13 iulie 2014

„Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” sau ce vor „beneficiarii” de la educaţie

În ultimele două posturi pe blog „m-am luat” de profesori, pentru că nu întotdeauna susţin reformarea profundă a educaţiei (şi am fost înjurat pentru aceasta). Acum, mă „iau” de părinţi şi de elevi, pentru acelaşi motiv, pornind de la opiniile exprimate privind rezultatele la bac sau recentele schimbări ale Legii Educaţiei Naţionale.

Am constatat, de exemplu, că cele două tabere care contează, „conservatorii/conformiştii”, respectiv „reformiştii”, sunt mult mai clar conturate şi mai active în spaţiul public decât în cazul profesorilor. „Conformiştii” sunt şi aici majoritari şi au fost selectaţi sau se autoselectează, explicit, dar mai ales implicit, în asociaţiile reprezentative ale elevilor şi ale părinţilor.

Cum s-a ajuns aici? Simplu: în sistemul românesc a fi elev „bun” înseamnă a avea note mari. Ai note mari doar dacă repeţi ce spune profesorul şi faci, în general ce ţi se cere la şcoală, deci te conformezi. Elevii buni, lăudaţi permanent de profesori, îşi dezvoltă continuu stima de sine, dar cresc şi în ochii celorlalţi. Elevii „ne-buni” cu stimă de sine scăzută, nu se vor bucura de preţuirea celorlalţi şi, evident, pentru că nu vor simţi şcoala ca fiind „a lor”, nici nu vor voi să o reprezinte.  Pe cale de consecinţă, cei care ajung să reprezinte elevii / studenţii, sunt elevi / studenţi, indiscutabil buni, frumoşi şi inteligenţi dar, de regulă, conformişti.

Această situaţie se repetă şi în cazul părinţilor: părinţii elevilor „buni” dobândesc un prestigiu sporit în rândul profesorilor şi al părinţilor şi ajung, aşadar, în organismele reprezentative ale părinţilor. Analizând ceea ce aşteaptă „boborul” majoritar (adicătelea „Conu’ Leonida”) de la şcoală, de la educaţie, am constatat că visul de aur al părintelui român, replicat inclusiv prin asociaţiile reprezentative, este studiul la un liceu bun („bun” însemnând că are numai elevi „buni” în sensul de mai sus), care conduce, obligatoriu, spre învăţământul superior, care duce, la rândul lui, către o slujbă de birou, de preferinţă la stat (adică pe bani publici). Mai mult decât atât, lupta pentru o „scoală” bună ajunge să îmbrace forme nu tocmai legale şi morale, fiecare părinte dorind ca propriul copil să fie considerat elev „bun” (= cu note mari), cu orice preţ. Ca exemplu: opţiunea clară a părinţilor pentru şcoli fără romi şi fără copii cu dizabilităţi (inclusiv prin mutaţii fictive de domiciliu sau prin şpagă pe faţă). Am întâlnit chiar activişti pentru drepturile minorităţilor care, când a fost vorba de proprii copii, au preferat şcoli fără romi...

Ce înseamnă acest lucru: părinţii, elevii şi studenţii conformişti  gândesc “inside the box” şi, ca urmare, susţin vechiul sistem (“în care se făcea carte, dom’le!”). Sunt cei care consideră educaţia bună doar pentru că aşa au trăit-o ei („şi uite unde am ajuns”!) şi consideră că “mai mult” înseamnă “mai bine”: mai multă „carte”, mai multe teme pentru acasă, mai multe concursuri, mai multă disciplină în şcoali, mai mulţi bani pentru şcoală etc., dar fără a se gândi la o schimbare de practici educaţionale şi în experienţele de învăţare oferite copiilor. Şi, chiar dacă se ajunge la protest, acesta nu depăşeşte stadiul „revoltei în genunchi”.

Minoritatea cuprinde, de regulă părinţii (dar şi elevii/studenţii) care mai ştiu câte ceva „de pe afară” sau din alte sisteme şcolare şi care, mai ales, sunt conştienţi de schimbările sociale. Ei ar fi dorit schimbarea sistemului, dar, pentru că sunt minoritari şi mai mult contemplativi (ne-militanţi), şi-au cam pierdut speranţa şi se îndereaptă spre şcoli private, spre studii “afară” sau spre homeschooling, unschooling, “educaţia liberă” etc. Deci, „reformiştii”, chiar dacă gândesc „out of the box”, sunt contra sistemului formal de educaţie, în general. Ca urmare, în rândul „beneficiarilor” situaţia este şi mai neagră: dacă, în rândul profesorilor, există o minoritate „reformistă” care acţionează şi împinge lucrurile în direcţia reformei, în rândul părinţilor şi al elevilor această minoritate „reformistă” nu doreşte schimbarea sistemului ci desfiinţarea lui!

Acest lucru este vizibil, de exemplu, în discuţiile despre bacalaureat, examen căruia i se acordă, zic eu, o importanţă nemeritat de mare. Ambele tabere de „beneficiari” sunt de acord că schimbarea nu e bună, doar urmarea fiind diferită: „conformiştii” spun că „era mai bine înainte”, în timp ce „reformiştii” au găsit un argument în plus la: „să ne cărăm, naibii, cu toţii de aici”. Aceasta pentru că, la noi, bacul este singura cale spre învăţământul superior (repet, „visul de aur” al oricărui elev „bun” şi părinte de elev „bun”), iar eşecul şi neprezentarea la bac sunt echivalate, în discursul public, cu eşecul în viaţă. Discutăm la nesfârşit dacă ne trebuie două sau trei sesiuni de bac, dar nu ne întrebăm: „Este, oare, bacul necesar?” sau chiar „Este bacul singura cale prin care am putea ajunge în învăţământul superior?”. Pentru a vedea utilitatea bacului, ar fi interesant de văzut şi cum se corelează, de exemplu, nota la bac cu notele la intrare în / ieşire din facultate, cu nivelul salariului / venitului la 10 ani de la terminarea liceului etc. Dar noi nu avem bani pentru cercetare („un moft”!) şi continuăm acest învârtit (sau „învârteală”?) în jurul cozii.


Nicio „tabără”, însă, nu se gândeşte că va trebui să trăiască într-o societate condusă de copiii şi tinerii care sunt în şcoală acum. În acest context, mi-am amintit un editorial, de acum câteva decenii, din Bild Zeitung. Iată ce scria editorialistul: „Mergând cu autobuzul, am întâlnit o mamă cu un copil de vreo 6-7 anişori, pe care îl lăsa să facă absolut ce dorea şi cui dorea. În momentul în care copilul m-a scuipat, am rugat-o frumos pe mama acestuia să-l reţină de la asemenea gesturi. Mama mi-a răspuns că nu poate, pentru că este adepta educaţiei libere. Atunci am scuipat-o pe mama respectivă, spunându-i că şi eu am beneficiat de „educaţie liberă”!” 

4 comentarii:

  1. Buna ziua! De curand v am descoperit si pot afirma ca dupa un an de consiliere scolara , in rural, cu prezenta saptamananala in 7 scoli , va pot confirma adevarul a ceea ce ati constat prin articolul, articolele care le citesc dupa modul meu de intelegere a acestor realitati! Conformisul e o ipostaza comada!

    RăspundețiȘtergere
  2. Am sa incerc sa aduc cateva referiri la ideea dvs. legat de "bac". Va respect prin ceea ce scrieti, si am mai citit din ceea ce ati publicat. Dar nu va inteleg atunci cand intrebati: „Este bacul singura cale prin care am putea ajunge în învăţământul superior?”. Dupa parerea mea, da. Dar am si eu o intrebare: "Este necesar ca toti cei care termina 12 clase sa intre la facultate?". Nu. Dar aici s-a ajuns tot pri prisma sistemului, atunci cand au fost desfiintate scolile profesionale si cand a fost devalorizata munca omului simplu. Asa ca azi avem absolventi de facultate care sunt vanzatori. Iar studiile le-au facut pe cheltuiala statului. Cand puteau foarte bine sa termine o scoala profesionala si sa munceasca de la 18 ani (facand aceeasi munca ca la 23), sa produca venituri si pentru ei si pentru stat.
    Dar, pentru a exacerba situatia (lucru pe care-l fac si azi) au intervenit si universitatile particulare, care, din dorinta de a avea studenti au militat pentru aceste politici educationale de devalorizare a scolii profesionale. Si tot azi, ele continua sa ceara intrarea la facultate fara bac. De ce?
    De ce trebuie sa avem studenti doar de dragul de a avea studenti? Nu. Nu trebuie sa avem studenti cu sutele de mii, daca piata fortei de munca nu o cere. Nu trebuie sa dea bac-ul toti cei care termina 12 clase. Nu trebuie sa ia bac-ul toti cei care dau bac-ul (curba lui Gauss). Este nevoie sa constientizam aceste lucruri.
    Trebuie sa stim sa apreciem munca de orice natura, sa-i invatam pe copiii nostri sa aprecieze si sa respecte munca lor si a celorlalti.
    Si mai este nevoie de niste oameni cu coloana vertebrala in sistemul educational (la nivel de decizie) care sa aiba curajul sa se opuna influentelor politice de rau augur.

    RăspundețiȘtergere
  3. Sunt de acord cu ce spuneţi dumneavoastră, doar dintr-o perspectivă clasică, academică, asupra învăţământului superior (utilizând, de exemplu,clasificarea ISCED a UNESCO). Dar, daca schimbăm perspectiva şi ne referim şi la nivelurile de calificare, situaţia, zic eu, se schimbă. Dacă am avea exclusiv perspectiva clasică, academică, un Brâncuşi sau un Steve Jobs ar fi consideraţi "needucaţi" şi chiar "necalificaţi", neurmând şcoli de nivel superior. Din acest punct de vedere, la nivel UE se pune accent, de mai bine de un deceniu, pe recunoaşterea şi certificarea achiziţiilor de învăţare, indiferent cum au fost obţinute (în şcoală sau în afara ei) şi pe multiplicarea căilor de acces la nivelurile superioare de pregătire. Ca urmare, multe ţări europene permit accesul în învăţământul superior fără bacalaureat. De exemplu, în Germania, o ţară tradiţionalistă în privinţa învăţământului (dar şi în Irlanda ş.a.), se permite accesul, în universităţi, pentru maiştri cu experienţă în domeniu, chiar fără bac ("Abitur"). Mai mult, în foarte multe ţări UE - inclusiv Franţa, altă ţară tradiţionalistă -, poţi obţine calificări de nivel 6, 7 sau 8 EQF (= Cadrul European al Calificărilor), deci echivalente, ca nivel, cu licenţa, masteratul şi doctoratul, şi de la alte instituţii decât universităţile.
    Deci, în acest context, pledez pentru flexibilizarea rutelor - evident, fără a face rabat de la calitate şi exigenţă.
    În privinţa curbei lui Gauss, am o problema: dacă luăm populaţia României şi un set de competenţe diferite (matematică, ştiinţe, istorie, desen şi pictură, sculptură, muzică, dans, sport etc.) poziţia fiecărui cetăţean va fi diferită de la o curbă la alta. De ce trebuie să spunem că un Moisil este mai valoros decât un Brâncuşi sau un Sadoveanu sau un Steve Jobs, sau un Edison, doar pentru că are un doctorat? Din acest punct de vedere, pledez pentru valorizarea diferenţelor în cadrul sistemului educaţional: din fericire, suntem diferiţi între noi şi, în consecinţă, fiecare dintre noi ar trebui să se bucure de recunoaşterea celui mai înalt nivel de calificare la care am putut ajunge, pe baza aptitudinilor, talentelor şi competenţelor dobândite, indiferent de domeniu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Va multumesc pentru raspuns si am inteles acum ceea ce ati vrut sa spuneti. Sa existe posibilitatea ca toate cursurile de formare si calificarile obtinute in afara scolii propriu-zise (fie si prin munca intr-un anumit domeniu) sa poata fi recunoscute drept competente pentru studiu la un nivel superior. E o idee foarte buna si cred ca ar avea succes.
      Cat despre cealalta idee, cam asta gandeam si eu: poate exista valoare si in afara studiilor superioare. Nu trebuie sa limitam valoarea unui om la nivelul studiilor lui. Si poate ce ar trebui sa faca scoala romaneasca inca de la prescolari ar fi o orientare a copiilor in functie de aptitudinile si talentele acestora (ceea ce am inteles ca se face in sistemul educational din Marea Britanie). Sa faca acest lucru pentru copii, dar si pentru parinti, pentru ca e greu sa te lupti si cu cei din urma, care isi vad copiii la 3-4 ani medici, avocati, directori de vanzari.

      Cu respect,
      S.Cucuteanu

      Ștergere