicare, în ultimii 25 de ani, cele două principii (descentralizarea - către primarii noștri - și depolitizarea - prin înlocuirea politrucilor lor cu politrucii noștri) mi-am cam pierdut orice speranță. Pe scurt, aș pune cam aceleași întrebări pe care le-am adresat și autorilor programului PLUS (în privința așa-zisului mecanism de guvernanță intitulat ”Școala autonomă”), cu aceeași remarcă privind necunoașterea înțelesului termenului de ”descentralizare”. 

Deci, voi comenta doar afirmația că ”Puterea de decizie în școli trebuie să fie a celor care sunt cei mai apropiați de copii: profesorii și părinții”. Haideți să ne gândim puțin și să analizăm ce spun părinții și profesorii pe diferite site-uri sau pe Facebook, să comparăm cele zise cu statutul serviciului public de educație și apoi mai vorbim... 

La fel, în privința rolului inspectoratelor școlare, ca nivel intermediar de decizia și care, cu o structură și o funcționare revizuite, ar putea contribui la îmbunătățirea rezultatelor (v. și același raport OECD plus multe alte studii internaționale – inclusiv de la fosta firmă a d-lui Caramitru, McKinsey: https://www.mckinsey.com/industries/social-sector/our-insights/how-the-worlds-most-improved-school-systems-keep-getting-better). 

Descentralizarea (de fapt, deconcentrarea) vizată, prin eliminarea completă a Inspectoratelor și prin ”devoluția” atribuțiilor lor către școală, ar însemna, în opinia mea, aruncarea în haos a sistemului, cu consecințe dramatice asupra calității și echității furnizării serviciilor educaționale: 

• Mecanismul de guvernanță construit pe o reprezentare paritară a părinților și profesorilor (așa am înțeles eu că se urmărește), nu ar fi functional, mai ales în lipsa reprezentării autorităților locale. În general, nu prea am văzut, în acest program, multe referiri la administrația locală.  
• Școlile nu au, nici acum, capacitatea administrativă și managerială pentru managementul financiar și managementul resurselor umane (nici personalul necesar, nici competențe manageriale). Crede cineva că găsim directori ”brici” (managerial) în toate cele 7000 de școli din România? Îi aducem pe bani grei din economie? Au încercat și alții, dar au eșuat. În plus, pentru a realiza un management performant în condiții de descentralizare, școlile vor avea nevoie de o creștere substanțială a personalului nedidactic: sunt școli fără secretariat sau cu 1/2 secretară, fără administrator, fără contabilitate - nu mai spun de jurist, specialist în achiziții (o școală autonomă face și achiziții, nu-i așa?) etc. Una peste alta, autonomizarea școlii va costa mulți bani. Deci, o parte din creșterile de alocări bugetare (vom avea 6%, nu-i așa?) se vor duce nu spre îmbunătățirea propriu-zisă a activității de la clasă, ci la finanțarea costurilor administrative legate de funcționarea școlii. 
• Monitorizarea serviciilor educaționale, pe baza principiului interesului superior al copilului, va fi imposibilă: cum va putea un minister (oricum slăbit prin ”reforma administrativă” sugerată în diverse luări de poziție) să coordoneze și să monitorizeze cele 7000 de școli publice și private, să asigure respectarea dreptului la educație al copiilor, să gestioneze plângerile și sesizările beneficiarilor, să prevină frauda, comportamentele neetice (meditații cu elevii proprii, pe bani, de exemplu) și chiar relele tratamente aplicate minorilor sau cazurile de violență? Creștem efectivele poliției? Facem secții de poliție în școli (ca în SUA)? Sau nu ne mai pasă de școlile publice întrucât copiii noștri învață în școli private?

Mai mult decât atât, la un seminar regional despre descentralizarea în S-E Europei, din 2001, s-au analizat tendințele și experiențele din domeniu. S-a constatat, de exemplu, că: 

• O descentralizare brutala și rapida (cum s-a întâmplat în Ungaria, în anii ’90), a dus la o creștere rapidă a inechității în furnizarea serviciilor educaționale. 
• Nu poți descentraliza cu succes în absența unei culturi a autonomiei și a negocierii locale în folosul cetățeanului – este o tară comună, a tuturor fostelor state comuniste. 
• Descentralizarea, în sine, poate costa, cel puțin în primii ani, mai mult decât funcționarea într-un sistem centralizat (cazul UK, în anii ’80 și ’90 - și se pare că va fi la fel și la noi - v. mai sus). 

Deci, pentru a descentraliza îți trebuie o capacitate instituțională sporită, atât la nivel central, cât și la nivel local. O avem? În acest sens recomand conducerii USR capitolul pe care l-am scris, acum 10 ani, despre descentralizare, într-o lucrare colectivă (“Managementul în contextul descentralizării” se numea capitolul, iar lucrarea era Patru exerciții de politică educațională (Coord. Alexandru. Crişan). Bucureşti: Editura Educaţia 2000+ / Humanitas Educaţional, 2006). Oricum nu s-au schimbat (în bine) foarte multe de atunci.

6. ”Școala mai sigură și mai sănătoasă” este o altă promisiune omniprezentă, sub diferite forme și formulări, în mai toate programele politice. Dar, așa cum am mai spus, este nevoie, mai curând, de o compatibilizare a legislației, de derogări și de planuri individuale de conformare, de măsuri speciale pentru școlile care funcționează în clădiri de patrimoniu etc. etc. – deci problemele sunt de natură administrativă și legislativă. La care se adaugă și problemele financiare (v. postarea despre programul PLUS).

Pe scurt, pe lângă schimbarea / adaptarea legislației, ar fi nevoie de un plan de investiții pe termen lung sau foarte lung, având în vedere și evoluțiile demografice: acolo unde, în 5-10 ani, nu vor mai fi copiii – se poate recurge și la soluții temporare (de tip container) inclusiv pentru grupurile sanitare. Am văzut toalete în containere sau pe roți, care arată infinit mai bine decât toaletele din majoritatea școlilor din mediul rural. 

7. În privința ”educației pentru sănătate” – același bla-bla, nu repet – v. analiza programului PLUS. 

Capitolul 2. Despre administrația publică

Reforma administrației publice lipsește din programul d-lui Barna. Se vorbește despre un stat suplu, dar mai nimic despre administrația publică locală care, conform doctrinei liberale, ar fi trebuit să aibă atribuții sporite. Probabil că USR vrea să ne surprindă cu un model de descentralizare. Dar, până nu avem ceva concret, chiar nu știm care a fi rolul administrației publice locale în statul descentralizat visat de dl. Barna. Probabil niciunul.

În schimb, dl. Barna vrea modificarea Constituției, cu schimbarea atribuțiilor Președintelui și Parlamentului - pe baza rezultatelor diverselor consultări publice - ceea ce  nu e rău, în principiu. Dar nu știm spre ce tip de stat ar dori dl. Barna să îndrepte România. Se pare că preferă, ca tip de stat, Republica Prezidențială. Sau, poate monarhia absolută (”Că dacă eram eu președinte...”). 

În treacăt, despre alte domenii de interes: 

• Programul social este cel mai subțire – doar vorbe frumoase: să nu mai taxăm sărăcia, să echilibrăm relațiile de gen și alte bomboane – nimic concret. 
• Va fi redusă povara fiscale. Adică? Pentru cine? Pentru salariați sau pentru patroni? Pentru cei cu venituri mici sau pentru cei cu venituri mari? Avem nevoie de clarificări.

Ca urmare, nu pot să nu mă întreb, a  nu știu câta oară: de unde va lua Guvernul USR bani pentru marile schimbări din educație preconizate care, toate, implică mari cheltuieli? Din cei 6% din PIB pentru educație, care, probabil, vor veni din ”optimizarea” aparatului statului – adică din concedierea bugetarilor.

Dar, stai – profesorii sunt cei mai numeroși bugetari (după cei din administrația publică) – și avem deficit de personal în educație. De exemplu, ar trebui cel puțin dublat numărul consilierilor (norma legală este de 1 la 800 de elevi, dar în București avem 1 la peste 1000 de elevi și mi s-a spus, de curând, că în Constanța această proporție ar fi de 1 la peste 2000 de elevi. Din sănătate? Nici vorbă: oricum avem cel mai mic număr de medici raportat la populație. Din poliție sau armată? Nu cred. Din SRI? Ce m-aș bucura... Am mai întrebat, și cu alt prilej (2 postări pe 22 august, pe pagina mea de FB): de unde se vor face aceste reduceri? Și, ca să previn orice discuție: bugetul ARACIP reprezintă cam 0.0001% din bugetul educației... Așa că desființarea ARACIP ar rezolva toate, dar absolut toate problemele educației... 

În concluzie: încă un program, încă o dezamăgire. Încă o dată, lumea începe și se termină cu noi și cu ideile noastre. Dar mai e loc: aștept cu interes și celelalte programele electorale.